Până unde poate coborî micimea umană!

   Ne cutremurăm când vedem, adesea, cât de mult au decăzut unii oameni ai zilelor noastre! Sau poate că aşa o fi fost mereu, dar nu aveam acces la astfel de ştiri!

    Că ura şi trădarea au înfierat sufletele anumitor oameni, se ştia de mult, chiar de când Iisus a fost vândut de propriul ucenic, Iuda, pentru treizeci de arginţi! Dar s-ajungi să-ţi încolţească vrăjmăşia în suflet, faţă de o persoană pe care practic nu o cunoşti, decât din vorbele cuiva (iar acela cine ştie ce fel o percepe!), şi să arunci cu piatra spre ea doar pentru că a urcat, poate, pe scara vieţii mai sus decât tine, nu! nu aş fi crezut pe cineva în stare! Personal, când auzeam despre indivizi (căci nu-i pot numi oameni!) cu astfel de comportamente, refuzam să cred că chiar există, că sunt descendenţi ai speciei... OM, şi că îşi derulează viaţa, chiar şi-n proximitatea spaţiului meu existenţial.

   Zilele trecute, drumul mi-a fost intersectat de o veche cunoştinţă, o colegă de facultate, pe care nu o mai văzusem de la absolvire (2009). Am rămas şocată de povestea sa, de ceea ce i s-a întâmplat, de curând.

   Fiind cadru didactic, o persoană cu un statut respectabil, deci, cu pregătire temeinică şi cu succes pe plan profesional, se pare că a trezit, nu doar admiraţie, ci şi invidie în rândul celor din jur. Mai mult, se pare că datorită răutăţii unei persoane apropiate, de o josnicie de neexprimat în cuvinte, a fost despărţită de un prieten special, despărţire care a lăsat urme adânci în sufletul său.

  Am fost uimită să constat că, uneori, şi noi, oamenii buni, ne lăsăm acoperiţi de perdeaua neagră a vorbelor murdare  ale unora, care, de ce să nu recunoaştem, nu sunt demne nici să lege la şireturi persoana pe care o denigrează. Însă, pierdem din vedere esenţialul, calitatea morală a persoanei care aruncă cu noroi, care ne atrage în jocul ei perfid, şi fără să vrem, o ajutăm cumva, să-şi infiltreze veninul otrăvitor şi-n alte medii, rănind astfel suflete alese... Că le permitem acestor oameni să-şi scoată sabia neiertătoare a invidiei, ba chiar să-şi descopere înaintea tuturor, goliciunea sufletului... Şi, paradoxal, să o catalogăm simplu:  Aşa e ea!  Bucuria mea, (eu fiind de felul meu o persoană optimistă, care crede în triumful binelui asupra răului), a fost când prietena, cu ochii înlăcrimaţi - deoarece nu i-a fost uşor să-mi rememoreze un episod atât de dureros pentru sufletul său - să-mi zică că, întâmplător, destinul i-a readus în cale acel prieten, care s-a lăsat influenţat de minciunile defăimătoare, fără temei, ce i-a despărţit, şi au avut ocazia să clarifice acel ,,moment de slăbiciune” care l-a determinat să dea bir cu fugiţii, atunci... Relaţia lor se rescrie acum, mai puternică poate, dar cu o nouă lecţie însuşită. Aceea că, uneori trăim alături de cineva o viaţă şi nu ajungem să o cunoaştem, poate pentru că relaţia nu a fost supusă anumitor încercări. Iar prin astfel de întâmplări, ce par uneori  grele, viaţa ne presară acel strop de bine, picătura aceea de înţelepciune care ne scutură, poate, de zgura rutinei şi a banalului ce ne domină. Şi ne deschide larg ochii ce nu puteau vedea falsitatea barometrului cu care se măsura valoarea anumitor oameni.

   Poate de aceea, mereu am simţit că nici o frunză nu cade în locul greşit, aici pe pământ, şi că ea se desprinde doar cu voia Divinului!

   Într-adevăr, dacă privim viaţa ca o mare tablă de şah a vieţii, vom observa că fiecare îşi are propriul rol, dar uneori, tabla devine terenul de joacă al unor demoni cu chip de om. Unii joacă rolul pionilor denigratori, alţii al celor salvatori, însă până la sfârşitul vieţii, să nu uităm că rolurile se tot schimbă, şi, nu de puţine ori,  dintr-o singură mutare, poţi deveni nebun ori rege. Şi chiar dacă, la un momet dat, în viaţă, unii dintre noi ocupă anumite poziţii sociale prin minciună, să nu uităm că, dincolo de Poarta Cerului asemenea practici îşi pierd efectul, şi nu vor  mai fi de niciun folos. Că mai devreme sau mai târziu, oamenii cu astfel de practici devin proprii lor călăi, devenind proprii lor paharnici, bându-şi singuri nimicnicia şi înnecându-se cu ea.

  Aşadar, atunci când vă veţi ciocni de indivizi cu astfel de practici, amintiţi-le că nu au dreptul să murdărească o pânză la care nu au ţesut nici măcar un fir, şi să o sfătuiţi, să cumpere cât mai mult ,,înălbitor” ca să-şi cureţe sufletul de tăciunele care le-au înnegrit, poate, din neştiinţă, sufletul.

  Reamintesc un pasaj din Ioan (8,4.5),  reprezentativ pentru acest subiect:

,,Dinaintea lui Iisus a fost adusă o femeie adulteră. Au pus-o la mijloc, ne spune Evanghelia. Au umilit-o şi se gândeau s-o ucidă cu pietre, fără să mai stea pe gânduri, invocând Legea lui Moise: Tu, ce zici?, l-au întrebat, pe Iisus, cărturarii şi fariseii cu rea credinţă (...).    

   Femeia stătea în continuare acolo, în mijlocul lor. Iar cărturarii şi fariseii insistau cu întrebările. Atunci, Iisus s-a ridicat şi le-a spus:

  Acela dintre voi care este fără de păcat, să arunce primul cu piatra în ea. Şi aplecându-se din nou, scria pe pământ.  Au plecat cu toţii, unul după altul, începând de la cei mai bătrâni. Nici unul nu avea conştiinţa curată…”.

    Şi voi încheia, cu gândul care mă cuprinde ades, acela care îmi aminteşte că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi că nimeni nu este mai presus decât aproapele său, indiferent de locul ce-l ocupă într-o ierarhie! Să încetăm a mai arunca cu piatra în cel de alături!

  Să-ncercăm  să ne scriem propriul destin cât mai frumos, cu iubire, credinţă şi iertare, şi astfel, să scriem cu litere de aur povestea propriei vieţi, pe care o vom aşeza cu demnitate pe raftul cel mai de sus al Bibliotecii vieţii.

Cornelia Vîju