Ne cutremurăm când vedem, adesea,
cât de mult au decăzut unii oameni ai zilelor noastre! Sau poate că aşa o fi
fost mereu, dar nu aveam acces la astfel de ştiri!
Că ura şi trădarea au înfierat
sufletele anumitor oameni, se ştia de mult, chiar de când Iisus a fost vândut
de propriul ucenic, Iuda, pentru treizeci de arginţi! Dar s-ajungi să-ţi
încolţească vrăjmăşia în suflet, faţă de o persoană pe care practic nu o
cunoşti, decât din vorbele cuiva (iar acela cine ştie ce fel o percepe!), şi să
arunci cu piatra spre ea doar pentru că a urcat, poate, pe scara vieţii mai sus
decât tine, nu! nu aş fi crezut pe cineva în stare! Personal, când auzeam
despre indivizi (căci nu-i pot numi oameni!) cu astfel de comportamente,
refuzam să cred că chiar există, că sunt descendenţi ai speciei... OM, şi că
îşi derulează viaţa, chiar şi-n proximitatea spaţiului meu existenţial.
Zilele trecute, drumul mi-a fost
intersectat de o veche cunoştinţă, o colegă de facultate, pe care nu o mai văzusem
de la absolvire (2009). Am rămas şocată de povestea sa, de ceea ce i s-a întâmplat,
de curând.
Fiind cadru didactic, o persoană
cu un statut respectabil, deci, cu pregătire temeinică şi cu succes pe plan
profesional, se pare că a trezit, nu doar admiraţie, ci şi invidie în rândul
celor din jur. Mai mult, se pare că datorită răutăţii unei persoane apropiate,
de o josnicie de neexprimat în cuvinte, a fost despărţită de un prieten special,
despărţire care a lăsat urme adânci în sufletul său.
Am fost uimită să constat că, uneori,
şi noi, oamenii buni, ne lăsăm acoperiţi de perdeaua neagră a vorbelor murdare ale unora, care, de ce să nu recunoaştem, nu
sunt demne nici să lege la şireturi persoana pe care o denigrează. Însă,
pierdem din vedere esenţialul, calitatea morală a persoanei care aruncă cu noroi,
care ne atrage în jocul ei perfid, şi fără să vrem, o ajutăm cumva, să-şi
infiltreze veninul otrăvitor şi-n alte medii, rănind astfel suflete alese... Că
le permitem acestor oameni să-şi scoată sabia neiertătoare a invidiei, ba chiar
să-şi descopere înaintea tuturor, goliciunea sufletului... Şi, paradoxal, să o
catalogăm simplu: Aşa e ea! Bucuria mea, (eu
fiind de felul meu o persoană optimistă, care crede în triumful binelui asupra
răului), a fost când prietena, cu ochii înlăcrimaţi - deoarece nu i-a fost uşor
să-mi rememoreze un episod atât de dureros pentru sufletul său - să-mi zică că,
întâmplător, destinul i-a readus în cale acel prieten, care s-a lăsat
influenţat de minciunile defăimătoare, fără temei, ce i-a despărţit, şi au avut
ocazia să clarifice acel ,,moment de slăbiciune” care l-a determinat să dea bir
cu fugiţii, atunci... Relaţia lor se rescrie acum, mai puternică poate, dar cu
o nouă lecţie însuşită. Aceea că, uneori trăim alături de cineva o viaţă şi nu
ajungem să o cunoaştem, poate pentru că relaţia nu a fost supusă anumitor
încercări. Iar prin astfel de întâmplări, ce par uneori grele, viaţa ne presară acel strop de bine,
picătura aceea de înţelepciune care ne scutură, poate, de zgura rutinei şi a
banalului ce ne domină. Şi ne deschide larg ochii ce nu puteau vedea falsitatea
barometrului cu care se măsura valoarea anumitor oameni.
Poate de aceea, mereu am simţit că
nici o frunză nu cade în locul greşit, aici pe pământ, şi că ea se desprinde
doar cu voia Divinului!
Într-adevăr, dacă privim viaţa ca
o mare tablă de şah a vieţii, vom observa că fiecare îşi are propriul rol, dar uneori,
tabla devine terenul de joacă al unor demoni cu chip de om. Unii joacă rolul
pionilor denigratori, alţii al celor salvatori, însă până la sfârşitul vieţii,
să nu uităm că rolurile se tot schimbă, şi, nu de puţine ori, dintr-o singură mutare, poţi deveni nebun ori
rege. Şi chiar dacă, la un momet dat, în viaţă, unii dintre noi ocupă anumite
poziţii sociale prin minciună, să nu uităm că, dincolo de Poarta Cerului asemenea practici îşi pierd efectul, şi nu vor mai fi de niciun folos. Că mai devreme sau mai
târziu, oamenii cu astfel de practici devin proprii lor călăi, devenind proprii
lor paharnici, bându-şi singuri nimicnicia şi înnecându-se cu ea.
Aşadar, atunci când vă veţi ciocni
de indivizi cu astfel de practici, amintiţi-le că nu au dreptul să murdărească
o pânză la care nu au ţesut nici măcar un fir, şi să o sfătuiţi, să cumpere cât
mai mult ,,înălbitor” ca să-şi cureţe sufletul de tăciunele care le-au
înnegrit, poate, din neştiinţă, sufletul.
Reamintesc un pasaj din Ioan (8,4.5), reprezentativ
pentru acest subiect:
,,Dinaintea lui Iisus a fost
adusă o femeie adulteră. Au pus-o la mijloc, ne spune Evanghelia. Au
umilit-o şi se gândeau s-o ucidă cu pietre, fără să mai stea pe gânduri,
invocând Legea lui Moise: Tu, ce
zici?, l-au întrebat, pe Iisus,
cărturarii şi fariseii cu rea credinţă (...).
Femeia stătea în continuare
acolo, în mijlocul lor. Iar cărturarii şi fariseii insistau cu
întrebările. Atunci, Iisus s-a ridicat şi le-a spus:
Acela dintre voi care este
fără de păcat, să arunce primul cu piatra în ea. Şi
aplecându-se din nou, scria pe pământ.
Au plecat cu toţii, unul după altul, începând de la cei mai bătrâni.
Nici unul nu avea conştiinţa curată…”.
Şi voi încheia, cu gândul care mă cuprinde
ades, acela care îmi aminteşte că omul a fost creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, şi că nimeni nu este mai presus decât aproapele său, indiferent de
locul ce-l ocupă într-o ierarhie! Să încetăm a mai arunca cu piatra în cel de
alături!
Să-ncercăm să ne scriem propriul
destin cât mai frumos, cu iubire, credinţă şi iertare, şi astfel, să scriem cu
litere de aur povestea propriei vieţi, pe care o vom aşeza cu demnitate pe
raftul cel mai de sus al Bibliotecii vieţii.
Cornelia Vîju
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.