Amintirea primului pescuit

    Zilele trecute sosise momentul să creez  pentru fiica mea în vârstă de zece ani, amintirea primei experienţe la pescuit, pe care şi-o dorea nespus. Era timpul să trasăm împreună o nouă coordonată pe tabloul trăirilor, pe care să o poarte în colţişorul sufletului pentru vremea când va fi mare şi, cine ştie, poate până atunci va deveni un pescar amator priceput.

    În amintirile copilăriei, împleteşti şi tu cu siguranţă firul acelei zile în care ai mers prima oară la pescuit, când, cu sufletul la gură, aşteptai să trăieşti senzaţia aceea unică, de a ţine primul peşte în undiţă.
Şi, dacă închizi ochii, reuşeşti să revezi oglinda apei în care ai dat prima dată la peşte, alături de un părinte sau altă persoană ce a fost dispusă să te conducă prin tainele pescuitului.

  Am ales o zi minunată, în care soarele tivit cu raze de aur ne mângâia cu blândeţe, iar cerul ne dăruia ghirlande de norişori albi, pufoşi, pe care ne urcam privirea în clipele de aşteptare. Pentru că da, la pescuit aştepţi... şi aştepţi... până când şiretul peştişor vânează momeala din acul undiţei, iar tu, cu iscusinţă, trebuie să recunoşti momentul în care pluta se mişcă, în modul acela, altfel decât legănarea apei şi să ridici undiţa ca să-ţi atingi captura.

   Şi... chiar dacă nerăbdarea te încearcă, înveţi să treci peste ea aşa cum a făcut şi fetiţa mea, care în inocenţa ei, voia să prindă după primele cinci minute de aşteptare un peşte. Ştiam că fericirea vine din lucruri mărunte, din gesturi şi întâmplări neprevăzute, iar acum mi-am reamintit, şi-am râs de fiecare dată alături de fetiţa mea, care tresărea bucuroasă, văzând cum pescarii de prin preajmă ţineau, deja, micuţele vietăţi ce se zbăteau frenetic, în undiţe. Alerga veselă şi imortaliza momentul cu aparatul de fotografiat pe care îl purta în gentuţă.

   Cu ochii încărcaţi de emoţie mai ridica undiţa din apă, să verifice dacă momeala (respectiv râma pe care o aşezasem în undiţa ei) mai era acolo. Resemnată o arunca din nou şi aşteptarea o mistuia parcă. Degetele sale micuţe voiau să strângă peştişorul minune, să-l prindă acolo în cutiuţa ei cu simţiri de copil şi să se laude cumva la prietenii de joacă. Cu fiecare clipă de aşteptare mai cobora o geană a ochilor săi zglobii, dezamăgită parcă de minutele care se scurgeau fără succes pentru ea. Dincolo de arta pescuitului trebuia să înveţe lecţia răbdării, care devenea mai greu de stăpânit. Nu prea înţelegea ce înseamnă ,,norocul începătorului” pe care trebuia să îl invoce, aşa cum îi şoptea domnul acela de pe malul apei. Ea se considera o norocoasă de fel şi chiar credea că aşteptarea sa va da roade, doar că era un pic chinuită de timp, dura parcă prea mult până să guste momentul reuşitei.

 Deodată se trezi, parcă, din starea aceea de descurajare, căci pluta undiţei sale era trasă spre fundul apei de un caras năstruşnic. Exclamaţiile sale de bucurie au întors privirile celor din jur, care mai înainte sugerau liniştea, ca nu cumva peştişorii să se sperie şi să nu mai muşte momeala. Acum însă, doar zâmbete se citeau pe feţele lor. Razele de lumină, de pe chipul fetiţei, i-au cuprins  pe toţi şi, cine ştie, poate în inimile lor, în acel moment se dezveleau chiar amintirile lor similare, momentele primelor capturi de peşte.

  Deoarece venise pregătită de acasă cu un vas, îl încărcă de apă şi dădu drumul vietăţii să-şi continuie înotul acolo. Stătea cu un ochi la undiţă, supraveghind un viitor prizonier, iar cu celălalt la peştişorul ce înota iute în vas. Pe chipul său se citea fericirea, reuşita, erau sclipiri de diamant, era gingăşia copilăriei pe care rar o mai regăseşti în ochii unui adult. Simţeam mulţumirea din privirea sa, şi-un bob de rouă sub forma unei lacrimi s-a prelins pe obraz, din ochiul meu de mamă.

  Îşi scufunda într-una degetele jucăuşe în vasul cu apă şi alinta peştişorul, îl prindea sfioasă în palma sa, iar acesta intra în joc şi îi arunca  zâmbete ştrengăreşti,  când buzele fetiţei îl atingeau ca să-i mai dea un sărut prietenesc.

  Simţeam întrebările minţii necoapte, pe care le trăisem şi eu, iar bucuria ei se prelingea şi printre degetele mele. Mă gândeam, dacă am să reuşesc să o învăţ să se apere şi de oamenii alunecoşi ce se vor ascunde dincolo de zâmbete, ce îi va întâlni în drumul său? Oare, voi putea să-i transmit şi lecţia de a pescui din apele tulburi ale vieţii, doar seninul? Gândurile acestea mă încercau şi am decis să le îndepărtez, să nu le las să sufoce momentul acela atât de minunat!

   Nu a mai reuşit să prindă şi alţi peşti în ziua aceea, dar pentru ea a fost de ajuns unul, acela prin care şi-a scris prima experienţă la pescuit din viaţa sa, ce va deveni o amintire frumoasă din jurnalul copilăriei sale.

   Şi încă mă-ntreb: ,,Oare, de ce noi oamenii am uitat să ne exprimăm sentimentele, trăirile cu îndrăzneala unui copil? De ce lăsăm timpul să ne stăpânească şi sufletele dincolo de trup? Şi... de ce să nu cutezăm să reaprindem focul acela interior care ne încarcă de energie, precum zâmbetul unui copil?”

Cornelia Vîju