Veronica Vizireanu, o stea ce-a apus prea devreme

   Zilele trecute, aflându-mă în cimitir, pentru a aşeza o floare la mormântul bunicilor, am simţit nevoia de-a mă opri în faţa unui alt mormânt, pe crucea căruia era dăltuit în piatră, numele  fostei mele profesoare de literatură, Veronica Vizireanu.

  I-am atins ca-ntr-o mângăiere chipul ce-mi zâmbea din fotografie şi, cu respect, am aprins o lumânare la căpătâiul ei. I-am spus:,,Bună ziua, doamnă profesoară... şi...când eraţi... când ... ne învăţaţi....”. Am încercat fără succes  să-i spun câteva cuvinte, dar... vorbele la trecut, sunau a rece, a greu şi gol, iar eu nu îmi puteam imagina că persoana din fotografie nu mai este. M-am emoţionat în faţa criptei reci, aşa cum o făceam câteodată la ora de literatură, iar doamna profesoară ştia să  îmi şteargă emoţia într-o mângâiere părintească.

   Veronica Vizireanu şi-a dedicat ani pe altarul educaţiei copiilor. A pregătit generaţii de elevi, a deschis drumuri şi orizonturi, a avântat aripi în zborul lor. Îmi vine în minte un episod din trecut, pe când îi eram elevă, într-o clasă gimnazială, iar ea ne-a propus să învăţăm o poezie eminesciană. Nu ştiu din ce motiv, eu am ales ,,Odă în metru antic” şi, sincer vorbind, nu am prea înţeles-o la timpul acela. Acum, îmi vine să i-o recit în faţa mormântului, cu intonaţia şi trăirea, pe care ne învăţa să le simţim. Şi-ncep: ,,Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”.

  Se pare că Veronica Vizireanu a învăţat această lecţie, când îngerul morţii a răpit-o dintre noi, la data de 24 octombrie 2004, la doar 57 de ani, în urma unei suferinţe fizice cumplită.

   Vă imaginaţi că poate am plâns! Nu! n-am făcut-o, doamna profesoară era o persoană exigentă, căreia nu-i plăceau sentimentalismele (sau poate nu voia să ni le arate nouă!). Ne-a oferit atâtea clipe de înţelepciune, pe care le-am închis cu toţii, în sanctuarul sufletelor noastre, unde ea va trăi veşnic. I-am terminat poezia de recitat, şi-am aşteptat să primesc nota, aşa cum o făcea, de-atâtea ori, la ora de limba română. Şi, am primit-o... prin lumina lumânării aprinse la mormânt, ce lumina parcă mai puternic, semn că mi-a acordat o notă bună.

 ... A acoperit durerile la care a supus-o destinul, cu râuri de iubire, pe care le-a dăruit tuturor, şi mai presus, celor doi vlăstari, care îi poartă mai departe visele, Mirela, fiica sa, o minunată profesoară de matematică, şi prin Mircea, băiatul mai mic, un medic extraordinar.

   Cu toţii ştim că moartea şi viaţa merg împreună, în orice moment, un suflet se naşte, iar altul apune. E legea aceea a Universului, în care toate se leagă, în care totul face parte dintr-un plan Divin.

   Veronica Vizireanu este acea picătură din ocean, care, evaporându-se, s-a ascuns dincolo de nori, de unde se reîntoarce pe pământ, sub formă de ploaie, transformându-se în seva hrănitoare a altei vieţi. Abia după ce vom parcurge şi noi acelaşi drum, vom putea înţelege procesul, dar, până atunci, dincolo de cortina morţii neiertătoare, Veronica Vizireanu va trăi prin florile ce le-a sădit în sufletele atâtor generaţii de elevi, prin diploma vieţii, în care şi-a lăsat semnătura cu onoare şi respect, şi-n care stă scris cu litere de aur, titlul de învingător.

                                                         

 Cornelia Vîju