Îngerul a strigat... cu glas de veşnicie

    Aş fi vrut să-l cunosc ca om, să-i ating precum o icoană, mâna şi chipul.

Mi-au rămas de la el două autografe, două începuturi de poveşti pe care într-o zi le voi scrie.

M-au fascinat cărţile sale, mi-au oferit momente de linişte sufletească. De câte ori îl citeam eram acolo, alături de personaje. Eram purtată prin clipe ce-mi păreau cunoscute.

  Casa natală mi-a fost dat să i-o vizitesc în urmă cu câţiva ani, prin bunăvoinţa profesorului Nicu Negoiţă şi am fost onorată. De fapt, mă consider o norocoasă pentru că am păşit pe aleea din curtea casei părineşti, i-am atins leagănul copilăriei şi i-am privit chipul bălai din fotografii.

   Acum însă... a plecat. Şi a ales o zi de mai, o zi înmiresmată de salcâmi înfloriţi, o zi de 24 al cărei ecou  va rămâne în inima fiecăruia dintre noi.

,,Îngerul a strigat” , a fost strigătul ce-l chema către eternitate. A plecat, iar în lotcă,  peştişorul de aur a fost Fănuş Neagu. S-a dus legănată de vântul din miraculoasele bălţi ale Brăilei. Ne-a lăsat câmpia viselor ce i-au fost dăruite, încărcate de ciocârlii şi privighetori. Ne-a lăsat gloria şi frumuseţea sufletului său nemărginit din care a zidit fericirea revărsată în opera  sa minunată. Ne-a lăsat  jurnalul călătoriei sale pe pământ, cu amintiri şi clipe din cei 79 de ani ce-i purta în privire. Ba nu, îi purta doar în acte, căci în ochii săi se citea încă setea de viaţă, pentru că era veşnic flămând de aventură şi frunziş de stele. Drumul său va continua acolo, sus, printre îngeri, printre doruri adunate aici, pe meleagurile brăilene şi trimise acolo în nopţile când luna, ba râdea ca un câine turbat, ba cernea pe buzele-i argintate emoţia copilăriei ştrengarului grădiştean.

  Raiul său era atunci când dădea frâu slovelor din călimara imaginaţiei prin splendide poveşti, când deschidea braţele să cuprindă în ele marile zăpezi ale Bărăganului. Sau când străbătea ,,Întâmplări aiurea şi călătorii oranj”.  

   Şi tot din cupa Raiului, în care dansau ,,Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”  revărsa pe hârtie colb de stele, ape, sălcii plângătoare,  picături de ploaie, fulgi de zăpadă, raze de soare şi curcubee unice. Turna ,,în pragul vecinului o căldare cu lună plină fără să ceară nimic în schimb”. Fura nopţii ,, două degete de somn, două de întuneric ca să le dăruiască zilei.”

  Obrazul său precum un trandafir catifelat, atins ,,În văpaia a lunii”, care-a topit cu fierbinţeala sa acele zăpezi ce ,,Ningea în Bărăgan” s-a dus să se odihnească puţin. Şi nu se va mai aşeza pe ,,Scaunul singurărăţii” pentru că nu-l vor mai lăsa sfinţii cu care el, aici, pe pământ , s-a tutuit de atâtea ori. Iar ,,Dincolo de nisipuri” va fi ascuns undeva, dincolo de nori. De unde va veghea asupra noastră cu blândeţea-i caracteristică. Va continua să calce pe stele, iar rănile nu-i mai vor fi închise de către ursitoare cu lemn de busuioc, pentru că are puterea de a scoate pustiul din om aşa cum a făcut-o mereu prin scrierile sale.

   Chiar dacă a scos acum, din fântâna morţii, umbra  morţii sale , el va rămâne viu în inimile noastre, iar talpa timpului său nu se va şterge niciodată. După cum chiar el spunea:

 ,, Vorbele zboară, dar ce e scris rămâne”. Operele sale ne vor ajuta să căutăm în noi acel loc în care se ţes basme, acele ,,dumbrăvi în care ia foc de la licurici, grâul lunii”.

                                                                                Cornelia Vîju