Lacrima fănuşiană

 Am chemat o lacrimă fănuşiană,

Tăcut, să mă ascundă  prin pântecul ei,

Când a dat colţul ierbii în primăvară

Şi-a lunecat pe ape lotca dragostei.

Când şi-a dezvelit Bărăganul obrazul,

De sub zăpada iernii ce l-a colindat,

Am chemat iar o lacrimă în pervazul

Ochilor şi din cristalul ei am luat.

Din nopţi fănuşiene învelite-n şoapte,

Am mai chemat o lacrimă în ajutor,

Să-mi aducă îngerii cât mai aproape,

Să-mi prind de grinda cerului visul, uşor.

Când teama mă purta în săbii iară,

Inima mea era un canton părăsit,

Şi sub umbrela lacrimei fănuşiană,

Sufletul gol eu mi-am adăpostit.

De câte ori viaţa îmi pare rece, strâmtă,

M-ascund în mărgăritarul ochiului său,

Până ce clopotul sună voios de nuntă

Şi-n care mire îmi va fi chiar Dumnezeu...

Cornelia Vîju