Să ne amintim, astăzi, de ziua lui Nichita Stănescu...

Leoaica tânără, iubirea 

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Înger venit din astral...

Tu, înger din vremuri trecute

M-adulmeci pe-o zare de vis,

Aduni suspinele reci, mute

Ce pe al meu suflet au nins.

Mă treci prin a vieţii poartă

În tremur de fericire,

Culori pastelate în soartă

Îmi desenezi cu iubire.

Wow! Şeful şi-a cerut scuze!!!

   Vă povesteam că  zilele trecute mă contrazisesem cu al meu  şef, în legătură cu aptitudinile unui clarvăzător , pe care el  le considera ca fiind aceleaşi precum ,,calităţile" unui ghicitor... în cafea... În urma acestei contraziceri mă alesesem cu un atribut nu tocmai ideal, acela de ,,ţaţă" ceea ce ne forţase să scoatem din teaca cuvintelor săbiile pregătite să sfâşie...    

  Dar iată că astăzi a sosit şi clipa SCUZELOR mult aşteptate.

Iubirea ca un foc de paie...

- partea a II-a -

   Aşadar, Katia a început să povestească despre faptul că este studentă în ultimul an la Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii D. C., de-acolo, din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să scrie despre diferite subiecte. A fascinat-o mereu jurnalismul şi, poate de aceea, s-a apucat de scris, pentru a-şi satisface această pasiune. I-a povestit despre planurile sale de viitor, despre faptul că dorea să urmeze şi un master în acelaşi domeniu, istorie, nu se decisese exact ce specializare, dar... toate vor veni la timpul lor.

  Emil o asculta tăcut, mai bătea în semn de nerăbdare din picior şi părea deranjat când Katia îşi aprinsese o ţigară. Îl servi delicat şi pe el, dar acesta îi replică că este nefumător şi că nu-l deranjează dacă ea îşi va satisface acest moft în timp ce vor servi cafeaua care sosise deja.

  După ce a povestit un pic despre el, Emil strănută adânc, iar Katia îi ură ,,noroc!” Făcu un gest normal, îşi scosese un şerveţel, se şterse şi, după cum era de aşteptat, îşi scoase ochelarii. Abia atunci Katia îi zărise pentru prima oară ochii şi... ceva o deranjă. Vedea nişte ochi tulburi, Emil avea o privire întunecată, tristă, de parcă în ei se ascundea toată durerea lumii.

  Ea, care sperase că doar soarele e un pretext pentru prezenţa ochelarilor, dorea ca Emil să aibă o privire vie, luminoasă. De fapt, realiză că inima sa se îndrăgostise doar de o privire pe care o anticipase de mult, de când comunica cu Emil prin mesaje. Nici o clipă nu s-a gândit că ochii lui ascundeau un om rece, un om chinuit de gânduri. Doamne, se îndrăgostise de-o himeră! Vocea i se schimbă, privirea parcă i se împăienjeni şi ar fi dorit în acea clipă să dispară, să se deschidă pământul şi să o înghită, aşa de dezamăgită era.     

    Oare, să fie adevărat? Acel om care vorbea atât de frumos, care părea atât de romantic, s-o fi înşelat atât de mult doar prin cuvinte? Era devastată de această constatare, dar se strădui să nu-şi trădeze gândurile şi se comportă normal în continuare. Regreta clipa când a acceptat întâlnirea, însă îşi repetă că nu ar fi descoperit aceste lucruri decât dacă ar fi procedat astfel.

Iubirea ca un foc de paie...

                 

-partea I-

        

         Era vară când Katia şi Emil s-au întâlnit prima dată. Se cunoşteau virtual, de puţin timp, prin intermediul facebook-ului, modulul social unde toată lumea e prietenă cu toată lumea şi unde se regăsesc oameni despărţiţi datorită căilor întortocheate ale vieţii. Îşi trimiteau adesea mesaje frumoase şi imagini pline de semnificaţii şi vorbe de duh, care le atrăgeau atenţia reciproc şi care le stârnise curiozitatea de a se cunoaşte mai bine, de a-şi cunoaşte unul altuia preferinţele. Ba au făcut şi schimb de adrese de e-mail şi-şi trimiteau mesaje şi prin acest mod, mai ales că, Katia nu intra zilnic pe facebook.  Emil a descoperit-o prima dată, a văzut pozele pe care Katia le postase acolo în albumul de fotografii, i-a răscolit un pic prin datele personale înainte să o adauge în listă şi, într-o zi, după multe like-uri ce-a dat la postările ei, s-a decis să o abordeze cu un mesaj privat care suna cam aşa:  Am observat că sunteţi scriitoare, n-aţi fi interesată să aflaţi un pic din experienţa unui pilot de supersonice, un om cu o pregătire temeinică, care a sfidat în zeci de rânduri viaţa prin munca pe care a făcut-o,şi care ar avea multe să vă povestească?

  Hei, dar cum să nu fie interesată Katia de un subiect de carte? mai ales că chiar se gândea să se apuce de un roman. Iar acum aşa, dintr-o dată, prietenul acesta virtual se oferă să-i furnizeze un subiect atractiv. Nu a stat prea mult pe gânduri şi a acceptat, i-a răspuns că abia aşteaptă să scrie despre o astfel de experienţă, ba chiar ar fi onorată, mai ales că chiar are un respect deosebit pentru aceşti oameni.

  Şi astfel, atenţia Katiei a fost captată de Emil, un bărbat cu o vârstă frumoasă, după cum spuneau datele din profil. Nerăbdarea de a se cunoaşte cei doi creştea cu fiecare mesaj pe care şi-l trimiteau, care nu era ales la întâmplare, fiind plin de semnificaţii.

  Emil era un maestru al cuvintelor, fascinat de opera lui Nichita Stănescu, Mihai Eminescu şi a filozofului Friedrich Nietzsche, pe care, se pare-i studiase în profunzime şi din operele cărora cita cu generozitate atunci când i se adresa Katiei. Un compliment astăzi, o apreciere profesională mâine şi iată cum curiozitatea fetei de a-l cunoaşte pe Emil creştea cu fiecare zi. Emil părea să aibă multe din calităţile pe care Katia le căuta la un bărbat, era inteligent, instruit, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, şi care, colac peste pupăză, era şi un romantic asemeni ei.

  Hm! O fi mâna destinului? O fi vreo întâlnire karmică? Ceva parcă începea să înmugurească în inima Katiei, cu toate că nu prea voia să recunoască. Îşi repeta că cel mai bine ar fi să lase timpul să decidă ceea ce-i va lega şi dacă indiciile arătau că el este un bărbat potrivit pentru ea, n-ar trebui să grăbească lucrurile.

Se spune că avem prietenii pe care ni-i alegem...

Oare, chiar sunt o ,,needucată"?

Astăzi am descoperit că iar am pierdut un prieten...

I-am trimis o scrisoare în care îi explicam câte ceva (într-un e-mail, desigur).

Mi-a răspuns că refuză să citească acea scrisoare şi că... a şters-o. Reacţia mea a fost de genul: ,,- Hei, dar de ce eşti laş? Oare, de ce te temi?"

După părerea mea, consider că atunci când cineva ne trimite un mesaj ori o scrisoare electronică, e o chestiune de respect să o deschidem, să o citim, eventual să-i dăm şi un răspuns, chiar dacă conţine veşti bune sau mai puţin bune. Însă, prietenul acesta al meu a fost de altă părere, de aceea am avut proasta inspiraţie să-l numesc ,,laş".

Şi iată cum m-am ales cu atributul de ,,needucată"...

Clarviziune şi ghicit...

Zilele trecute m-am contrazis cu un prieten care afirma că cei doi termeni sunt sinonimi.

Degeaba am încercat să-l conving că sunt domenii diferite, practicate de persoane ce aparţin unor categorii sociale diferite, că, cândva, o prietenă clarvăzătoare mi-a salvat viaţa datorită unei viziuni pe care a avut-o doar gândindu-se la mine, că am sfârşit prin a fi numită ,,ŢAŢĂ"...

Mă întreba fetiţa mea...

- Mami, ce înseamnă tocilară? Unii colegi mă strigă astfel!

-Hei, micuţa mea, doar cei neputincioşi se exprimă astfel. Tu nu le da importanţă. Este jalnic când observăm că viermele invidiei roade în sufletele oamenilor de la vârste din ce în ce mai fragede. Acei colegi, care te strigă astfel, nu pot ajunge la performanţele tale şcolare şi ca să nu-şi recunoască propria neputinţă, preferă să te rănească cu apelative nepotrivite...Nu le da importanţă.

Tu, iubite, n-o să fii...

Mă voi lăsa de gânduri dusă

Şi voi spera c-o să revii

Te voi zări aievea însă

Dar tu, iubite, n-o să fii...

Voi răscoli cerul de vise

Chiar de aleile-s pustii

Te voi striga chiar din abise

Dar tu, iubite, n-o să fii...

Mâna înflorată a iubirii

    Timpul îşi bate leneş azi clipele în jurul meu şi mă determină să cad într-o stare de nostalgie. Uşor, îmi cobor gândurile în urmă cu ceva ani şi-mi amintesc de vremea când terminam clasa a patra, de petrecerea pe care am dat-o în momentul despărţirii de doamna învăţătoare. Îmi amintesc că atunci am simţit pe obraz prima lacrimă de nostalgie, deoarece mă despărţeam de cea mai blândă, caldă şi minunată dăscăliţă, învăţătoarea mea.

    Îmi amintesc că mama a fost cea care m-a ajutat să trec peste acele clipe grele, aş zice pentru orice copil, deoarece păşeam în ciclul gimnazial şi era normal să fiu un pic speriată. Cu siguranţă, orice copil a plâns în viaţă, dar am convingerea că lacrimile i-au fost adunate cu răbdare de fiinţa care i-a dat viaţă, de cea care i-a fost alături permanent - mama.

   Despre mama aş vrea să povestesc astăzi, despre ecoul care-l lasă ea în fiecare zi în inima mea, despre mâna plină de florile iubirii pe care mi le oferă în fiecare clipă.

    De statură potrivită, cu ochii căprui, pielea catifelată, cu vocea plină de iertare şi bunătate, mama este cea mai minunată fiinţă din viaţa mea. Şi-aşa cum orice frunză se simte ocrotită de ramura din care a crescut, astfel mă simt şi eu, permanent vegheată şi apărată de mama mea.

Alegerea...

    ,,Doua seminte stateau intr-o toamna alaturi, in pamantul fertil. Prima samanta a spus: Vreau sa cresc! Vreau sa-mi infig radacinile adanc in pamant si sa incoltesc scotandu-mi mladitele la suprafata… Vreau sa-mi inalt mugurii ca niste stindarde care vestesc venirea primaverii… Vreau sa simt cum soarele imi incalzeste si lumineaza chipul si cum roua diminetii imi binecuvanteaza petalele! Si a crescut. Cealalta samanta a zis si ea: Ce soarta mai am si eu! Mi-e teama. Daca imi infig radacinile adanc in pamant, nu stiu de ce voi da, caci acolo este intuneric. Daca imi fac drum prin pamantul aspru de sus, mladitele mele delicate ar putea sa se rupa… Daca imi deschid mugurii, vreun melc ar putea incerca sa ii manance.

Povestea vulturilor aurii

Undeva, departe, foarte departe de ţinuturile în care trăiau oamenii, era un ţinut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă. 

An de an, pe măsură ce puii creşteau, şi aveau la rândul lor alţi pui, părinţii bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniştii. Acolo unde muriseră şi părinţii lor. Şi părinţii părinţilor lor… 

Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Şi, ajungând aici, vulturii îşi puteau vedea statuile părinţilor lor, şi pe ale părinţilor părinţilor lor…Dar nici un om nu a ajuns acolo să se convingă dacă e aşa sau nu ...

Romeo Tarhon

Tu nu te-ai plictisit... ?

Tu nu te-ai plictisit să-mi ceri
Perverse pofte și să-ți fac
False plăceri, false dureri...
Plăceri ce dor, dureri ce plac?

Tu nu te-ai plictisit să-mi placi
Ca mică parte din decor
Și să primești când te prefaci
Dureri ce plac, plăceri ce dor?

Swami Krishnananda

  ,,Cine altcineva decât Dumnezeu poate restabili lucrurile în această lume? Noi nu am putea ridica nici măcar un deget fără voinţa Lui. Aşa cum se spune, nici măcar o frunză uscată nu poate fi mişcată de vânt dacă Tatăl Ceresc nu o doreşte. Întregul Univers este Divinitate - strălucitor, măreţ în gloria şi abundenţa lui. Noi nu am uitat că suntem o parte integrantă a lui.

Nu trece prin viață prea repede...

Un tânăr director conducea pe stradă, puțin cam prea repede, noul său Jaguar. Era atent la copiii ce ar fi putut țâșni de după mașinile parcate și a încetinit, atunci când a crezut că a văzut ceva.

Pe măsură ce mașina sa trecea, nici un copil nu a apărut. În schimb, o cărămidă a lovit una din portierele Jaguarului. A apăsat pe frână și a întors Jaguarul, la locul unde fusese lovit de cărămidă. A sărit furios din mașină, a pus mâna pe primul copil întâlnit în cale și l-a lovit de o mașină parcată, țipând:

„Ce a fost asta și cine ești tu? Ce crezi că faci? Aceasta este o mașină nouă și cărămida pe care ai aruncat-o te va costa mulți bani. De ce ai făcut asta?”

Copilul era speriat. „Vă rog, domnule, vă rog, îmi pare rău, dar nu știam ce altceva să fac,” a explicat el. „ Am aruncat cărămida, pentru că nimeni altcineva nu v-ar fi oprit…” Cu lacrimile șiroind pe obraji, copilul a arătat ceva lângă mașina parcată. „Este fratele meu” a spus. „A luat curba greșit și a căzut de pescaunul cu rotile, iar eu nu pot să-l ridic înapoi.”

Trist, copilul i-a cerut apoi, directorului: „Mă ajutați, vă rog, să-l pun înapoi în scaunul cu rotile? Este rănit și e prea greu pentru mine.”

Mamei

Cu dor nestins  mă însoţeşte,

În inimă iubire-mi toarnă-ades,

Privirea ei pasul îmi ocroteşte,

În şoapta-i caldă visele îmi ţes.

La tâmpla-i argintată de o vreme,

Simt cum mă înveleşte-n ruga ei,

Emoţia ce-n sufletul ei geme,

O văd oglindindu-se-n ochii mei.

La mulţi ani, FEMEIE!

..

Zvon de primăvară

Mugurii-au plesnit pe ramuri

Soarele e jucăuş,

Primăvara ne cântă la geamuri

Pe al ei arcuş.

Cerul curat ca oglinda

E lipsit de nori,

Vântul e dus cu colinda

Peste mări şi ţări.

Despre copilărie...

Ştii tu ce înseamnă să fii copil?

Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumuseţe, să crezi în credinţă.

Înseamnă să fii atât de mic încât spiridusii să ajungă să-ţi şoptească la ureche,

Înseamnă să transformi bostanii în caleşti şi şoriceii în telegari,

Josnicia în nobleţe şi nimicul în orice,

Căci orice copil poartă o zână naşă în sufletul lui."

Despre prietenie...

- Fără prietenie nu există viaţă !  (Cicero )

- Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri. (Aristotel)

O primăvară plină de lumină şi iubire!