Iarna este pe sfârşite. Ochiuri de zăpadă se zăresc ici-colo peste
pământul negru şi umed. De undeva, dintr-un colţ al grădinii, un ghiocel, cu
pălăriuţa de argint, încearcă să-şi înalţe capul către răzleţele raze de soare.
Neastâmpărul micuţei flori, atrage atenţia vântului năvalnic de primăvară,
care-l întreabă curios:
- Hei, dar de ce nu stai ascuns acolo, în zăpadă,
micuţule?
- Bună ziua, vântule! Păi… vreau să
dau mâna cu viaţa, vreau să vestesc lumii că în următoarele zile primăvara îşi
va arunca mantia peste zare. Eu sunt mesagerul ei şi trebuie să mă lupt cu
frigul acesta, care mi-a cam ciufulit petalele.
