Interviu cu scriitorul Sterian Vicol, ultima parte

- Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa omului Sterian Vicol? Dar scriitorului Sterian Vicol?

   - Măi, omule, ești sănătos? Poți să bei un pahar de vin în toată plenitudinea ta? Iar apoi i-aș răspunde astfel:  Da, dar cu prietenii mei, scriitori, nescriitori, plasticieni... 

     Mie îmi place lumea artei, merg la teatru, am prieteni actori, actrițe, după cum am mărturisit, am iubit frumosul.

   Niciodată nu m-a pasionat gloria. Unii cred că gloria vine de la sine, sau ți-o aduce cineva cu avionul. Nu-i adevărat! Un scriitor nu trebuie să moară ca să devină glorios. Spuneam că noi avem astăzi prozatori și poeți mari, care oricând pot lua premii importante.

    N-am avut orgolii de genul acesta și nu m-am comparat cu nimeni, iar dacă un coleg a avut cronici bune sau a avut succes cu vreo carte, nu l-am invidiat. Sigur că, om fiind, și cu bucurii, și cu dureri, uneori, te poate pune așa într-o îndoială, când vezi că unul e lăudat prea tare, iar tu rămâi un pic în umbră. Atunci recomand să te ambiționezi și să ieși din nou la lumină... prin scris.

   Ca scriitor nu am ce să-mi reproșez, eu chiar cred că am fost alintat de colegii mei, de critici, de ieșeni, de bucureșteni și de alți oameni ai condeiului din alte zone. Sunt conștient că unii colegi de-ai mei, de aici, din Galați nu privesc cu ochi buni lucrurile acestea, de faptul că eu sunt invitat la manifestări culturale naționale, la Iași, Ipotești, Botoșani, Buzău, Chișinău și alte orașe.    

  Scriitorului Sterian Vicol i-aș pune o întrebare de genul: ,,Cât de exigent ești cu scrierile tale?”

   Iar răspunsul ar suna cam așa... Uneori sunt încântat de ce scriu, alteori nu prea. Dar, per total, îmi place ce scriu. Poeziile scrise de mine de-a lungul timpului, le reiau acum, iar uneori îmi plac, alteori mai puțin și aleg să le las acolo, în laborator, iar după ce trece mai mult timp și recitesc din ele, aproape că nu-mi vine să cred că unele sunt creațiile mele, atât de mult îmi plac. Mi se întâmplă adesea să citesc și să mă  minunez de propria compoziție.

   - Sunt momente în viaţa fiecăruia în care suntem nevoiţi să facem concesii. Ce concesii a trebuit să facă Sterian Vicol de-a lungul carierei sale?

   - Păi, depinde de conjunctură și de persoana pentru care fac concesia respectivă. Pot să fac o concesie unui om știind exact că el nu merită un lucru, însă îi acord o atenție în speranța ca el să înțeleagă că nu are înclinație către scris. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca oamenii să vină cu dosare de poezii pe care și le doreau publicate în reviste de profil, iar după ce am citit una, am știut că acel om nu are talent literar.  Dar nu am putut să-l descurajez. Tu ai avut o astfel de experiență, Cornelia, din câte mi-ai mărturisit, știi cât de delicat este acest subiect. Cineva te-a descurajat cu ani în urmă, iar tu, marcată fiind de spusele acelui critic literar,  nu ai mai scris mult timp. Știu cât de important este să-i spui celui în cauză dacă e bine sau nu să urmeze un drum similar cu al tău.

    Vezi, e nevoie de o abilitate, să faci o concesie și să nu rănești în anumite cazuri. Poate că am rănit și eu fără să vreau pe cineva, dar, cu conștiința împăcată nu, niciodată.

   - Orice om poartă în viaţa reală mai multe măşti. Uneori trebuie să schimbăm aceste măşti, deoarece societatea ne-o cere, alteori doar pentru a ascunde, de ochii răi ai lumii, viaţa aceea secretă din noi. Un scriitor de talia dumneavoastră, îşi permite acest lux?

    - Te referi să nu fii dualist. Eu prin educația și cultura primită, prin exemplul celor din familie nu pot să fiu altfel. E vorba de credința mea, de preceptele morale pe care le respect. Da, sunt oameni care una spun și alta fac, vorbesc de acei semeni neserioși. Am mai zis, nu-mi plac oamenii proști, cei care mimează ceva care nu este compatibil cu propria personalitate.

    Îmi vin în minte acum cuvintele lui Beethoven: ,,Nu cunosc alt semn al superiorității decât bunătatea”.

   Suntem oameni, uneori suntem puși în situația de a educa oameni, alteori de a ocupa funcții ce necesită un înalt simț al responsabilității. Dar, întotdeauna este bine să ne facem munca pentru care avem înclinație, să punem în valoare harul cu care am fost înzestrați de Divinitate și să nu urmăm o meserie doar pentru că... așa vor alții. În cazul acesta, ar însemna să porți toată viața o mască și lucrul acesta nu doar că te-ar obosi, pe tine, ca om, ci ar aduce și prejudicii celor din jurul tău. Să-ți dau un exemplu: cunosc un astfel de caz, un tip care  a dat de șase ori la medicină pentru că asta își doreau părinții de la el. Până la urmă a reușit și a terminat facultatea, dar imaginați-vă ce înseamnă să te forțezi pe tine însuți pentru a face față unui drum pe care nu ți-l dorești. Cât reziști în a purta o astfel de mască? Ei bine, eu nu m-aș duce la acel om nici să-mi facă o injecție, pentru că știu că nu are nici o treabă cu medicina.

  Avem exemple în istorie și literatură de oameni cu mai multe fețe de care trebuie să te ferești. În literatura noastră populară avem omul spân, dar și acei oameni care mint, care fac tot felul de rele sub o anumită mască pentru a-și atinge scopul.

  Eu nu am fost niciodată un astfel de om, ci din contră, am spus franc ceea ce am avut de zis într-o anumită situație.

  - Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

   - Eu cred că nota trebuie să ți-o pui mai târziu. Din punct de vedere scriitoricesc, mă simt un om împlinit. A ieșit mai mult decât mi-am propus, repet, poate că am fost prea mult răsfățat de soartă. Desigur și prieteniile au contat destul. Eu nu cred că sunt desăvârșit, mi-aș da o notă... mi-aș da un  minus opt. De fapt, nici nu m-am gândit la asta vreodată...

Interviu cu scriitorul Sterian Vicol, partea a IV-a

   - Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu e întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

      - Cred că nimic nu e întâmplător, dar sunt de părere că soarta tot omul și-o face prin ceea ce face el. Da, cred în destin, sunt un pozitivist în ceea ce privește destinul unui om, care înseamnă un lanț de întâmplări și coincidențe. Dacă m-aș fi născut la Cluj nu mai eram același om, aveam alt profil, alt parcurs, alți oameni aș fi întâlnit în drumul meu. Pentru că erau altele rădăcinile.

    Scriitorul nu trebuie să fie un însingurat, chiar dacă la masa de scris, el în singurătate scrie. Momentele nenumărate când suferă că nu-i iese cum vrea o lucrare și se luptă cu el  însuși... dar dacă într-adevăr are har, va reuși. Iar dacă acel scriitor știe că niște colegi îl apreciază, niște oameni îi citesc scrierile sau i se întâmplă să fie oprit pe stradă de persoane ce-i spun: ,,Domnule, v-am citit cartea!”, chiar este un motiv de bucurie.  Sau atunci când te duci la o librărie și întrebi dacă ți s-au vândut cărțile  și descoperi că chiar s-au dat, este iarăși un moment plăcut pentru cel care scrie și descoperă că este apreciat de cititori. Aceste momente eu le consider flori sădite în suflet, de către cititorii mei.

   Iată, îți mai dau un exemplu când scriitorul iese din lumea sa și merge să se întâlnească cu oamenii, cu alți scriitori sau cu cititorii, cum am făcut eu  de curând când am mers la Târgul de carte  Gaudeamus 2013, m-am simțit minunat, era un sentiment plăcut pe care-l încercam atât din postura de scriitor, cât și de pe poziția unui cititor de carte. Aici, la târg,  bucuria cărții se trăiește la cote înalte, este un fel de Turnul Babel al cărților, lansări la fiecare nivel și fiecare persoană se oprea acolo unde voia, acolo unde tema cărții îl interesa, desigur... și autorul respectivei cărți. Am fost invitat să prezint mai multe cărți, la mai multe standuri și ca să revin la întrebarea ta, chiar m-am simțit minunat, chiar am sădit și mi-au fost sădite în suflet flori născute din cuvinte și toate la momentul potrivit.

    Ce mai la deal la vale, educația și cultura fac omul să fie om, iar el va deveni, cum spune francezul: ,,Omul este stilul, stilul este omul! ”

    Eu apreciez mult acei oameni care-și fac munca cu pasiune și dăruire, indiferent de domeniul în care-și desfășoară activitatea. Știu să apreciez un om care este croitor și face haine bune, o coafeză care știe să-și facă munca așa cum trebuie, orice...  lucrarea însă trebuie să fie mereu de calitate. În viziunea mea, consider că și scrisul este o lucrare în care este strecurat un pic de dialog cu Divinitatea, adică îți dă stropul acela mai mic sau mai mare de har.

   - Cum aţi descrie drumul succesului în domeniul literaturii? Vine succesul din talent  sau din muncă asiduă? Considerați că armonia interioară este factorul esenţial în a-l obţine?

   

     - Fără muncă, nimic nu se poate!  Pentru un scriitor și nu numai, a avea succes înseamnă să cunoști limba și literatura română foarte bine, ideal ar fi să știi și o limbă străină, ca să poți citi direct scriitorii mari ai lumii. Chiar dacă  acum pare îndeajuns să cunoști Abc-ul calculatoarelor, limbajul acestora, ca să ai succes, trebuie să amintesc că înaintașii noștri nu au beneficiat de această modalitate de a citi  și au fost oameni înțelepți. Se pune adesea întrebarea: ,,Oare, va dispărea cartea în format clasic, sau nu?” Răspunsul meu la această întrebare este NU. Niciodată! Vă dati seama, Biblioteca din Alexandria, cea mai renumită bibliotecă a antichității, ce conținea peste 900000 de pergamente, a fost dată pe foc, ea adunând ce era mai bun în epoca respectivă. Apoi s-a trecut la refacerea ei... Acum bibliotecile lumii sunt tot atâtea izvoare de cunoaștere pentru noi, modalități prin care putem ajunge la acea armonie interioară de care vorbești tu. Un om într-o viață nu poate să citească tot, el trebuie să selecteze cam tot ce-i folosește în domeniul lui de activitate și, desigur, va trebui să opteze pentru cărți ce-l vor ajuta să-și formeze o cultură generală de calitate. De exemplu, un medic citește din domeniul său tot ceea ce apare nou pentru a se instrui,  dar își face și o cultură generală  prin lectură. Eu totdeauna le spun celor cu care mă întâlnesc: ,,Domnule, poți să fii genial, dacă nu ai lectură ești rupt de realitate, ești sălbatic aproape!

    Noi, în secolul acesta pe care-l traversăm, observăm că e aproape de necrezut ca un om să nu aibă un minimum de educație, clasele primare absolvite, ca să se poată descurca, să scrie și să citească măcar. Din păcate, etnia rromă mai este în situația aceasta, de a nu urma cursurile unei școli, însă există  programe ca să-i școlarizeze dacă ei vor și conștientizează că viața li s-ar derula mai ușor dacă ar avea o minimă cultură. Dar nu prea se străduiesc ei să devină prietenii cărților, ai educației școlare, în speță, și rămân ca o pată neagră pentru noi, mai ales când  zic acolo unde se duc:

,, Domnule, sunt român!”

INTERVIU CU SCRIITORUL STERIAN VICOL -PARTEA A III-A

- Se spune că secretul reuşitei este să porneşti la timp în toate. Că graba omului nu-şi are rostul, dumneavoastră ce părere aveţi despre asta?  

- Sigur că e zicala graba strică treaba, dar părerea mea în ceea ce priveşte scriitorul, este că trebuie să pornească pe drumul scrisului atunci când simte că este pregătit. Eu, de exemplu, am pornit cu multe lecturi. Vă spuneam că şi-n timpul orelor, la şcoală, obişnuiam să citesc, ceea ce nu avea legătură cu disciplina respectivă, acumulam informaţii din varii domenii, pentru că un scriitor nu doar literatură beletristică trebuie să citească, el trebuie să acumuleze foarte multe cunoştinţe de cultură generală. Apoi ele se decelează şi se aranjează în creier, iar când soseşte clipa trebuie aşternute pe hârtie.  

Vă spuneam că eu am debutat editorial la 30 şi ceva de ani, pe când alţii debutează la 18-20 de ani. Eu am întâlnit şi exemple din acestea, care au debutat devreme, dar s-au pierdut apoi. Am observat că cei care debutează de timpuriu, ori au într-adevăr geniu, pe care poate să-l salveze tot prin cunoaştere, prin lecturi pot să-l dezvolte sau pot să dea chix. Am avut un coleg care lua premii, acele premii pentru creaţii literare ce se dădeau la nivel naţional pentru pionieri. Am mers odată la tabăra de la Homorod şi acest băiat scria în cinci minute o pagină. Avea acest har, toţi din jur spuneau că acesta e urmaşul lui Marin Sorescu. Ei bine, a făcut facultatea, e medic astăzi şi nu a mai scris de atunci, din timpul şcolii. Am mai aflat de o altă colegă, Îţa Vainer, la fel, scria excelent jurnal, la 12-13 ani, ea a şi debutat în Pagini Dunărene, aveam noi un Almanah când era Regiunea Galaţi, înainte de ’68, deci. A venit în ţară acum un an sau doi şi mi-a mărturisit că nu a mai scris. Cum a terminat liceul ea s-a desprins de pasiunea aceasta a scrisului.  

Interviu cu scriitorul Sterian Vicol - partea a II-a

    - Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor i s-au deschis uşile lui Sterian Vicol, de-a lungul vieţii?

     - Trebuie să vă spun că eu sunt nepot de preot, de protopop. Fratele tatălui meu, Nicolae Vicol, a fost protopop de Galați timp de 13 ani, iar bunica mea Sanda, când eram copil, mă lua de mânuță și mă ducea la biserică încă de la o vârstă fragedă. Eu mergeam în Casa Domnului ca-n casa bucuriei, a copilăriei de a trăi zilele de Paști sau alte sărbători mari din an, cu multă sfială și rugăciune. Eram prezent la slujbele religioase alături de bunicuța mea. Mama și tata se duceau mai rar, fiindcă mergeau la muncă, iar duminica, mai ales, se odihneau fiind frânți de oboseală, de la secere.  Seceratul se făcea manual pe atunci. Deci am bătut la ușile Domnului de mic, vreau să spun, iar asta  a contribuit un pic la acea ordonare în relațiile umane, relații pe care le modelează biserica. Nu spun că sunt un credincios habotnic, nu! Ce-am moștenit de la bunici și de la părinții mei, obiceiurile pe care le-am văzut la ei le-am preluat și eu. Astfel am reușit să discern încă de copil ce e bine și ce e rău. Știu foarte clar unde-i una și unde-i cealaltă, iar toate aceste influențe au contribuit la înfăptuirea unui profil, al lui Sterian Vicol de azi. V-am spus și mai înainte, în cartea mea de proză, există acele capitole despre biserică, întâmplări adevărate, când l-am înmormântat pe tata, cum în ziua aceea a venit o ploaie cu vijelie, trăsnind biserica. Și a căzut biserica, arzând până-n temelii. Atunci am văzut eu, cu ochii mei de copil adolescent, cum oamenii cu lopeți în mâini, aruncau, ca să stingă flăcările, pământul reavăn de pe mormântul tatălui meu. Tata fiind înmormântat, după cum am mai zis în curtea bisericii, dat fiind faptul că era frate de preot a avut acestă onoare de a fi înhumat aici. Observați și o interpretare formidabilă, cum în caz de forță majoră, ești nevoit să sacrifici ceva ca să iasă bine altceva. La urma urmei și noi scriitorii ne sacrificăm viața, clipele, orele, zilele scriind, dar ne bucurăm când la final iese ceva bun.

   Ușile vieții, uneori, mi s-au deschis ușor, alteori mai greu, trebuie să recunosc. Și totuși, privind în decursul anilor pe care i-am străbătut, am avut destule momente când am fost răsfățat de soartă, când în drumul meu s-au ivit oameni importanți, valoroși pentru cariera mea. Eu cred că nu întâmplător  în perioada liceului am debutat la gazeta literară a școlii. Nu întâmplător mi-am scris debutul încă din 1968, când eram student, în revista Amfiteatru. Apoi în Luceafărul, în Convorbiri literare  și am avut și niște mentori deosebiți. De exemplu, pe Ioanid Romanescu care m-a publicat și a scris despre mine, întâia dată în Convorbiri literare, când era tabloiod.

  Am avut bucuria și m-a publicat un poet important, Geo Dumitrescu, la Gazeta literară se numea publicația și apoi a trecut în România literară. Am avut bucuria să mă publice un poet important, în Amfiteatru, Gheorghe Tomozei, precum și Ion Gheorghe care trăiește și care era redactor la revista Luceafărul. Deci, iată, patru oameni, patru piloni importanți ai carierei mele scriitoricești. Apoi, bineînțeles că devenind cunoscut m-au publicat și ceilalți, mai ales că am avut bucuria să fiu în preajma și să mă bucur de prietenia lui Fănuș Neagu. Cărțile lui, pe care i-am cerut autografe, îmi sunt dedicate astfel: ,,Cu prietenie, lui Sterian Vicol”. Da, pot spune că am fost răsfățat de soartă, că ușile vieții, prin munca și harul meu, mi s-au deschis de fiecare dată fără să mă lupt. Reamintesc celor care nu știu că prima mea carte, Harfele grâului, am scos-o prin concurs, la Editura Eminescu în 1976 când aveam 31-32 de ani. Abia la acestă vârstă eu am publicat carte, până la momentul acela deci, publicând doar în reviste literare. Cum era și de așteptat, ulterior m-a luat în vizor critica de specialitate.  Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, de la Iași - Virgil Cuțitaru, Nicolae Turtureanu, Constantin Dram m-au criticat, m-au lăudat pe alocuri, pentru că intrasem în lumea scriitoricească care - de ce să nu recunoaștem?- este frumoasă, dar este și un câmp de bătaie teritoriul literaturii,  după cum știm cu toții. Uneori te ridică, alteori te coboară...

Interviu cu scriitorul Sterian Vicol - partea I

      Absolvent al Facultății de Litere  a Universității București, Sterian Vicol a publicat 15 volume de poezie şi este fondator al Festivalurilor "Costache Conachi", "Grigore Hagiu" şi "Hortensia Papadat Bengescu". Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și deținătorul a numeroase premii literare.

   S-a născut la 9 mai 1943, în satul Țuscani, din județul Vaslui și este tatăl a doi copii minunați, după cum declară, o fată și un băiat.

     În 1990 a fondat revista “Porto Franco”, iar din 2000 este redactor-şef al acesteia. Actualmente este preşedintele Societăţii Scriitorilor ,,Costache Negri” din Galați şi unul din numele reprezentative ale literaturii române, participant activ al vieții literare gălățene și nu numai. De câțiva ani a deschis Cafeneaua Literară ,,Porto Franco”, la restaurantul Casa Românească și-și dorește să multiplice această cafenea și la un alt restaurant gălățean, pentru a dedica mai mult timp prietenilor și prieteniilor sale, pentru a continua acele dialoguri despre și pentru literatură.

    L-am găsit astăzi la redacția Revistei ,,Porto Franco” și l-am rugat să ne povestească câte ceva din viața scriitoricească, pe măsura numelui cu care sfințește acești ani în care a mânuit condeiul, cu ajutorul căruia a lăsat însemne de aur în istoria culturii românești. Cu eleganța-i binecunoscută,

m-a impresionat iarăși când am primit  acceptul său pentru interviu. Poate și pentru că, chiar mă bucur de statutul de prietenă al acestui scriitor dunărean, pentru care nutresc sentimente de stimă și constantă prețuire. Pe care, cu ani în urmă, mi-a fost dat să-l cunosc la un festival de poezie brăilean, moment catalogat de mine drept ,,o întâlnire... întâmplătoare a destinului.”

   Dintre cărțile ce poartă semnătura lui Sterian Vicol amintim:

Harfele grâului, apărută în 1976, Corabia seminţei, 1978, Edena, 1981, Vânătoare nocturnă, 1981, Sigiliul grădinii, 1983, Lacrima învingătorului, 1984, Repausul focului, 1985, Vindecare în păcat, 1991, Daimonia, 1995, Corabia – labirintul celălalt, ediţie bilingvă, 1996, Sunt putred de tine, 1998, Domnişoara Cucută, 2001, Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, 2003.

   A debutat și în proză cu microromanul autobiografic Memoria lui Femios, apărut la Editura Timpul, Iaşi, 2011, pe care l-a semnat: Sterian Dumitru Vicol.

       - Mi-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, despre reuşitele din cariera dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Sterian Vicol,  primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a întâmplat lucrul acesta?

   - Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, trebuie să fac clar o întoarcere în timp și să spun că pașii către scris i-am făcut încă din copilărie. Primele cărți pe care le-am citit, plus buna și blânda natură, eu fiind născut într-un sat din Moldova cu coline, păduri, pomi fructiferi, minunate veri însorite, dar și cu ierni frumoase, în care mergeam cu copiii la săniuș, toate acestea cred, astăzi, și-au pus amprenta în pasiunea mea pentru scris. O copilărie minunată, bogată în amintiri, este întotdeauna un izvor nesecat de inspirație. Mi-amintesc cu drag chiar și acele clipe când, pe la vârsta de 12- 13 ani,  mama venea la mine în cameră, pe la miezul nopții și sufla în lampa cu gaz ce-mi lumina încăperea, pe vremea aceea în satul nostru neexistând electricitate, pentru că, obișnuiam adesea să adorm citind și să uit să sting lumina lămpii. Cel mai teribil, pot să spun că a fost momentul când am intrat în posesia cărții Primele iubiri, a lui Nicolae Labiș, asta se întâmpla prin 1956, când nu mă săturam să citesc poemele sale, ce mi se păreau extraordinare. Toate acestea m-au deschis către scris, deja sămânța aceea pe care o are un scriitor, germina în mine, în străfundurile ființei mele și era nevoie acum doar de a începe să aștern pe hârtie ceea ce se năștea în ființa mea. De asemenea, un rol important în a mă apleca asupra condeiului, ar fi faptul că am avut norocul de un profesor de liceu, Ion Cârlan  -Dumnezeu să-l odihnească! -  care a văzut că era ceva în mine, acel dat cum se spune și mi-a împrumutat din biblioteca lui personală,  cărți care erau interzise în acei ani, '60. Mi-a dat Lucian Blaga spre exemplu, o carte pe care am citit-o și răscitit-o, atât de dragă mi-a fost. Ba chiar, întorcându-mă la perioada când deja m-am consacrat, unii critici au spus că chiar am ceva influențe din Blaga.  S-ar putea, pentru că și eu cred că Veșnicia s-a născut la sat, cum spunea el. De altfel, sunt convins că dacă nu m-aș fi născut în satul meu, Țuscani, în județul Vaslui,  acolo între colinele dulci ale Moldovei, dar și locul cu râpi și dealuri care și-au lăsat amprenta asupra mea, cred că nu aș fi ajuns scriitor. Sau poate ajungeam scriitor, dar nu cum sunt și cum îmi place să cred că reprezint azi. Căci rădăcinile mele sunt acolo, în satul meu și sunt foarte adânci.