Nemuririi te dăm de o mie de ori...

                                                              Memoriei  lui Fănuş Neagu

Şi ne-a chemat în strigăte prelungi durerea

Şi ne-a îmbrăcat în doliu în zi de mai;

Când luna iubirii îşi scutura salcâmii

Tu ai plecat departe-n drumul lung spre Rai.

Ţi-am înălţat biserici din rugăciuni fierbinţi

Şi-n drum ţi-am presărat flori, şoapte de-adio,

Cu glasul îngerului strigam să nu ne uiţi,

Veşniciei numele nostru rosti-vei.

Atunci când moartea crudă juca cu tine-un zar

O învingeai drept, cu propriile-i arme:

Erai frumosul nebun, temutul adversar,

Ce-o frângea în ale poveştilor palme.

O încărcai din slove, în cizmele cu vrăbii

Şi în vatra cu jar adesea o jertfeai,

De ce-ai lăsat-o să te poarte printre săbii

Şi-n jale să te ducă prin al umbrei plai?

Sufletul azi ţi-ai logodit cu nemurirea,

Glasul amintirii te cheamă înapoi,

Să ne reverşi în suflet iar tămăduirea,

Iar noi nemuririi te dăm de o mie de ori.

Cornelia Vîju