BISERICA SATULUI MOVILA MIRESII

                         Aripile speranţei cresc de fiecare dată când  păşeşti în acest lăcaş  sfânt

    De câte ori durerea zbuciumă sufletul omului, acesta, plin de pocăinţă, se întoarce spre acel Cineva, de-acolo de sus, cerându-i ajutorul. Pentru că, acolo în Împărăţia Cerului, e cea mai puternică forţă a Universului, iubirea supremă, Dumnezeu.

   Iar când rugul inimii nu mai poate fi stins de către om, singura apă vie, ce poate alina şi lecui ,,arsurile” din interior, este  Dumnezeu.

   În fiecare loc din lume, credincioşii se adună într-un lăcaş plin de spiritualitate, Biserica, pentru a se închina şi invoca ajutorul dumnezeiesc.

  Cum fila calendarului din perete s-a oprit la o zi de duminică, m-am hotărât să păşesc şi eu într-un astfel de lăcaş: Biserica din satul Movila Miresii.

  Descifrându-i istoria, am descoperit că a fost ridicată între anii 1888-1892 de către locuitorii acestui sat, sub îndrumarea părintelui Stan Apostol (a cărui trup este înmormântat în interiorul curţii bisericeşti, veghind, chiar şi dincolo de mormânt, acest  lăcaş) şi sfinţită în anul 1892 de către Preasfinţitul Episcop Partenie. Pictura a fost realizată în anul 1904 şi restaurată în perioada 1922-1942. În anul 1982 este iarăşi restaurată şi renovată la interior, iar la 2 iunie 1985 are loc resfinţirea  acestei parohii, de către Preasfinţitul Episcop Epifanie Norocel al Buzăului. Exteriorul clădirii a fost consolidat între anii 1991-1992. Hramul acestei minunate Biserici este  Duminica Tuturor Sfinţilor..

  De cum păşeşti în interiorul Bisericii movilene, simţi ocrotirea icoanelor ce veghează asupra credincioşilor ce se roagă. Ca şi cum te-ar aştepta să păşeşti acolo, îţi ridică durerea ce îţi apasă greu umerii şi îţi răsfaţă nările cu miros plăcut de tămâie, în lumina lumânărilor aprinse, ca o jertfă pentru Dumnezeu...

   Preoţii acestui lăcaş ştiu întotdeauna să pătrundă în sufletele credincioşilor la Sfânta Liturghie (şi nu numai), transformându-le inimile triste, cu care, poate, au păşit în zi de duminică înaintea lui D-zeu, într-un paradis lăuntric al iubirii de aproape.

   Fiind Duminica a XXXII-a după Rusalii, glasurile preoţilor movileni au amintit credincioşilor despre mântuirea lui Zaheu, care a avut loc în această zi. Dorul de D-zeu l-a îndemnat pe vameşul Zaheu, care întruchipa omul păcătos, să-şi deschidă uşa casei şi sufletului său, pentru a-L primi pe Domnul Iisus. Şi pentru că Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut, a intrat în casa lui Zaheu şi i-a mântuit sufletul. Conştiinţa vameşului s-a luminat cu lumină sfântă, recunoscându-şi păcatele şi promiţând că va înapoia  împătrit tuturor celor năpăstuiţi de el.

   Pildă pentru cei ce-au făcut avere pe nedrept, asemeni lui Zaheu, credincioşii şi-au privit în oglindă propria conştiinţă urmând poate, în perioada următoare , exemplul vameşului mântuit.

  Citându-l pe al doilea Patriarh al României, Nicodim, preotul aminteşte credincioşilor: Averea cu dreptate, o ia diavolul jumate, iar pe cea cu nedreptate, o ia cu stăpân cu tot!

   Cu privirile pierdute în jos, dar cu aripile sufletelor înălţate spre altar, credincioşii se închină smeriţi şi murmură în cor cântări sfinte. Ei ştiu că D-zeu nu rămâne niciodată dator, ci le va da înzecit ceea ce-i vor cere, de se vor pocăi şi-L vor primi în casa sufletelor lor. Întrebările grele ce le macină simţirea, îşi vor găsi întotdeauna răspuns în faţa Divinităţii, care le-a înnoit întotdeauna speranţa adânc înrădăcinată în ei. Lumina Sfântă îi face mai bogaţi de fiecare dată când păşesc în Biserică, iar golurile interioare se umplu dintr-o dată cu iubire divină.

   Preoţii ce păstoresc această Biserică, hrănesc sufletele credincioşilor cu cuvântul lui D-zeu , îi învaţă că fericirea adevărată vine din bogăţia spirituală, nu din  cea materială. Că, păcatul, ambalat în poleială strălucitoare, de-atâtea ori le-a creat suferinţă, dar alinarea au găsit-o şi-o vor găsi mereu la D-zeu, a cărui dragoste este fără de margini.

  Iar dacă mulţimea icoanelor de pe minunata catapeteasmă te-au îndemnat să-ţi faci smerit semnul crucii, aceeaşi reacţie o ai atunci când priveşti turlele Bisericii ce se înalţă semeţe spre cer, ca şi cum, D-zeu pe-acolo coboară aievea înlăuntrul acestui Sfânt lăcaş.

   Vremea de afară a fost superbă, iar razele jucăuşe ale soarelui au pătruns prin ferestrele Bisericii, răsfrângându-şi lumina  în sufletele oamenilor prezenţi aici.

  Şi nu doar clopotele bisericii au bătut duminică în înaltul cerului, pentru a reuni credincioşii în Casa Domnului, ci şi cele ascunse înlăuntrul fiecărui om, reamintindu-le că dintre toate virtuţile lumii , vor dăinui doar:  Credinţa, Nădejdea şi Dragostea.

                                                                                            

 Cornelia Vîju