Movila Miresii

După  legenda satului Movila Miresii

Într-o aprigă iarnă, un tânăr fecior

ia focul iubirii şi-l toarnă-n pridvor,

inima îi tresaltă ademenitor,

după  fata aleasă,-i sfâşiat de dor .

S-o poarte pe braţe, să-i râdă-n privire,

să-i toarne în suflet elixir de iubire.

Visând la iubită  nerăbdarea înfruntă

şi-n vuietul iernii pe cai se aruncă,

se-avântă în lume cu alţi fraţi de ducă

şi sania-n goană, spre satul din vale,

iute se-ndreaptă pe-a dragostei cale.

Mireasa-l aşteaptă. De trei zile bune

nu poate să doarmă şi-l cheamă pe june

prin rugăciuni de foc şi prin gânduri,

prin ai dorului ochi din străfunduri.

Simţea cum destinul curând va aduce

la uşa casei sale, străinul din vise.

Presimte când ceasul îi scrie menirea

şi iată că junele-şi anunţă venirea.

La poartă-n peţit tânărul soseşte,

şi-ndemnat de părinţi în casă pofteşte,

i-ascultă cerinţa, de bună credinţă,

îi dă mâna fetei după juruinţă.

Inima-i bate atâta de tare,

îi pare că zboară şi aripi el are.

Se întoarce-acasă, mânând caii iute

căci norii se-nchină pe căi neştiute,

stihia iernii  fără veste porneşte,

şi-n teacă vântul spada-şi răsuceşte.

Şi iată-i străbătând întinsa câmpie,

în calea de-ntoarcere alb-argintie.

Dar, vai! noaptea-şi arată mâhnirea

şi iute îşi pune pe zări stăpânirea!

Dhii! Caii se-avântă prin iureşul iernii

când albul zăpezii cânta noi vecernii.

Cu sângele-n clocot, sărutul pe buze,

cu inima plină de-ale dragostei muze,

nerăbdător mână caii spre casa lui mare,

visând la logodnă şi-a ei celebrare,

de unde chiar mâine, frumoasa mireasă

îi va fi de sorţi stăpână aleasă.

Şi Crivăţul urlă, nămeţii cresc iute,

întinderea-i albă de stele cernute,

privirea se-afundă-n luciri reci de sticlă,

iar norii se scutură de gene-ntr-o clipă.

Şi proaspătul mire cu iarna se luptă,

cu-a nopţii rece umbră, neîntreruptă,

struneşte căluţii, se teme de noapte,

câmpia să taie spre miazănoapte.

Pământul e nins cu plapumă groasă,

temerile curg,  pe tâmple-i apasă

iar biciul trosneşte în a iernii furie

zăbala prea strânsă pe cai îi înfurie

şi deodată... sania uşor se înclină

mireasa-i pierdută peste-o colină

şi vântul şuieră în apriga iarnă,

iar tânăra prin nămeţi se  răstoarnă...

Rătăcită-i mireasa şi-ncepe a plânge,

c-a ei fericire deodată se frânge.

Şi-n rugă se-afundă stihia să-ndure

zadarnic ea luptă cu-a sorţii secure!

Natura rebelă nu vrea s-o asculte

omătul se scutură-n zgomote surde,

din ai săi obraji, gerul muşcă, o frige

şi lupta e grea şi n-o s-o câştige!

-Natură! te-ndură de-a mea suferinţă

căci făr’ de noroc pare a mea fiinţă,

ce-a fost pentru-o clipă un vis de iubire,

un strop de visare, acum e-amăgire!

Prea  crudă pedeapsă pe mine mă cheamă,

steaua din suflet prin umbre-mi coboară,

zvâcnirea din mine începe a se stinge,

destinul năpastă pe umeri îmi frânge!

Nu-ţi vărsa furia pe creştetul meu

sunt doar o copilă, ce vină am eu?

Recunosc, a mea vină e că mi-am dorit

să stau alături unui soţ iubit!

Curg mii de suspine, de tristeţe amară...

sufletu-i geme, sărmana fecioară!

Lacrimi sărate pe-ntinderea albă

neîncetat curg, prin ger leagă salbă

şi-i tulbură ochii, durerea să-i spele

mireasa  cuprinsă-i de gânduri rebele,

speranţa-i ucisă de-a iernii ninsoare,

destinu’-o supune, la grea încercare.

Când zorii sărută larg cerul albastru

mireasa trezită-i de-un glas lin, măiastru,

deschide-ncet ochii şi priveşte-n jur,

nimic nu cunoaşte  de-al său împrejur,

se crede că-i moartă şi în vis pluteşte

că-i pierdută-n omăt doar, îşi mai aminteşte.

-Vorbeşte-mi, copilă cu ochi ca de înger,

privirea mă taie ca de-un aprig fulger

şi-mi sfarmă trupul când la tine caut

iar în inimă-mi curg sunete de flaut,

prin fumul zăpezii, tu, mi-ai fost găsită

precum o frumoasă zână adormită.

Cu privirea către al ei salvator,

tânăra îi răspunse lin, încetişor,

c-al ei peţitor dintr-un sat, departe

voia să o ducă acasă prin noapte,

iar caii, speriaţi de viscol, trecând pe-o colină

sania înclinară, ea căzu pe dată, iar ei nu simţiră...

-Azi-noapte, câinele  meu te-a găsit

după al său lătrat iute am venit,

şi-n omătul proaspăt eu am răscolit,

şi apoi în casă te-am adăpostit.

De aseară-ntr-una la tine privesc,

în chipu-ţi angelic doru-mi ostoiesc,

pustiul alungă-mi, te rog, pe vecie

şi-acceptă de-ndată să îmi fii soţie!

Am să-ţi jur credinţă pe sfântul altar

şi-a mea viaţă întreagă, îţi ofer în dar!

Tânăra pătrunsă-n stranie simţire

reaprinse-n piept fiori de iubire

şi-n murmur de buze îi răspunse: -Da!

de-a pururi, salvatorule, eu voi fi a ta!

Braţele lor se-nlănţuie deodată,

pe buzele-arzând sărutul tresaltă,

şoaptele iubirii se aprind uşor...

se-aude un murmur, e-al  inimii dor...

Pierduta mireasă, oier şi-a luat mire,

a îmbrăcat rochia lungă de fericire,

iar cu braţul iernii şi-a scris în istoria

unui sat din Bărăgan, prin nămeţi, victoria...

Dacă treci cândva, prin Balta Brăilei,

nu uita să cauţi şi vatra Movilei,

căci a sa legendă te va fascina

în mirajul său mereu te-o chema.

Sunt vii mărturii scrise-n pânza vieţii,

povestind de satul: Movila Miresii.

Cornelia Vîju