Poveşti la gura sobei

-->

    ,,Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu drăguliţă –Doamne a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei (...)”.

    Aşa îşi începe Ion Creangă ,,Amintirile”, scotocind prin tainiţa sufletului după cele mai minunate momente ale copilăriri sale.

    Asemeni povestitorului şi mie îmi place să răsfoiesc adeseori în jurnalul copilăriei mele, după clipele încărcate de gingăşia acestei vârste. Numai că, autorul le evocă undeva la vârsta maturităţii, când sacul acestei perioade este deja burduşit de poveşti.
Pe când eu, voi încerca să retrăiesc clipe petrecute cu doar câţiva ani în urmă, acum 5-6 ani. Şi mai am destule pagini goale ce vor aştepta cuminţi peniţa stiloului meu ca să le încarce.

  Cu inima încărcată de emoţie, răsfoiesc azi, la vârsta de 11 ani,  prin amintirile mele şi-ncerc să adun cele mai frumoase culori, din care, peste ani voi picta şi eu o pânză minunată asemeni povestitorului.

   Prima pagină în care am răsturnat cuvintele înmuiate în călimara sufletului este din perioada grădiniţei. Când, pe drumul de întoarcere acasă, într-o primăvară însorită, am cules o gentuţă plină de flori de păpădii. Ba chiar am aruncat obiectele personale din ea,  în ideea de a face mai mult spaţiu în ghiozdănelul de grădiniţă. De unde să ştiu eu că mama era îngrijorată din cauza întârzierii mele? La vârsta aceea, chiar nu-mi păsa! Şi doar ei voiam să-i fac o surpriză, culegând cât mai multe din aceste micuţe flori. Păşeam încet, iar degetele mele îi împleteau cea mai frumoasă ghirlandă pe care intenţionam să i-o aşez la gât, dar nu înainte de a strecura câte un sărut magic pe fiecare bănuţ de păpădie. Îmi imaginam că sunt flori de aur, iar mama va deveni zână a păpădiilor, pe când   eu, ca fiică a sa,  voi fi prinţesă.

   Cu razele soarelui ascunse prin cârlionţii mei castanii, cu gândurile încărcate de scenariul împărăţiei galbene, am ajuns într-un târziu acasă. De cum am păşit în curte, am observat supărarea de pe chipul mamei dar, gândeam că-i va trece după ce îmi voi arăta surpriza. Nici una, nici două, am sărit de gâtul ei şi dintr-o dată i-am şters toate grijile, cu privirea mea ce radia de fericire. Nu m-a certat pe moment, ba chiar a intrat în jocul meu şi m-a lăsat să o împodobesc cu păpădii. Eram sigură că nu mă va pedepsi după ce a aflat motivul întârzierii mele, însă....a făcut-o şi mi-a aplicat pedeapsa ei favorită, adică mi-a interzis să vizionez programul meu de desene animate din acea zi.

   Mai dau câteva pagini din jurnal şi...retrăiesc o mulţime de jocuri şi năstruşnicii al căror personaj principal am fost eu însămi.

  Ard preţ de câteva clipe, la gura sobei din sufletul meu, trăiri încărcate de râs şi voie bună. O, da! Farse pe care i le-am pus la cale verişoarei mele Valentina, minciuni nevinovate pe care le-am zis părinţilor, pisicuţe chinuite de mine cărora îmi plăcea să le tund mustăţile, puişori de cloşcă pe care îi învăţam să bea apă până se înecau sărmanii de atâta sete, căpşunile mătuşii pe care le furam de când dădeau în pârg, şi-atâtea şi-atâtea întâmplări de parcă îmi vine să cred că am trăit cumva secvenţe din viaţa marelui Creangă. Mi-amintesc că spunea:

   ,,Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijorare.(...)”

  Nici eu nu ştiam de ce câteodată tata era îngrijorat când venea de la serviciu şi chiar nu mă interesa taina gândurilor sale. Mama părea că aşterene mereu peste tăcerea lui cu raze de zâmbet, pe care se străduia să le despletească din inima ei, ca nu cumva gândul meu de copil să simtă vreun pericol. Iar dacă din ochii săi observam câteodată cum picura ploaia lacrimilor, mă asigura că a văzut un film  sau că a citit cine ştie ce poveste tristă.

Mă jucam  atunci cu năsucul, ochii, bărbia şi obrajii săi şi-i cântam veselă: ,,Vine Moşu prin salon / Şi apasă pe buton /Brrr! /Iar tu mama râzi uşor....”.Şi astfel reuşeam să desenez o dâră din soarele inimii mele pe chipul său îngrijorat de problemele casei.

  Alteori îmi plăcea să pun cu ea la cale farse de întâi aprilie tatei şi nu vă povestesc cât de mult mă amuzau. Tata chiar credea, sau poate se prefăcea, doar ca să mă simt bine, însă...eu radiam, credeam că deţin controlul asupra lui, chiar dacă numai pentru câteva ceasuri, până când afla adevărul. Preferam momentul în care îi mărturiseam miezul farsei şi cum dintr-o dată se scutura de acea presupusă grijă , când îi strălucea iarăşi privirea.

  Ce mai, muzica ce se ascunde în scoica de aur a amintirilor mele este dulce, liniştitoare deoarece părinţii au ştiut întotdeauna să scuture dragostea lor asupră-mi, să mă îndemne să cred în vise. O, da, îmi plesnesc gândurile câteodată de visele ce le ţes! Poate pentru că mama continuă să sufle, cu şoaptele sale, vrajă peste palmele mele de copil, iar eu simt că totul este posibil. Firul dorinţelor mele se va împleti cu cel al şansei, dacă voi continua să învăţ şi să cred în destinul meu. E frumos să fii copil !E sărbătoarea dragostei părinteşti, a vorbelor înţelepte ale bunicilor, inocenţa specifică vârstei, care, împletite, nasc cel mai strălucitor curcubeau pe cerul unui copil ! Este lumea de basm a vieţii unui om în care jocul pare a fi cel mai potrivit partener !

   N-aş putea să închei aceaste amintiri din jurnalul copilăriei mele, care rămâne încă deschis, decât făcând apel din nou la cuvintele marelui povestitor Ion Creangă, cuvinte al căror ecou răsună melodios în inima mea:

   ,,Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice (...)”.

                                   Vîju Ionela Georgiana,

                                                                            Clasa a V-a-A