Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile
și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de
a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin
explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare
decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai
nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste
voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește
afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă
nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o
extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil,
maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul
noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic
din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal,
te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci
acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și
nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai
fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini
făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii,
încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a
rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi
pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februar)
București 3 Mai 1880
Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,
Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune,
cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți
binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de
cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai
în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut
de atâta timp și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a
cărților. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din
nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a
Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în
cestiune.
Vă mirați de graba - mie desigur penibilă și neplăcută - cu care
V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din
urmă pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice
perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV.
chiar.
O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe
umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice
amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc
să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în
fine numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui
împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de
mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de
cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de
persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea
absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre
ocupațiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la
cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și
am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine,
c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei,
încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a
zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se
vorbește.
O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac
să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să
siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de
mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.
Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
M. Eminescu
București 12 Octomvrie 1880
Doamna mea,
Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați
rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu
le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a
unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca
în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie
revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele
zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât
de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.
Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă
loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care ați
făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a
desiluzionat cu desăvârșire asupra suportabilității unor relațiuni
între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire
pentru Dta și pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această
convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am
mulțumit cu visul unei fericiri trecute, știind bine că alta viitoare
nu mai e cu putință, DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere de-a
mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și condamnabile,
la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente,
atât de grațioase precum sunteți DVoastră.
Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din
partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar
putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă
de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o
bucuros. Fii bună și nu te crede disprețuită de mine. Dar sentimentul
meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând
acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de
noi înșine.
al DVoastre supus
M. Eminescu
Momoți dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără
îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân' la
4 am stat ieri la Cameră în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie
Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau - dacă-l
primești - te oblig să fie și Câmpeanca de față, pentru că nu voi să
rămâi tu, om sincer și adevărat, incapabil de viclenie și minciună, sub
impresia acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate,
mincinoase și spioane. - Eine schwache Stunde - zici tu că e partea
slabă a femeilor. De aceea mă tem și eu mai mult decât de orice și de
aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc și să-i ceri prin madame
Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ți spune azi, când a
aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu știu cum
tu nu ai sentimentul pe care-l am eu și nu recunoști că apropierea
acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din
purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi
bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.
Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută
caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele.
Te rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă
pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai
bune ale vieții.
Te sărut din creștet pân'în tălpi și rămân
al tău
Emin
7 fevruarie 1882
Momoți,
Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă
primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le
numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri,
preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea -
numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de
cuminte.
Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el
volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere și Madonă" și
"Epigonii". Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce
cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din
ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.
De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești
începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul
meu, al
lui
Emin
Draga mea Veronicuță,
Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am
putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut,
îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă
și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe
aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel
alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în
acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină
pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu
te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.
Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are
să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste
șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh,
nesărutato, tare te-aș mai săruta!
Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai
dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci și
cântă admirabil, așa precum n-am mai auzit violonist și tu știi bine că
pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai
technică, ci și inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul
acesta, și, deși e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane.
Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi,
nu-i așa? Dormi Veronică? Desigur dormi.
Nicu Gane a plecat la Iași; deci dacă-l vezi mai zi-i și tu, că
eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă și să
nu-i aduc aminte. Dar el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă
acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro șapte duzine de copii
dar și cu milioanele respective cu care să-i crească.
Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de
unde ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el.
Știi că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la
București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul
necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iași,
încât eu îmi imaginez următoare consecuțiune în prezența celor două
odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi
el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a cui prezență o
prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine? Câte nu
facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?
Măi Momoțelule,
Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba
că n-am treabă, ba că nu-ți trimit "Timpul" regulat, fiindcă uit să
ți-l trimit, ba - grozăvia grozăviilor - îmi dai sfatul să mă amusez.
Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că
nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e
moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult - însă
n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am
trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică
asupra "Columnei lui Traian" care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la
mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o
dispoziție identică cu aceea în care am scris.
"Timpul", suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept
pân-o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești
dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi
după ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi -
abstracție făcând de admirabilele producțiuni ale penei onorabilului
Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.
Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că -
în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără
jenă în acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de
odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit - fără flori și
fără verdeață încă - și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe
muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar
că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că
proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu
știu.
Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit
vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am
fost decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la
amândouă concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.
Draga și mititica mea Moți,
Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de
vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi.
Trebuie să știi că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de
frig, că piciorul meu drept e ca vai de el și că pe deasupra am un
junghi în partea dreaptă, drept care pun muștar și piele de iepure la
piept. Iată halul în care mă aflu, Moți, încât nici nu ți-am putut
răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o
lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de
tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți trimite complimente.
Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și
cu toate acestea - Momoțelul meu drag și iubit și dulce și
desmierdăcios - de ce aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog
ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am
decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una dusul, una
întorsul - ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ți spun motive, ți-aș
spune multe, dar nu voi. Eu știu că tu mă crezi, știu că mă crezi că
de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce
în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate
astea - așa ne-a fost scris amânduror - prin despărțiri să trecem ca să
se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu
număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe
mult, mult timp și apoi... așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă
termen al amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. ș-apoi
nu ne va mai despărți nici Dumnezeu, nici dracul.
Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și "le brin d'amour" pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân
al tău
Emin
Vinerea Patemelor 26 martie 1882
Fetițule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc
scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile
versului și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de
aici îți trimit bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi
gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi
geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că
nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu
totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă,
Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi
le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina
gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de
mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una
de nopți"
Emin
10 aprilie 1882
Draga și dulcea mea fetiță,
Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se
vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia
oară de când corespundem. Îți scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam
să mă ierți că nu ți-am scris imediat și-n sfârșit știu un lucru: ți-am
scris trei pagini de blagomanii și te sărutam la sfârșit, cum te sărut
serile și diminețile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum
de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârșa de baltă și baba de
fată. Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine?
Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru
tine și desinteresarea ta copilăroasă și adevărată cu care ai fost și
rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care
le-a perindat. Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce
oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu
ești de comparat cu acele și de aceea rău face a te mustra pentru
lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie
care iubește din caprițiu, imorală cea care iubește pentru bani și
pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de
bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine și cu uitare de tot. De
aceea, draga mea Nicuță, îți zic: opinia celor ce sunt mai răi decât
noi nu ne atinge întru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am
spus-o eu și pe care tu vei recunoaște-o numaidecât. E o poveste care
s-a spus de multe ori la tine acasă și e publicată în foiletonul
"Timpului".
Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e și peste putință
de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, și pe niște călduri,
drăguța mea, pe niște călduri cari produc durere de cap și te scot din
fire. Dar tu îmi spui că scrii și știi, Moți, că odată avem să le
corijăm împreună și le vom edita și mă tem c-ai să capeți și
Bene-merenti, Moț mititel ce ești tu și drăgălaș, să treci la nemurire
alături cu Sion și Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ți
zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poți bate poșta care mi-a irosit-o,
bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în
codru de tâlhari ce ești!
Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și
lasă-mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică, și să te
dorlotez ca pe-un pui ce ești tu, puițul dulce și pe vecii vecilor a lui
Emin
Iunie 1882
Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre
scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând,
dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți
vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în
adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea
amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie
nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și
când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea
și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și
nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la
tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu
trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te
urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc
că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și
nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu
exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână
pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai
putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe
deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te
arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie,
unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de
mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că
viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins
și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă
amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un
om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om,
pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea
în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că
iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit
să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în
pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc
și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea
cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am
frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a
încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că
nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai
fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai
ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu
mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel
moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe
și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te
sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai
când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea
lui Emin
Amica mea,
Îți mulțumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am răspuns la
cea din urmă scrisoare și n-am dat mai ales urmare cererii pentru
batistă și scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă despărți de
aceste dulci rămășițe ale fericirii și nefericirii mele, de rămășițele
singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viață și pe care
desigur nu-l voi mai avea nicicând.
Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ți trimit cele din urmă
scrisori înapoi, ți le voi trimite, căci ești în drept a mi le cere;
dar dacă nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic
de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ți-am spus de
atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afecție, ci ca o grație
excepțională. Dar în sfârșit, Dta ești stăpână pe voința Dtale și dacă
îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti că
aș putea abuza vrodată de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru
mine un semn că mi-ai permite a păstra și acele scrisori, care departe
de a face asupră-mi efectul unor triste amintiri, formează comoara,
singura comoară a vieții mele. Îți simt mâna mică și rece și te rog
să-mi ierți și cele ce ți-am greșit și cele ce-ți închipuiești că am
greșit.
M. Eminescu
NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicațiilor.
Iulie 1882
Draga mea Nică,
Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea
promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aș ține bucuros. Precum
era de prevăzut, după ce am făcut atât de puține băi și după ce aerul
de bucurești nu-mi priește de loc și căldurile asemenea, bubele mele
amenință a se redeschide și a mă rearunca în acea mizerie morală, care
era de vină la tăcerea mea.
Dragul meu Moț, nimeni, absolut nimeni nu-i în București, nici
prieteni, nici dușmani. Toți caută răcoare și liniște din acest infern,
în care cei nevinovați se pedepsesc. După ce și corectorul de la
"Timpul" mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu
onorabila redacție... și pe ce călduri, Doamne sfinte!
Nu fi supărățică, dacă nu-ți scriu imediat și crede-mă că abia
găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi și la dragul meu Moț,
la imputările ce ea mi le face și la fatalitatea că mi-i atât de dragă
ș atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.
Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Și chip să scap de ea pentru
totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârșit, bun e Dumnezeu și meșter e
dracul. După ploaie trebuie să vie și senin, care va fi și mai senin
prin tine, Nică.
Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la
Chiustenge și cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca
păcura - Copirtinb - încât se lipea filă de filă.
Te sărut de mii de ori, Moț, și iar te sărut și iar, și iar și te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin.
August 1882
Măi fată nebună și drăgălașă,
Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai
pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te
iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de
dragul tău. Dar zi și tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i
nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și
descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte
asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea
ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt
fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi
pe alta. Singur, fără prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec,
ca și când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în
care sunt.
Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu
suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație
nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce
dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată
trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici
odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță
depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e
aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că sunt statornic, chiar
încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte mai bine,
dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori
cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac.
Dar așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e
nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi
nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai
multe decât viața întreagă a acestor oameni.
Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai
să-mi rămâi și nici nu se poate altfel - căci tu ești cel dintâi amor
al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o
mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și
goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu
voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia
mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața
fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar
cât de puțin.
Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te
rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și
să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că
Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai
în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic:
crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și
te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile
mele proprii. Al tău
Emin
Amica mea,
Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur și pozitiv. M-a durut foarte,
dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie,
sinceritatea, te rog să mă ierți dac-am dat crezământ, sigur fiind că
tu ești îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul a sosit în care
arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate
că nu vin la Iași, că n-am găsit timpul și ocazia să vin. Ei, dac-ai
ști cum salahoria asta în care petrec împreunată cu boală și mizerie mă
apasă și mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înțelege și m-ai ierta. De
câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înțelege că te iubesc, tu simți că
sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îți
spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când știu că ar fi numai
pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce?
Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru ca din nou să trebuiesc să
te părăsesc, pentru ca remușcarea de-a nu te avea să se nască mai amară
și mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârșit de dulce realitate?
Dar să las astea. Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi
întotdeuna, chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea
vieții mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală,
cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de
energie și lipsei de voință.
Să-ți povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizație adâncă,
care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un
adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia.
Garda de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea
pe fereastră de la domnișoarele de... onoare. În sfârșit... Regele și
Regina... n-au aflat nimic. Radu Mihai depeșează însă Regelui o
telegramă cifrată prin car-l anunță de tot ce se petrece la Curte.
Adjutanții M. Sale împreună cu domnișoarele trăiau toți în concubinaj.
Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnișoare să-i
descifreze depeșele. Din nefericire pentru ele - toate plecaseră în
pădure cu galanții lor - nimeni nu era decât Regina acasă. Regina se
pune de descifrează însăși depeșa și-și pune mâinile-n cap. În sfârșit
rege și regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, și
găsesc...? Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată ca după
comandă de întreaga companie de adjutanți. Scandal! Se zice că toți
adjutanții și toate domnișoarele vor fi date afară... dar...
Iată un scandal fără pereche în analele curților europene.
Îți sărut ochii, draga mea dulce, și te rog să ierți bănuielile nefericitului
Emin
Septembrie 1882
Doamna mea,
Ți-aș zice "amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira
pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară -
și-mi pare un secol de atunci - ai primi amiciția ce ți-o ofer și
respectul pe care am învățat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și
suspiciunile de-o parte și să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă
mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De
ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în
care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți
de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu
care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu
spusesem absolut nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată
despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ți-a dorit niciodată
rău și de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea
- de ce s-o tăgăduiesc? - a venit, poate prilejuită de aceste mici
lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu,
încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat
totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am
trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești
m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca
frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe
urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți
vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am
îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul
sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru
nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar
crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în
nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu
am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul,
numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit
vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru
mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește
deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil,
că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi
recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru
un om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată
în viață când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi
pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism
o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar
când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea
că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la
ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici
altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui
bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi
între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care
va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că
astăzi ești ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile
Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău
de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am...
Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am
nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât
bine.
Al Dtale
supus
Eminescu
Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle
,,Trebuie sa ne traim propria viata ca un dans, ca atunci cand plecam, oricine vine dupa noi, sa afle ca oamenii care au fost aici nu au fost oameni obisnuiti; au lasat flori si mirosuri frumoase; au lasat ecourile cantecelor lor si dansurilor lor; au lasat urmele pasilor lor in aur pur de douazeci si patru de carate. “ Osho
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.