Singurătatea

         

      Atunci când în jur liniştea cuprinde secunda, când doar zgomotul gândurilor îţi susură în ureche, eşti legănat de corabia singurătăţii. De multe ori, această stare, de izolare de toţi şi toate, ce te acoperă, este chemată de momentele melancoliei depline, când nu poţi vedea lumina ce încearcă să ţi se răsfrângă pe chip. Când îţi legi visele cu lanţuri de... teamă. Când chiar şi îngerii plâng de tristeţea atât de fină în care te-ai îmbrăcat.

            Singurătatea este o stare apăsătoare,  rece, te învăluie şi te rupe de lumescul în care trăieşti. Aripile îţi sunt acoperite de mantia laşităţii, a dorinţei de a fi singur, de-a întrerupe comunicarea cu lumea din jur. Lama singurătăţii taie bucăţi din trup, lăsând în urmă răni adânci. Sunt răni sângerânde, pe care trebuie să înveţi să le bandajezi la timp, când strigătul durerii nu sfâşie până în profunzimea osului.

Eşecul

            Sunt momente în viaţă când nu poţi păşi peste treptele durerii provocate de un eşec. Când te încearcă acel sentiment care îţi mutilează pe moment sufletul şi-ţi împinge voinţa în freamătul deznădejdii. Atunci când obiectivele către care ţinteai nu au fost atinse. Când ţi-ai propus să urci o culme şi, din diferite motive, te prăbuşeşti,  căzând în nereuşită.

            Iar dacă încă nu ţi-a bătut în fereastră această trăire,  te poţi numi norocos, dar nu... invincibil. Când nici nu te aştepţi  îţi poate deschide uşa şi... nu te aştepta să sune înainte!

Rugăciunea

            Rugăciunea este prietena ta când pendulezi între singurătate, tristeţe sau durere. Îţi înmoi buzele în călimara inimii şi-apoi începi să scoţi suferinţa, neliniştea, zbuciumul care s-au îngrămădit acolo. Cu capul plecat, mâinile împreunate şi cu genunchii atingând umil pământul, ochii încărcaţi de lacrimi îşi încep sfioşi ruga către Cer. Este momentul cel mai intim dintre tine şi Dumnezeu, când nevoia de El îţi încarcă fiinţa şi-L cheamă cu fiecare celulă a corpului. Dincolo de semnul Sfintei Cruci, buzele tale rostesc  rugăciunea pe care o porţi  în suflet de mic copil, iar apoi începi să deşiri prin cuvinte simple adevărata durere ce te străbate în acel moment. Şi dincolo de iertare îi ceri ajutorul necondiţionat, ajutor pe care chiar El ţi l-a promis când a zis să-i pui pe umeri toată povara ta.

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi ".(Matei, cap 11, versetul 28).  

Minciuna

            În funcţie de modul cum îţi construieşti viaţa, alegi să fii adeptul adevărului sau minciunii. Te raportezi la realitatea adevărului tău, care pentru alţii poate fi considerată neadevăr. Ştii că nu există adevăr absolut, există adevărul după care te ghidezi şi pe baza căruia îţi modelezi propriile calităţi morale .

            Ai aflat despre minciună din poveştile Bibliei, când şarpele a ispitit-o pe Eva să mănânce din pomul cunoştinţei Binelui şi Răului, prin înşelătorie. Este folosită în scopul de a manipula oameni şi situaţii pentru a obţine avantaje ce riscă mai devreme sau mai târziu să fie pierdute.

            Orice minciună atrage după sine alta şi cu cât intri în jocul său cu atât te afunzi parcă  în mocirlă. Îţi va fi din ce în ce mai greu să te cureţi de ea. Minciuna îţi dă pe moment senzaţia că ai reuşit, că ai învins şi eşti câştigător în propria viaţă. În realitate... creezi un zid care te separă de lucrurile bune ale existenţei şi, cu fiecare minciună, mai adaugi material la clădirea lui.

Gelozia

            Gelozia este acea stare ce se poate naşte în sufletul tău atunci când iubeşti pe cineva şi simţi că relaţia este în pericol de a se destrăma, deoarece o terţă persoană intervine. Sau... ai tu impresia că intervine şi încerci să controlezi partenerul pe care mai înainte erai convins că îl iubeşti. Gelozia este o stare de posesivitate, ce-ţi strânge pieptul ca-ntr-o menghină din care nu te poţi elibera pentru că  te sufocă.

            Dacă în relaţia cu persoana iubită se strecoară neîncrederea, gelozia începe să ocupe din ce în ce mai mult loc şi bănuiala că partenerul te poate înşela îţi macină sufletul. Simţi cum plămânii nu mai pot cuprinde în ei destul oxigen pentru a respira şi cum presupusa trădare planează peste creştetul persoanei iubite. Somnul din noapte nu te mai odihneşte, viclenia geloziei îţi injectează frica în privire şi aproape că poţi ucide totul în jur doar cu ochii.

Oglinzile

    În fiecare zi îţi priveşti imaginea în oglindă. Dacă pleci sau vii de undeva, unul din gesturile ce le faci mereu este să te priveşti în oglindă. Să vezi dacă hainele îţi vin bine pe corp, dacă se potrivesc cu încălţările şi celelalte accesorii pe care  alegi să le porţi. Dacă oglinda nu te mulţumeşte, deschizi iarăşi dulapul şi începi să alegi de acolo alte haine până când imaginea  te satisface. Îţi place să arăţi bine pe dinafară şi vrei să laşi impresia aceasta şi celor din jur.

  Însă... cel mai important este să priveşti zilnic în oglinda sufletului ca să vezi dacă şi acolo totul îţi este pe plac. Sigur că sunt zile în care uiţi complet de această oglindă, de dinlăuntru.O ţii pentru tine, nu trebuie să o vadă nimeni şi pentru ea rar îţi găseşti timp.

Timpul

   Fiecare a simţit în viaţă cum timpul trece câteodată repede, câteodată încet, că  nu bate la uşă, nu aşteaptă şi nici nu priveşte pe fereastră să vadă dacă eşti sau nu pregătit... pur şi simplu trece.

   Timpul este acel nisip închis în clepsidră ce se cerne continuu, fără oprire şi se cerne doar înainte, niciodată înapoi. Te însoţeşte din momentul naşterii şi până în ceasul plecării. Şi... poate şi apoi, dacă ştii să-l preţuieşti şi s-atingi veşnicia.

   Copil fiind, îmi doream ca timpul să treacă mai repede şi să devin o tânără puternică, făuritoare de frumos pentru lumea mea. Păşeam atât de grăbită prin timp, goneam parcă secundele în ideea să cresc, să ard trăirile, să fiu pe rând bufon şi rege, să gust cât mai mult din măreţia umană.Voiam să grăbesc secundele în naivitatea mea de copil. Anii copilăriei i-am pierdut undeva în bagajul vieţii, într-o goană nebună după himere. Şi cât aş vrea azi să pot da timpul înapoi şi să retrăiesc clipele intens, potrivit pentru vârsta ce-o  parcurgeam! Să nu mai alerg, să nu mai fiu un simplu actor în propria-mi viaţă! Dar... este o dorinţă în van! Este o greşeală a cărei victimă ai fost,  poate, şi tu!

Email-ul

     

    Tehnologia acestui secol ţi-a deschis noi metode de a comunica: telefonia mobilă şi internetul. Preferi deja în ultimul timp să trimiţi sau să primeşti veşti prin intermediul sms-urilor şi al email-urilor.

Nu mai ai nevoie de coală albă, stilou şi plic ca să trimiţi o scrisoare şi să aştepţi zile în şir un răspuns. De acum... navighezi pe calea virtuală a mess-urilor şi email-urilor. Câteodată poate eşti emoţionat şi nu poţi rosti anumite cuvinte la telefon, aşa că preferi să foloseşti tastatura calculatorului ca să scrii cuvinte frumoase, rupte din inimă. Şi... îţi convine, de multe ori pari mai plin de curaj înaintea unui monitor, decât în faţa persoanei căreia ai vrea să i te adresezi. Mai mult, ai avantajul de a folosi şi imagini sugestive cu tema pe care vrei să o comunici şi astfel câştigi un atu în plus,  întărindu-ţi spusele.

 Şi... aşa se nasc zeci de email-uri, devii dependent de ele ca de un drog, le scrii odată cu zecile de gânduri în care dezmierzi persoana iubită. Eşti încântat că prin metoda aceasta i le transmiţi repede, în fiecare zi, însă mai greu este să suporţi starea trădătoare de aşteptare a email-ului de răspuns. Uf... şi câteodată vine aşa greu,  te face să stai permanent cu ochii pe căsuţa inbox-ului... te frămânţi în mii de gânduri când răspunsul întârzie.

Promisiunea

   Atunci când îţi aşezi cuvântul în balanţa încrederii unei persoane faci o promisiune. I se mai spune  făgăduinţă, angajament, legământ.

  Valoarea unei promisiuni se citeşte în ochii celui care o face şi urmează să o respecte. Dincolo de promisiunile pe care le faci sau le legi cu cineva, mai există şi promisiuni pe care ţi le faci ţie însuţi. Acestea sunt importante deoarece te mobilizează şi te ajută să devii o persoană hotărâtă, ce învaţă să se respecte.

 De câte ori nu ţi-ai făcut o promisiune dar ai sfârşit prin a o încălca? De multe ori, cu siguranţă! Îţi promiţi să devii mai bun, mai iertător, mai îndrăzneţ sau  mai indulgent cu cei din jur. Şi de aici începe evoluţia, transformarea ta, ca om. Aşa înveţi să contracarezi loviturile vieţii. Să iei decizii oficiale în sufletul tău. Rostind doar promisiuni pe care eşti dispus să le respecţi.

  Prin promisiunile ce le faci celor din jur îţi câştigi credibilitate şi îţi conturezi o personalitate proprie. Dacă continui să promiţi un lucru şi nu îl faci, vei deveni un mincinos în ochii celorlalţi, pentru că nu îţi asumi responsabilitatea, o rosteşti fără să gândeşti înainte dacă o poţi respecta. Devii  opusul unui om serios, pe care se poate baza iar oamenii te vor evita, te vei simţi marginalizat şi va trebui să te schimbi, să înveţi a-ţi respecta  făgăduinţele.

   Ţi s-a înâmplat de atâtea ori să verşi râuri de lacrimi, numai pentru că cineva ţi-a îngheţat visele prin vorbe prefăcute.

Primăvara, anotimpul poeziei şi al iubirii...

 

 Când primăvara păşeşte din calendar, purtând în braţele sale parfumul minunat al florilor, razele soarelui o însoţesc în voiajul său şi-i dăruiesc raze din ce în ce mai calde.Verdele devine stăpânul zărilor, iar energia îţi tresaltă în vene, pentru că, odată cu natura, ieşi din hibernare. Se derulează un decor superb, a cărui imensitate nu poate fi exprimată de cuvinte, ci doar de simţuri...

  Devii mai visător, ochii ţi se încarcă cu priviri scânteietoare, iar natura îşi desface generoasă braţele să te dezmierde la sânul ei.

    Într-o atmosferă ce pluteşte pe muzica Divinului, mâinile tale ating raftul de cărţi din bibliotecă şi instinctiv, scot de acolo o carte de poezii, asta pentru că primăvara e muza poeţilor. Degetele sale lungi şi fine ştiu a împleti slovele atât de frumos  adormindu-te într-o vale a îndrăgostirii de tot şi toate!

Gustul amar al trădării

   

 Trădarea este o stare josnică pe care n-o chemi să-ţi întretaie calea, însă te atinge cu ghearele sale cel puţin o dată-n viaţă. Despre trădare ai citit în ,,Biblie”, cartea de căpătâi a tuturor creştinilor, atunci când Iuda l-a trădat pe Iisus Hristos.

  Când  greutatea acestei stări te acoperă, simţi că cerul se prăbuşeşte asupra ta, şi aproape refuzi să accepţi. Nu, nu-ţi doreşti să fii personajul principal într-un act al trădării! Nu suportă inima ta să fie jucată într-o astfel de scenă! Toate momentele plăcute se şterg ca prin farmec când apare trădarea, rămânând doar gustul său amar, de care scapi greu, în timp şi care te obligă să te îndoieşti de orice situaţie ce îţi va ieşi în cale din acel moment. Iar îndoiala denaturează totul în jurul său şi te poate determina să vezi minciuna ca pe adevăr. E acea prismă care distorsionează, nu stabileşte ce este adevărat şi ce este fals. Dacă ideea trădării pune stăpânire pe tine îţi dă fiori de gheaţă asemeni morţii şi-ţi ucide în acele clipe zâmbetul, bunătatea, încrederea, iubirea dacă n-o controlezi. Nu te sărăceşte, însă te răscoleşte până în măduva oaselor.

Îmbrăţişarea

   

  Atunci când trăim un moment drag, ne place să-l împletim într-o îmbrăţişare. Acea deschidere largă a braţelor în care cuprindem trupul unei alte persoane. Îmbrăţişarea are mai multe semnificaţii. Poate fi dată de către un părinte copilului, deci părintească, între fraţi, frăţească, între prieteni, prietenească sau între doi oameni ce se iubesc, îmbrăţişarea dragostei. Mai există şi îmbrăţişări cordiale, de politeţe sau de încurajare a unei persoane înaintea unei provocări, examen, operaţie etc.

  Prin îmbrăţişare se transmit sentimente pe care cuvintele nu le pot rosti, e acel simţământ al cărui barometru este inima. O îmbrăţişare sinceră, curată, se simte imediat, deoarece are puteri vindecătoare, poate lecui dureri din suflet,  de multe ori. Când inima ţi se încălzeşte de îmbrăţişarea iubirii, aproape pluteşti, trupul ţi se topeşte în braţele celuilalt şi farmecul unei astfel de trăiri îl închizi cu grijă în seiful inimii cu care vei unge momente de singurătate, poate.

  Cineva îmi spunea că ,,există micile bucurii ale vieţii care te mint suficient de frumos încât să-ţi placă să trăieşti”.

Iertarea

   

      

 Desenăm greşeli mereu pe pânza vieţii, de aceea este necesară iertarea. Prin iertare, majoritatea greşelilor se şterg şi astfel oamenii eliberându-se de balastul lor, păşesc mai departe cu învăţătura lecţiilor primite, pregătiţi fiind acum pentru înfruntări viitoare, conform proverbului:,,Omul din greşeli învaţă!”

   Dacă cineva te jigneşte, loveşte sau printr-un anumit gest îţi greşeşte, ai datoria de a te ridica mai presus decât el şi de a-ţi înălţa sufletul în cea mai nobilă trăire umană, iertarea. Prin iertare, înveţi să îţi depăşeşti limitele. Iertând celui ce ţi-a greşit, în inimă se pogoară sentimente curate, plăcute înaintea divinului, este iubirea de aproapele tău care reprezintă comoara ascunsă în sufletul oricărui om.

   Dacă cel care îţi greşeşte îşi recunoaşte vina, făcându-şi curaj să te privească în ochi şi să îşi ceară scuze, îl ierţi cu uşurinţă, mai ales dacă regretă din suflet, iar tu vei simţi asta din vocea şi privirea sa. Dar, dacă cel care greşeşte nu recunoaşte, va primi iertarea însă îţi va pierde respectul.

 Capacitatea omului de a greşi este imensă. De aceea toleranţa trebuie să-şi facă sălaş în cămările sufletului nostru mai des, iar persoanele care ne greşesc, dincolo de iertarea noastră să primească şi uitarea presupusei greşeli, abia atunci iertarea poate fi considerată deplină.

Spune STOP suferinţei!

     De ce să ţinem captivi, într-o relaţie, un partener care nu ne mai iubeşte? De care ne leagă doar o bucată de hârtie numită: ,,Certificat de căsătorie”... Nici o lege din ţara aceasta nu ne obligă să trăim alături de o persoană fără consimţământul nostru.

     Deunăzi, discutam cu o prietenă, despre ceea ce observăm în jurul nostru, la unele cupluri.

Sunt persoane care nu reuşesc să iasă dintr-o relaţie, din diferite motive: teama de a nu rămâne singur, neîncrederea în propriile forţe, lipsa unui venit, sprijin sau locuinţă, iar exemplele pot continua. Sunt situaţii şi situaţii, în care partenerii aleg să facă concesii ale căror motive le cunosc doar ei şi, chiar nu e cazul, să ne dorim a le intui.

     Iată ce se întreba prietena mea: De ce oare,  atunci când unul din parteneri vrea să iasă din relaţie, celălalt nu este de acord? Se transformă într-o falsă victimă?Că doar iubire cu de-a sila, nu se poate, cum bine ştim cu toţii! Iar atunci când afecţiunea a dispărut, nu a făcut-o singură, ci cu ajutorul nostru, prin atitudinile şi alegerile noastre!

      Motivul să fie un orgoliu exacerbat, răutatea, ori pur şi simplu dependenţa de partener, obsesia pentru el? Întâlnim, e-adevărat şi persoane decepţionate, nu neapărat de partener, ci de alte neputinţe, care îşi proiectează nereuşitele asupra celui de alături. Mai observăm şi tipul acela de oameni care practică o formă de vampirism energetic, prin care storc de energie, prin diverse modalităţi, omul de lângă ei.

    Sunt oameni şi oameni, unii mai pregătiţi, alţii mai puţin pregătiţi, care înţeleg că atunci când nu mai împarţi nici un sentiment de afecţiune cu cineva, este mai bine să schimbi direcţia şi să urmezi o altă cale... E prea scurtă viaţa ca s-o irosim şicanând şi chinuind sufletul de lângă noi! Căci suferinţa mai mare tot noi o trăim, cei ce ne comportăm astfel... Este vorba de acea jivină a neiertării, ale cărei gheare ne sfâşie spatele cu fiecare clipă în care o ţinem alături. Aşa cum spunea un mare teolog, este bine să ne scuturăm de ea, să iertăm şi să mergem mai departe, cu fruntea sus, cu inima liberă de orice sentiment negativ. La ce ne-ar folosi o suferinţă în plus când ea poate fi curmată cu o singură alegere?

Toamna, anotimpul existenţei tale

 Atunci când toamna îşi dezbrăca ultima frunză de pe ram, când visele verii se pregăteau de hibernare, te-ai născut tu. Lăstarul acela micuţ ce s-a transformat cu timpul într-un copac încărcat de vise. Ţi-ai scuturat parfumul special peste pământul învelit în plapuma arămie a frunzelor şi ţi-ai înscris numele în partitura vieţii. Emoţia călătoriei ce te aştepta, brăzda văzduhul cu mireasma sa. Cerul era ademenit să te legene într-o zi minunată de toamnă. Lumina izvora în tăcere din speranţe înfăşurate cu pânza destinului, iar zâmbetul tău dăruia bucurie timpului în care păşeai.Ţi-ai tatuat în palma dorinţelor fericirea şi ţi-ai promis că o vei culege atât timp cât vei dansa Balul Vieţii. O plapumă de vise acoperea cerul sub care te-ai născut, iar buzele tale slobozeau peste ele săruturi angelice.

   Toamna este anotimpul tău pentru iubire şi noi începuturi. Este timpul din care curg secunde norocoase asupra trupului tău. Ploile ei sunt şoaptele umede ale inimii tale care te ajută să îţi faci intrarea  în spectacolul lumii. În fiecare strop de ploaie ce curge din norii plini de speranţe, ascunzi o dorinţă căreia îi dai aripi de reuşită. Ei îţi crează calea pe pământ, iar aspiraţiile tale îşi vor găsi destinaţia, pentru că ai ales să te înalţi cât mai sus în lumea ta. Născându-te toamna, în sufletul tău va licări mereu reflexia acestui anotimp, iar tu vei fi dispus întotdeauna să-i ţeşi ie aurie din razele viselor tale. Vei împleti gânduri de vrajă, mireasmă de crizanteme, farmec ruginiu şi petale de soare melancolic.

Dezamăgirea

   

   

    Atunci când iluziile ţi se pierd într-un spaţiu gol, în suflet ţi se cuibăreşte dezamăgirea. Când apare, este precum ropotul scurt de ploaie, care-ţi erodează fiinţa, zdrenţuind-o în câteva clipe. Când îţi faci o speranţă, iar aceasta din diverse motive îţi este înăbuşită, aripile ce-ţi crescuseră, se frâng instantaneu.

  Câteodată te învinovăţeşti, crezând că dacă te-ai fi străduit mai mult, poate, ai fi încărcat mai mult tabloul aşteptărilor. Pot surveni în oricare plan al vieţii tale, însă cele mai grele, ai învăţat că sunt dezamăgirile din dragoste. Atunci când simţi că primeşti doar o iubire de ocazie, în schimbul unei iubiri întregi, profunde, ce o aşterni înaintea cuiva. Vrei să înveţi lecţia iubirii în fiecare zi, eşti un elev ascultător şi aştepţi să primeşti o notă bună. În schimb... ţi se oferă corigenţe, doar jumătăţi de măsură şi, firesc, atunci apare deziluzia. Îţi pui sufletul în palma persoanei dragi,  în speranţa că va revărsa asupra sa pocalul plin al iubirii. Te alegi doar cu un strop, care nu poate acoperi nevoia de dragoste a fiinţei tale. Ai nevoie de talerul plin al iubirii, pentru că, tu l-ai încărcat pe cel din partea ta, simţind  că doar aşa îţi poţi umple sufletul cu căldura ei. Însă... dacă aşteptările îţi sunt prea mari, sau adresate unei persoane nepotrivit aleasă, dezamăgirea reuşeşte să lase răni adânci! Din ele ţâşneşte continuu sângele... şi lacrimi cu care pământul se îneacă... şi florile ating ofilirea... căci, visul tău nu atinge împlinirea şi, astfel, reuşeşte să sape adânc în el, plânsul dezamăgirii. Şi te descurajezi, nu mai vezi limpede lumea din jur. Nu îţi mai pasă de idealurile tale. Iar semnele ce-ţi jalonau drumul, par a fi dispărut. În realitate, ele rămân acolo, doar tu nu le mai poţi observa. Lacrimile dezamăgirii îţi înceţoşează privirea şi, astfel, te împiedici şi cazi. Şi simţi cum te scufunzi... şi, parcă, nu ai putere să închizi uşa în urma ta. Chiar dacă dezamăgirea devine trecut, cu fiecare zi ce se scurge, tu rămâi ancorat în ea. Nu mai poţi privi înainte. Şi asta, doar pentru că ai simţit cum mâna iubirii s-a desprins de tine.

Dorul

                                       

   Atunci când tânjeşti să fii cu cineva ori în preajma cuiva, a unui loc sau persoană dragă, eşti cuprins de fiorul dorului. Şi nu te aştepta să te părăsească prea repde! Nicidecum! Va trebui să atingi măcar cu privirea ceea ce doreşti atât de intens. Să te pierzi în imagini din fotografii, să atingi acele obiecte ce-ţi amintesc de el. Să răstorni cutiuţa de aur a clipelor magice în care l-ai închis sau să formezi numărul de telefon la capătul căruia vei auzi vocea de care ţi-e dor. Şi abia atunci poate vei reuşi să-ţi stingi flacăra mistuitoare a senzaţiei de dor. 

   Când te cuprinde, poate fi dor de persoana iubită, de părinţi, copii, ţară, natură, de un anumit loc şi alte şi alte lucruri care lasă o mireasmă în sufletul tău şi pe care în anumite momente ale vieţii vrei să o retrăieşti.

 Aşa că, dorul ce te cuprinde în mrejele sale de cele mai multe ori, îţi picură încet dorinţa de a vedea sau a atinge pentru o clipă fiinţa ce-ţi scrie în palme cu ajutorul gândului:,,mi-e dor de tine!” Flacăra dorului îţi cuprinde trupul şi-ţi învăluie gândurile cu persoana dragă, îţi desenează pe obraji macii roşii ai iubirii şi ţi-adună clipele frumoase în şirag la gâtul sufletului. Te face să te simţi atât de slab, pentru că nu mai ai control asupra fiinţei tale, aştepţi, adulmeci, te chinui, fărâmiţezi simţuri răscolite de dragoste. Continui să cerni amintirile pline de emoţie în clepsidra dorului numai să scapi de acea stare şi să te reechilibrezi emoţional.

Invidia

Motto: ,,Când nu ajungi la struguri, cu siguranţă sunt acri..."

   Printre trăirile ce frământă firea unui om se numără şi invidia. Acel fior rece, prin care o persoană nu poate accepta succesul celei de lângă ea. Întotdeauna persoana de alături va avea mai mulţi bani sau mai multă faimă. Ochii săi par mai încrezători, surâsul mai fermecător şi cei din jur par să se îndrăgostească mai repede de ea. În schimb tu... oricât te-ai strădui parcă nu poţi cuprinde în fiinţa ta calităţile sale, parcă nu poţi atinge standardele pe care ea le ţinteşte. Te simţi aproape incapabil de a-i privi cu respect toate acele virtuţi după care şi-a croit drumul în viaţă. În persoana de alături, vezi o fire puternică, cu o educaţie aleasă, cu simţul umorului, care ştie să se adapteze oricărei situaţii.

   Însă... de ce nu poţi avea şi tu toate acestea? Te obsedează această întrebare, îţi sparge liniştea în ţăndări şi-ţi face sufletul ferfeniţă cu zbuciumul ei. Te simţi înfrânt în faţa vieţii. Moare până şi ultimul zâmbet de pe chipul tău. Parcă ţi-ai pierdut identitatea şi rătăceşti pe o cale ce nu duce nicăieri... Invidia a ucis în tine toate sentimentele  frumoase ce-ţi împodobeau nu demult sufletul.

De ce?

   Întrebarea care îţi macină sufletul, atunci când viaţa te poartă pe cărări pline de obstacole, este ,,de ce?”Atunci când destinul îţi este potrivnic, poate, prima întrebare care îţi invadează  mintea este de ce?, unde ai greşit  de-ai stârnit soarta să-ţi fie potrivnică? De ce trebuie să ţi se întâmple ţie? Noianul ,,de ce?”-urilor, îţi învăluie raţiunea, iar sufletul varsă lacrimi atât de grele încât nu-ţi mai pasă de nimic. Încerci să te scuturi de problemele ivite şi să găseşti răspunsuri logice la întrebările care-ţi înăbuşă iluziile dintr-o dată.

  Temerile îţi ard întreaga fiinţă, iar îndoiala că poate undeva ai greşit şi  trebuie să plăteşti pentru greşeala făcută, te cufundă adânc în oceanul tristeţii. Înoţi şi strigătul tău de ajutor străbate văzduhul cu durerea lui.

  Şi în aceste momente se nasc  prietenii,  cei care te vor scoate din impas, fiindcă au întotdeauna o mână pregătită să ţi-o întindă. Ţi se reaminteşte că nu trebuie să renunţi, că mai devreme sau mai târziu vor apărea răspunsurile pe care le cauţi. Că fiecare barieră ce-o ai de depăşit,  are un moment ce-şi cere tributul de nelinişte, teamă şi zbucium. Speranţa aceea micuţă, ce încă licăreşte în inimă, te ajută să găseşti în acele de ce-uri picătura de înţelepciune care te va căli, te va îmbărbăta pentru încercări viitoare.

  Fiecare de ce? care îţi încarcă fila inimii se şterge când accepţi realitatea vieţii şi realizezi treptele pe care eşti dator să le urci şi să le cobori şi care-ţi cresc valoarea ca om, dacă reuşeşti să ţii fruntea sus. Admiţi... chiar şi ridul acela micuţ ce poposeşte pe chipul tău sau fluturii albi ce îţi încarcă tâmplele parcă prea devreme şi... înţelegi că nu trebuie să laşi banalul să se aştearnă la picioarele tale, chiar eşti dator să lupţi, să înveţi, să biruieşti. Până la urmă nu cantitatea trăirilor sunt importante, ci calitatea lor!

Picătura de... preaplin

     Cu siguranţă ai simţit cel puţin o dată în viaţă cum paharul sufletului s-a încărcat şi a dat pe dinafară. Poate să fi fost paharul răbdării, iubirii, urii, melancoliei, supărării sau al altor trăiri care se acumulează în sufletul unui om.

    Cel mai des te loveşti însă de paharul răbdării.

   Atunci, când aştepţi să se întâmple ceva, să primeşti un indiciu iar acesta întârzie să apară. Momentul în care din sufletul tău curge ultima picătură de răbdare, aceea care nu mai încape în umilul vas şi dă pe dinafară, aceea care răstoarnă însăşi paharul plin, cu greutatea sa.

   Îţi aminteşti atât de bine clipa în care persoana iubită ţi-a promis că te sună, zilele trecute, însă... a uitat, iar tu ai aşteptat în fiecare minut apelul său. Cum secundele se scurgeau  atât de greu când aşteptai! Gândurile te frământau pe toate părţile şi nimic... Hm! Poate că te-a uitat îţi spuneai, sau poate nu te mai iubeşte, sau... existau o infinitate de motive pentru care telefonul nu suna, dar nu, nerăbdarea creştea în tine cu fiecare clipă şi-ţi împleticea bătăile inimii într-un du-te vino din ce în ce mai intens. Raţiunea aproape că nu mai funcţiona, nu găseai nici un motiv întemeiat pentru a nu-şi respecta promisiunea!