,,Pe lângă plopii fără soţ”, de Mihai Eminescu

     Poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ” a apărut în revista ,,Familia” la 28 august/ 9 septembrie 1883, condusă de Iosif Vulcan şi apoi în ediţia Maiorescu din acelaşi an şi în ,,Convorbiri literare” din februarie 1884. Geneza ei este legată şi de anumite date din biografia poetului, pornind fie din marea pasiune pentru Veronica Micle, fie din atracţia pentru Cleopatra Poenaru-Lecea, după cum apreciază G. Călinescu în ,,Viaţa lui M.Eminescu”. Generalizând în spiritul socializant al curentului de la ,,Viaţa românească”, Garabet Ibrăileanu afirmă că poezia cuprinde :,,(...) povestea tânărului singuratic, timid şi mai întotdeauna sărac. A eroului obişnuit în literatura epocii eminesciene. E ,,proletarul intelectual”, rupt din clasa din care a ieşit , fără relaţii sociale, înamorat de obicei, de la distanţă de o fată dintr-o lume subţire, adesea dintr-o clasă boierească, pe care o idealizează , ca orice mic burghez cultivat. E Sărmanul Dionisos înamorat de Maria, care apare la fereastra casei boiereşti, e poetul romantic înamorat de fata ,,de la fereastră” –mereu fereastra! -e Dan înamorat de Ana, care-i apare în fiecare zi la fereastra de peste drum.”(Scriitori români şi străini I).

   Poemul aparţine romantismului, ultimei perioade a creaţiei eminesciene, în care se abordează tema iubirii şi a naturii.

    Romantismul este un curent literar, dar şi un mod de a fi, atât al individului, cât şi al culturilor. S-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ,,Caracterizat printr-o anumită vocaţie a absolutului, creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate, printr-o anumită beţie a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă şi iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul simbolului şi al metaforei.” ( Vera Călin, Romantismul )

   Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se înscrie în acest curent al exprimării sentimentelor de dragoste în mijlocul naturii, tema iubirii şi a naturii fiind tema romantică fundamentală a liricii sale. La Eminescu natura se manifestă în două planuri, unul terestru şi altul cosmic, interferate în mod armonios, în cadrul căreia îndrăgostiţii oficiază un adevărat ritual al iubirii, ,,natura adesea -nu primează- e pe acelaşi plan cu dragostea”(G. Ibrăileanu).

  Printre caracteristicile romantismului prezente şi în opera lui Eminescu amintim: sensibilitate, fantezie, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate având ca sursă de inspiraţie folclorul.

  În temele  liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se şi definind  semnificaţia naturii în trăirile, simţămintele şi exprimarea eului liric.
   În poezia eminesciană găsim de la peisaje şi descieri ale naturii, la istorie şi descrierea unor întâmplări; de la basm la fantastic; de la dragoste, la durere şi tristeţe. Totuşi cea mai predominantă faţetă a poeziei lui Eminescu este iubirea şi natura, poetul fiind cel mai iscusit cântăreţ al splendorilor acestor teme.

   Ghica observă că în poeziile de dragoste şi natură se dezvăluie filonul sănătos, optimist al creaţiei poetului. Aceste două teme sunt strâns împletite întregindu-se reciproc.

    Ibrăileanu vorbind despre cele două faze din creaţia matură a  lui Eminescu, preciza că prima se caracterizează prin aceea că ,,sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii”. Aceste trăiri se cheamă una pe cealaltă.Uneori nici nu poţi hotărî dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii.

    Într-adevăr în prima fază întâlnim multe din poeziile în care poetul cântă o dragoste senină, frumoasă şi împăcată, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric de natura proaspătă şi viguroasă ca în ,,Făt Frumos din tei”, ,,Povestea codrului”, ,,Dorinţa”.

Complexitatea viziunii poetice eminesciene depăşeşte cadrele unui singur curent literar, ceea ce a născut în critica modernă conceptul de „eminescianism”, într-o încercare de a fixa fenomenul estetic al poeziei eminesciene, aşa cum sugera şi Eugen Simion:

    „Este, în fine, şi un mit al poeziei care se manifestă sub două înfăţişări: prima e directă, explicită ( poezia ca temă de reflecţie în poem; poetul care pune ,, haine de imagini pe cadavrul trist şi gol” ), iar a doua – şi aceasta e esenţială – este indirectă, ca expresie a unei muzicalităţi interioare, profunde, […] o muzică inconfundabilă, care devine semnul de identitate al eminescianismului; ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile, toate vin şi se pierd într-un discurs esenţialmente muzical.”

( Prefaţă la volumul  M. Eminescu, Opere, I ). De asemenea, precizează opt mituri de intensă circulaţie în opera eminesciană:

-mitul naşterii şi al morţii universului (Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Memento mori...)

-mitul înţeleptului, al dascălului, al magului (Rugăciunea unui dac, Gemenii, Mureşanu)

-mitul istoriei (Scrisoare III, Scrisoarea IV, Epigonii, Împărat şi proletar)

-mitul erotic (Lacul, Dorinţa, Floare albastră, Luceafărul...)

-mitul oniric, al visului (Sărmanul Dionis)

-mitul întoarcerii la elemente (Fiind băiet păduri cutreieram, O, rămâi..., Dorinţa , Călin, file de poveste)

-mitul creatorului (Scrisoarea I, Luceafărul)

-mitul poetic văzut în două ipostaze, una în care să pună ,,haine de imagini pe cadavrul trist şi gol”, iar alta care izvorăşte din însăşi esenţa poeziei ,,ca expresie a unei muzicalităţi interioare profunde”.

Teme şi motive romantice:

-geniul, singurătatea, visul şi reveria, meditaţia nocturnă, somnul, extazul, melancolia, natura şi iubirea, trecutul, viaţa ca vis, geniul tragic, timpul, revolta împotriva condiţiei umane, miraculosul, interesul pentru mituri şi basm etc.

,, Pe lângă plopii fără soţ” este o poezie structurată în 11 strofe a câte patru versuri fiecare, în care s-a folosit rima încrucişată, ritm iambic (Ritmul iambic este caracterizat prin faptul că cea de-a două silabă este accentuată prin nota să gravă, este adecvat sentimentelor adânci, tulburătoare din elegii şi meditaţii) şi măsura 6-8 silabe.

       Plopul, considera G. Calinescu, este un "copac elastic si orăşenesc", ce "dă amintirilor o mişcare lentă", identificată în tonul de romanţă al poeziei "Pe langa plopii fara sot...".

   În "Dicţionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier şi al lui Alain Gheerbrant,  plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor",  simbolizand "forţele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranţa, timpul trecut mai mult decat viitorul renaşterilor".

 Din punct de vedere al figurilor de stil, poezia nu este bogată în ele.

Întâlnim dincolo de personificarea ,,plopi fără soţ” care redă jalea, singurătatea din sufletul poetului şi metafora ,,candelă iubirii” care sugerează intensitatea sentimentului de iubire trăită; precum şi epitete care definesc trăsăturile fizice ale iubitei: ochiul  senin, gura mică, braţele reci, sfânt, dulce,  fără soţ.

  În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ” tema este a iubirii şi naturii , dar o natură săracă  ce corespunde pustiirii din sufletul poetului. În funcţie de toate aceste elemente, imaginea iubirii neînţelese, poezia de dragoste ,,Pe lângă plopii fără soţ” prin tonalitatea tristă se înscrie în categoria elegiei, romanţei. (Elegia este o specie a genului liric, în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale.).

 Primele 6 strofe reprezintă un elogiu adus iubirii ideale, în care femeia este înălţată pe un piedestal. Are o gradaţie ascendentă strofele 1-8 şi una descendentă strofele 9-11.  Sugestia singurătăţii , a dezolarii crează cadrul interior, reproşul, amărăciunea eului liric neînteles de fiinţa iubită.

  ,,Pe lângă plopii fără soţ” e o poezie a tristeţii, a destrămării iubirii, a pierderii speranţelor în dragoste ca sentiment înălţător. Plopii ,,fără soţ” evocă, într-o primă secvenţă de două strofe, o poveste de dragoste neîmplinită din vina fiinţei iubite, singura care nu a înţeles intensitatea sentimentelor poetului, care este dispus în numele iubirii de sacrificiul suprem.

  Secvenţa întâi a poeziei este constituită din primele două strofe şi structurată pe baza unor antiteze: eu/tu, eu/lumea, afirmativ/negativ prin care poetul îşi exprimă deziluzia că fiinţa iubită nu i-a putut înţelege şi împărtăşi imensa iubire ce i-o purta.

,,Pe lângă plopii fără soţ,

Adesea am trecut.

Mă cunoşteau vecinii toţi,

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea,

Privii atât de des.

O lume toată-nţelegea,

Tu nu m-ai înţeles.”

  Fără soţ; adică singur, fără prezenţa iubitei.

,,Mă cunoşteau vecinii toţi”; era normal din moment ce locul în care ar fi fost prezentă iubita, era străbătut ades de către poet. De aceea devenise familiară prezenţa sa vecinilor, însă... celei vizate de gândurile sale de iubire, nu.

,,Tu nu m-ai cunoscut”; poate pentru că nu mi-ai înţeles sentimentele, nu ai vrut să mă cunoşti.

,,La geamul tău ce strălucea,/ privii atât de des”.Chiar dacă iubita nu se arăta la fereastră, instinctiv şi încărcat de speranţă, poetul îşi îndreaptă mereu privirea acolo.

,,O lume toată înţelegea”/Tu nu m-ai înţeles”.Întreaga lume observase iubirea puternică ce-o nutrea pentru femeia aleasă, însă ea, părea să nu fi înţeles.

    În secvenţa următoare (3-8), poezia se construieşte  pe un ritm ascendent, al amplificării, pe de o parte, a dragostei pe de alta, în paralelism perfect, a neînţelegerii fiinţei adorate, care ratează şansa unei mari iubiri. Semnificativ este spaţiul în care se consumă sentimentul erotic. Suntem departe de căile nepătrunse ale naturii, de adâncimea codrului protector, cu proiecţia trăirilor lirice la scară cosmică încadrate în spirit universal, temă prezentă în alte poezii de-ale autorului.

   Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţă fiind doar bănuită că se află dincolo de ,,plopii fără soţ”, apoi prin geamul ,,ce strălucea”, ce nu dezvăluie, prin reflectare către exterior nimic din atmosfera misterioasă a interiorului, din intimitatea acestuia.

    În secvenţele următoare poezia ia o tonalitate intens meditativă, înălţându-se la consideraţii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme cunoscute din alte poezii de dragoste.

,, De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat,

O zi mi-era de ajuns.”

  Poetul ar fi dorit  ,,o şoaptă de răspuns” ,,o zi din viaţă” chiar împlinirea sublimă  a unei singure clipe de iubire:

,,O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor

S-ascult de glasul gurii mici

O oră şi să mor”.

  Prin cuvinte simple dar pline de trăire, de zbucium şi dorinţă, Eminescu îi mărturiseşte iubitei că doar o şoaptă de-a sa l-ar fi fericit, l-ar fi ridicat pe culmile fericirii, o oră, o zi.

Apoi, dacă ea ar fi dăruit din puţinul dragostei sale, îndrăgostitului i-ar fi fost suficient, fiind chiar dispus la sacrificiul suprem, ,,să mor”.

  Strofele 5,6 prin verbele la condiţional optativ exprimă ideea, că dragostea este raţiunea însăşi a vieţii , pe care poetul o ridică la nivelul unui mister cosmic.

,,Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins”.

Căci da...dacă aici pe pământ iubita i-ar fi răspuns chemării, forţa dragostei lor ar fi trecut graniţele pământeşti şi ar fi păşit în dimensiunea stelelor, al eternităţii.

  Dacă ea, femeia, ar fi fost dispusă să prindă în braţele sale iubirea imensă a poetului, ar fi devenit ,,o zână”, adorată pe veci , ale cărei braţe reci ar fi cunoscut măreţia. Şi poate că acele braţe reci nu erau întinse iubirii pentru poet, ci lumii, asupra căreia ar fi stat ea veşnic.

   Dacă fiinţa iubită ar fi urcat în sfera superioară a aştrilor,  ar fi învins timpul ireversibil , dobândind trăsăturile ideale ale arhetipului feminin.

,,Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.”

  Culminaţia sentimentului, în acelaşi timp punctul cel mai înalt al gradaţiei, care ia acum o linie descendentă, se justifică printr-o iubire ce angajează în sens mitic toate generaţiile de strămoşi, întreaga moştenire genealogică a speciei. Iubirea este aşadar un principiu inerent al vieţii care se transmite de-a lungul timpului.

  Punctul culminant al gradaţiei ascendente  în strofa 8, iubirea poetului, acumulează deci patima generaţiilor precedente.

,,Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.”

,,Căci te iubeam cu ochi păgâni”, poetul iubind-o cu o intensitate de neegalat, puternică, care nu putea fi invidiată, deoarece puterea venea de departe, din strămăşi, era cumva un cumul al iubirii înaintaşilor, însă poetul era cel ales pentru a o dărui, pentru a o închina femeii. Şi, cu siguranţă femeia aleasă nu putea fi orice persoană, ci doar EA, întruparea unei zeiţe a iubirii. Şi îl durea atât de tare, poate pentru că descoperise că a dat greş, iar femeia divinizată de el, a dovedit că nu era interesată de acest minunat dar, IUBIREA. Se pare că ,,povara” dragostei lui era prea mare pentru ea şi asta, doar pentru că nu a încercat s-o înţeleagă,(iubirea)  nu a dat nici o şansă unei poveşti de dragoste unice.

    Întoarcerea în prezent destramă întregul miraj al iubirii, coborâtă din spaţiile idealităţii. Pătrundem în cea de-a treia secvenţă, prin strofele 9-10 care sunt începutul gradaţiei descendente şi sugerează atitudinea de indiferenţă, detaşarea, răceala eului liric pentru care femeia este acum comună.

   După strofa culminantă, arzătoare de pasiune, urmează versurile pline de o indiferentă oboseală - partea a treia a poeziei:

,,Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţe capul tău

Se-ntoarce în zadar. „

  Cu dezamăgirea deja cuibărită în suflet, poetul recunoaşte spre finalul poeziei că a ajuns în punctul în care nici nu-i mai pasă de răspunsul ei. Chiar dacă trece din ce în ce mai rar prin faţa casei sale, chiar dacă ea s-ar arătă de acum înainte, va fi în zadar, iubirea pentru ea se pare că a pălit.

    Iubirea a încetat. Iar versul prin care Eminescu declară că iubirea e moartă  "căci azi le semeni tuturor la umblet şi la port", conţine o admirabilă observaţie. Când o iubea, ea era un exemplar unic, făcea parte dintr-o specie deosebită, a femeilor speciale. Şi tot ce ţinea de ea era unic, chiar şi haina. Este definiţia supremei iluzii de care e ameţit bărbatul când iubeşte cu pasiune.

,,Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.”

   Ce crudă e trezirea poetului! E atât de dureroasă ancorarea la realitate! Să vezi în fiecare zi viaţa prin prisma iubirii, să aştepţi apusul şi răsăritul cu inima zvâcnind de iubire, de dorinţă, iar dintr-o dată să realizezi că totul a fost mai mult vis decât realitate, este sfâşietor!Sufletul poetului sângerează, căci speranţa iubirii s-a năruit.

  Da, pare împăcat cu ideea că ea nu mai este acea fiinţă unică ,către care, el deschidea braţele adesea, unica pe care o credea demnă de dragostea sa.

,,Căci azi le semeni tuturor la umblet şi la port”; Astfel devine o femeie comună, asemeni altora, ce nu mai merită sacrificiul său.

   Iubirea a încetat şi atunci iluzia a dispărut, femeia a redevenit ceea ce este în realitate, a reintrat în specia comună umană, cum am mai spus. Atunci s-au întors în liniştea morţii şi toţi acei “părinţi din părinţi”, care se agitau în pieptul bărbatului, iar ochii, din “păgâni şi plini de suferinţi”, au devenit “un rece ochi de mort”, căci Eminescu nu uită să concretizeze cele două stări contrare, prin aceeaşi imagine, acordată însă cu împrejurarea.

   Dar aici el nu se zugrăveşte numai pe sine, o zugrăveşte şi pe ea. În cele două versuri pe care i le consacră, imaginea femeii e redată cu o delicată plasticitate şi în acelaşi timp cu nuanţă de melancolie a lucrurilor defuncte.

 Clipa astrală a marii iubirii, nepământene, a fost definitiv pierdută. Strofa de final, care din punct de vedere logic este o concluzie,  cuprinde un reproş adresat femeii care a stricat  rânduiala cosmică.

,,Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ”.

  Şi totuşi, altfel ar fi stat lucrurile dacă ea ar fi răspuns iubirii pe măsura aşteptărilor poetului, să fi ,,aprins candela iubirii” în care ar fi ars trăirile lor. Şi picurând din ea stropii magici ai iubirii , tot universul ar fi fost martor dragostei lor. Pentru că, el ştia că le-a fost menit o iubire absolută, fără seamăn.

   Însă... totul se transformă în dezamăgire, în senzaţia iubirii pierdute pentru care nu mai este dispus să lupte. Iubirea l-a golit pe dinlăuntru, de aceea a ales tabloul unei  naturi  triste, în care se găsesc plopi fără soţ şi ferestre închise, asemeni unor inimi ce s-au zăvorât de nepăsare.

   Îmbrăcat în haina singurătăţii, acceptă neputinţa femeii alese de-a se ridica la nivelul aspiraţiilor sale. Ea nu i-a putut dărui din seninul său, deci nici în stele nu a reuşit să aprindă iubirea lor. Pentru că, acolo, în dimensiunea astrală, veşnicia ar fi pecetluit iubirea lor.

   În “Pe lângă plopii fară soţ…”  motivul rămâne geniul neînteles de persoana iubită, este motivul eului poetic care încearcă temerea de a muri nelumit “ , a timpului şi melancoliei.

   Prin semnificaţiile şi tonalitatea ei, poezia este în acelaşi timp elegie şi romanţă, după cum am subliniat şi mai sus,  în care tristeţea se îmbină cu dezamăgirea, indiferenţa cu o sfidătoare superioritate, iar efemerul cu eternitatea. Simplitatea formei şi profunzimea ideilor, fac din această poezie, încă o capodoperă a creaţiei eminesciene.