Vânticel de primăvară

 Soarele generos al primăverii își scălda razele în grădinița de flori a micuței Larisa. Narcisele albe și cele galbene au înflorit, iar alături de ele, grațioasele lalele și-au deschis petalele atât de mirific, încât ai fi crezut că raiul a coborât pe pământ! Parfumul intens al zambilelor mov, roz și albe ce se risipise în jurul gădiniței de flori, completa tabloul primului anotimp al anului.

 Larisa era o fetiță de nouă ani ce obișnuia să se plimbe printre tufele de flori, cărora le vorbea și le admira frumusețea, minunându-se de câtă culoare este răsfățată  natura.

Floarea de Lăcrămioară, ascunsă dincolo de frunzele ei mari de forma unor lopățele, simți că nu este observată de micuța ei stăpână și, din când în când, scăpa câte un suspin adânc. Se gândea că, dacă prietenul Vânticel ar da o fugă prin grădină, ar mai scutura din petalele suratelor, iar acestora le-ar mai pieri din strălucire. În timp ce cugeta astfel, iată că apăru și Vânticel cu roba lui primăvăratică lăsând în urmă o caldă și duioasă boare.

O lecție de prietenie

Soarele își despletea razele peste tâmplele pământului, dăruindu-i temperaturi din ce în ce mai mari, iar zările purtau cu emoție  primăvara pe umerii lor. Ciripitul păsărilor, întoarse din țările calde, răsuna ca un cântec de flaut, umplând câmpurile de bucurie. Valuri de lumină se revărsau peste tot cuprinsul,  iar seninul cerului lăsa  să se strecoare pacea în fiecare colțișor de lume. Era început de aprilie și haina verde a primei fiice a anului îmbrăcase întreg văzduhul.

Pisicel și Aricilă erau în drum spre școală. Pisicel purta o vestă nouă de culoare neagră, iar Aricel, jacheta lui de țepi gri, de care, se pare, nu se despărțea niciodată.

Drumul până la școală era cam lung, șerpuind pe lângă o apă unde în fiecare dimineață, răsăritul privea tainic ca-ntr-o oglindă. 

Pe drum , cei doi flecăreau despre cum își petrec timpul liber și cât de bine puteau să-și rezolve temele la matematică, care mereu îi puneau în încurcătură și pe colegi.

Pisicel, lăudăros de felul lui, îi spuse ariciului cu trufie:

Minciuna are picioare scurte

Într-o scorbură adâncă, sculptată în trunchiul unui stejar bătrân de la marginea pădurii, locuia o familie de veverițe care avea două fiice, Tița și Pița. Fiind singure acasă, acestea se gândesc că n-ar fi rău să-și petreacă timpul jucându-se un pic înainte de a-și face temele.

Părinții celor două sunt plecați la muncă, iar Pița, fiind mai îndrăzneață și mai iscusită de fel, îi propuse  surorii sale să se joace volei, un joc pe care doar ce l-au învățat la ora de educație fizică și trebuia exersat.

- Draga mea surioară, hai să ne jucăm un pic! Până se întorc părinții acasă ne vom face și temele, iar apoi  o vom ajuta și pe mama în gospodărie cum facem de obicei.

-Dar Pița, nu avem o minge specială de volei! răspunse cu mirare Tița. Și... nu avem nici echipă și nici fileu. Doar așa, să aruncăm mingea de la una la cealaltă?

-Exact! Cât despre minge, o să găsim noi ceva. Uite, o castană! Va fi distractiv! Hai, nu-ți mai face atâtea griji!

Povestea iepurașilor pitici

Iepurilă și Iepurica sunt doi iepurași pitici care au apărut în curtea Georgianei la începutul verii, când cercul de aur al soarelui arunca mii de raze pe pământ.

            El avea blănița de culoare gri, de fapt alb pudrat cu negru, iar ea era o jucăușă frumoasă,  de culoare maronie asemeni unui câmp uscat.

Iepurilă era darul primit de Georgiana de la prietenul ei cu ocazia absolvirii clasei a zecea. Desigur, cu nota maximă. Iar Iepurica, era partenera de joacă a micuțului, cumpărat de părinții fetei, tot ca o recunoaștere a meritelor tinerei absolvente.

În fiecare zi Georgiana, pe care toți ai casei o alintau Geo, se ocupa de iepurași cu multă dragoste. Îi hrănea, îi scotea prin curte să se joace și se amuza alergând după ei. Știți vorba aceea, să nu fugi după doi iepuri că nu vei prinde niciunul. Cam așa făcea Geo, când alerga după Iepurica, Iepurilă o lua în partea opusă. Însă era tare distractiv acest moment al zilei, mai ales că celelalte animale ale familiei asistau curioase la tot acest spectacol. Și era cățelul Bobiță, motanul Negrișor și pisica birmaneză, Pițișor.

Cu fiecare zi cei doi iepurași creșteau minunat, țopăiau prin locul îngrădit cu plasă de stăpână, iar blănița lor  avea o strălucire aparte. Erau permanent puși pe joacă, se curățau cu lăbuțele în cap, își roteau urechiușele când în față, când în spate, ca niște antene, boticurile le mișcau cu o rapiditate de invidiat, iar din când în când, se ridicau pe piciorușele din spate de parcă voiau să se măsoare în înălțime. Ce mai! curtea Georgianei era plină de veselia și de drăgălășenia celor doi urechiați. Dacă venea cineva în vizită, iepurașii făceau deliciul întâlnirii.

Pățania Buburuzei

Primăvara și-a întins șalul peste zare oferindu-i înfiorarea ei plăcută. Dealurile le-a înverzit, copacii i-a  înmugurit, iar  prin iarbă a strecurat gâze ce mișună vesele. Flori gingașe, scăldate în lumina caldă a soarelui, ne încarcă privirea de frumusețe, iar aerul parfumat ce se leagănă pe la ferestrele caselor, dă un farmec special celei mai răsfățate fiice a anului.

Furnicile muncesc de dimineața până seara, fără încetare, de parcă zilele ar fi intrat în sac. Păi, cine a văzut vreodată furnici leneșe? Nu, ele sunt harnice și chibzuite. Își socotesc proviziile pentru fiecare zi, gospodine fiind,  strâng și pentru vremuri mai grele. Sau, poate, pentru musafirii nepoftiți, greierașii, care adesea le cer din bunătățile lor. Și nu degeaba, chitările acestora au permanent arcușurile unse, căci nu se știe niciodată când se poate  ivi  momentul șă-și răsfețe amicele  furnicuțe.

 Privind cu atenție în iureșul acesta al insectelor, buburuzele își au locul lor. Ici-colo le zărești așezate pe flori de unde  își scutură aripioarele, făcând exerciții de zbor, de pe-o floare de lalea, pe una de narcisă, de exemplu.

Într-o zi, Motanul Zonzonel a fost atras de tot acest spectacol. Era fascinat de micile vietăți și agitația lor. Dar cel mai mult îi plăcea să urmărească buburuzele. Și erau deja câteva în grădinița de flori din curtea casei. Atât de tare îl atrăgeau, încât hotărî să prindă una în lăbuța lui.

Albă-ca-Zăpada și Lizuca- paralelă între personaje

       Corelaţie între un persoanj din literatura română cu un personaj din literatura universală,

Lizuca şi Albă-ca-Zăpada

eseu

   Copilăria,  cu bucuriile sau tristeţile caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat ale literaturii pentru copii.

,,Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil, precum şi îmbinarea măestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile din natură. În caracterizarea personajului central, scriitorul foloseşte diferite procedee, spre a-i da un şi mai pronunţat relief. Pendularea între real şi fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căruia aparţin.

    În opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, în valori întunecate este prezentată mama vitregă.

   Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază într-o dumbravă. Aici, descoperă „împărăţia minunată a dumbravei”, alături de căţelul ei Patrocle. Fetiţa se rătăceşte în pădure, dar este găsită de bunicul ei. În final, mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată (fiind săgetate de albine ).