Sunt
locuri în care timpul își uită pașii, iar amintirile continuă să respire prin
lucrurile rămase în urma celor plecați. Locuri în care tăcerea nu înseamnă
absență, ci o altfel de prezență, mai adâncă, mai tulburătoare, ca o chemare
venită dinspre hotarele nevăzute ale sufletului. Un asemenea loc este Casa
Memorială „Fănuș Neagu”, de la Grădiștea de Sus, acolo unde Bărăganul pare
să-și fi adunat toate poveștile, pentru a le așeza la căpătâiul copilăriei
unuia dintre cei mai mari făuritori de metafore ai literaturii române. De fiecare dată când gândurile mă poartă către acest colț
de lume, simt cum se deschide în mine o fereastră către un timp pe care nu l-am
trăit, dar pe care l-am cunoscut prin frumusețea cuvintelor sale. Îmi imaginez
copilul Fănuș alergând prin praful ulițelor, ascultând șoaptele vântului,
descifrând poveștile oamenilor și adunând, fără să știe, acele comori
sufletești din care avea să zidească, peste ani, un univers literar
inconfundabil.
L-am îndrăgit pe Fănuș Neagu prin cărțile sale. M-au
fascinat libertatea imaginației, îndrăzneala metaforelor, felul în care
transforma lucrurile obișnuite în întâmplări extraordinare. În paginile sale,
luna nu era doar un astru, vântul nu era doar o adiere, iar câmpia nu se
mărginea la hotarul privirii. Toate căpătau viață, glas și o neobișnuită putere
de seducție.
Mi-aș fi dorit să-l cunosc îndeaproape, să-i ascult poveștile rostite cu glasul său, să descopăr omul din spatele cuvintelor. Nu am avut această bucurie. Mi-au rămas însă două autografe, pe care le-am privit întotdeauna ca pe două mici daruri ale destinului și amintirea unor întâlniri cu universul său, petrecute acolo unde literatura își are rădăcinile: în casa părintească.
.jpeg)
.png)
