Ziua Micii Uniri - 24 Ianuarie

Ziua Culturii Naționale

Valentina BALABAN, dincolo de fereastra de cristal a poeziei

 

Pe doamna Valentina Balaban am cunoscut-o în anul 2011. Îmi redecoram casa şi eram în căutarea unui mobilier potrivit. Am intrat întâmplător într-un magazin de profil, iar un zâmbet fermecător m-a întâmpinat chiar de la intrare.

Mi-a prezentat cu răbdare tot mobilierul expus la vânzare, mai cu seamă piesele de care eu eram interesată. Nu ştiu cum a deviat discuţia noastră, căci dintr-odată am descoperit că eram amândouă pasionate de poezie, având tipărite şi cărţi la momentul respectiv.

Ca o coincidenţă, avea la ea cartea Copilul ca o primăvară pe care mi-a dăruit-o cu autograf pentru fetiţa mea.

Am păstrat legătura în perioada imediat următoare, regăsindu-ne chiar la câteva evenimente culturale brăilene, iar la sfârşitul anului 2020, la îndemnul doamnei Lucia Pătraşcu, am convins-o să ne acorde acest interviu.

Fără să exagerez, Valentina Balaban este o persoană care te cucereşte de la prima întâlnire şi te face dornic de a o revedea cu bucurie de fiecare dată. Bagajul ei literar este bogat, deoarece i-a plăcut să-şi lustruiască visele în cel mai plăcut mod cu putinţă – cuvântul scris.

O invităm să ni se dezvăluie, făcând o călătorie imaginară prin viaţa sa scriitoricească, astfel încât cititorii să o descopere şi altfel, nu doar prin versul său.

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, doamnă Valentina Balaban, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Debutul meu a avut loc în anul 2007 cu o carte de poezii pentru copii, Copilul ca o primăvară, Editura Enos. Au urmat apoi alte volume de poezii: Salvaţi copilăria, Editura Enos 2009; Filosofia vieţii, Editura Olimpiada, 2010; Lumea Ta… Editura Danubius, 2011;             Pe-o clipocire…  Editura Lucas, 2014; Plămadă stelară, Editura Lucas, 2015; Sfere de vis, Editura Lucas, 2016; Taină săgetând rubin, Editura  PIM – Iaşi 2017; Sincopa destinului, Editura PIM – Iaşi 2018; Inscripţie pe ţară, Editura Lucas 2018; Sub licenţă solară, Editura PIM – Iaşi 2019; Dominoul clipei, Editura PIM – Iaşi 2020.

Debutul publicistic a fost în Revista Cronica din Iaşi în anul 2013. Între timp am colaborat cu diferite reviste literare din ţară.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?

Sunt o poetă brăileană care încearcă să se alinieze, în aceste timpuri grele, la valorile literare actuale.  Primele poezii au fost dedicate fiului meu,  pe care îl consider minunea vieţii mele. Dumnezeu m-a înzestrat cu acest har de a scrie. Prin scriitură, caut, mă caut şi dăruiesc iubire celor din jur.

Copilăria naşte lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Copilăria mea a fost frumoasă, veselă, cu bucurii şi, uneori, cu lipsuri, ca în acea perioadă. În copilărie nu se întrezărea darul de a scrie ce avea să apară mult mai târziu, pe la 26 de ani, după naşterea copilului.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Am scris mulţi ani la rând şi nu am publicat nimic, apoi am avut norocul să-l cunosc pe poetul Gheorghe Lupaşcu. M-a încurajat, după ce mi-a citit primele texte şi, astfel, s-au născut primele două cărţi pentru copii, publicate la Editura Enos în anii 2007 şi 2009. Prin colaborarea mea cu Biblioteca Panait Istrati din Brăila şi cu Cenaclul scriitorilor brăileni am cunoscut mai mulţi scriitori, printre care: Aurel Furtună, pe criticul Dumitru Anghel, Emilian Marcu, Adi Secară. Scriitoarele Lucia Pătraşcu şi Violeta Craiu  mi-au sugerat să scriu şi poezie cu vers alb. Poetul Constantin Gherghinoiu mi-a apreciat poezia pentru copii, încurajân-du-mă să scriu şi alte volume de poezii dedicate celor mici. Voi scrie negreşit, atât timp cât harul şi muza îmi inundă sufletul şi gândul. În fiecare an, aduc la lumină un nou volum de poezii (anul şi cartea !). 

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Fiecare apariţie editorială, fiecare lansare de carte, fiecare distincţie, Târg de carte, Tabără de creaţie, îmi provoacă o bucurie imensă.

În anul 2017 am primit din partea Editurii Verban,  o Diplomă de excelenţă pentru merite literare deosebite.

În anul 2018, am primit  Diplomă aniversară – Centenar Marea Unire 1918 – 2018, pentru contribuţia remarcabilă la promovarea idealurilor unităţii de neam şi ţară în rândurile românilor.

În anul 2019, la Festivalul Internaţional de Creaţie Vrancea Literară 2019, am obţinut Premiul Viorel Munteanu, la secţiunea poezie, pentru volumul Sincopa destinului,  Editura PIM Iaşi.

În anul 2020, în cadrul evenimentului Mărţişoare literare, am primit Diploma Condeierul diasporei ASRA Salzburg (Austria), ca semn de apreciere şi preţuire pentru contribuţia deosebită în promovarea identităţii şi expresiei culturale româneşti.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Păstrez în suflet doar amintiri frumoase.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Fără har, nu poţi avea un succes firesc, dar şi fără un efort susţinut, talentul nu-şi atinge scopul, menirea.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

Scriitorul sufletului meu rămâne Mihai Eminescu. Toate cărţile mele au în comun, trăirile, căutările şi amprenta sufletului meu.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Poezia pentru copii este declic-ul unui har. Prima poezie scrisă de mine este dedicată fiului meu, apoi au tot curs gândurile rimate pentru copii şi nu numai. Aş spune că ineditul constă în diversitatea tematicii şi al stilului de scris. Fiecare carte este scrisă într-o anumită stare şi amprentează timpul creaţiei.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

 Trăiesc în aici-acum conştientizând armonia cu Universul. Cititul descătuşează mintea, deschizând porţile visului spre alte vise. Ce mi-a dăruit veşnicia, nu-mi poate lua un trecător. Citesc, iubesc, iert, mă iert şi mă bucur de viaţă. Dumnezeu lucrează prin cuvânt, oameni şi scriptură… 

 Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Dacă o carte nu ajunge la sufletul cititorului, a fost scrisă degeaba!

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Bagheta magică aparţine Timpului şi doar el va cerne valorile. Este bine că se scrie…

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

În fiecare an adun material pentru următoarea carte. Din cauza pandemiei, nu am putut lansa ultimele cărţi, dar va veni şi timpul lor.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitoarei Valentina Balaban? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitoarea Valentina Balaban un om împăcat cu sine mereu?

Valentina Balaban, în afară de scris, este un om normal, cu familie, copii, prieteni, cu bucurii, cu griji… La masa de scris nu am un program strict. Fiind un spirit liber, creaţia apare odată cu starea necesară descătuşării gândului.

   Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Nu sunt eu în măsură să-mi măsor succesul, dar mă bucur că am o categorie de cititori care mă apreciază. Dacă cititorul rezonează la mesajul transmis în poezie, eu mi-am atins scopul şi pot merge mai departe mulţumită.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitoarei Valentina Balaban?

Nu, nu aş schimba nimic, nu regret nimic şi nu-mi încarc sufletul cu eşecurile sau supărările trecutului. Trăiesc în prezent, îmi accept trecutul şi-mi aştern viitorul.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitoarei Valentina Balaban? Dar Omului Valentina Balaban?

Mi-aş adresa următoarea întrebare: În afară de scris, care este marea ta iubire?

La care aş răspunde: Marea mea iubire este fiul meu, Andrei-Iulian şi este  prima mea muză.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

De-a lungul vieţii am bătut, am cerut şi am obţinut cu greu şi cu sacrificii mari, dar am obţinut ce mi-am dorit. Semn că Dumnezeu mă iubeşte…

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Nu sunt în măsură să-mi acord note, dar, sigur, Timpul mă poate nota cândva.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Iubire, credinţă, voinţă, ambiţie, risc...

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Sigur, nimic nu este întâmplător! Dumnezeu lucrează prin oameni şi nu numai. De multe ori, nu înţelegem imediat de ce ni se întâmplă unele lucruri bune sau rele, dar toate au un rost în misiunea vieţii.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitoarei Valentina Balaban!

Dacă aş da câteva exemple, sigur aş omite din oamenii dragi şi importanţi din viaţa mea şi nu ar fi drept. Din timpul meu aş sacrifica, cu tot dragul, clipe pentru mulţi oameni de suflet din viaţa mea.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispusă să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

Dacă am supărat pe cineva... întotdeauna am ştiut să îmi cer iertare!

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Ador călătoriile. Am colindat toată ţara, dar peste tot au mai rămas locuri de vizitat. Avem o ţară atat de frumoasă, încât nu mă pot sătura să o vizitez.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Nu cochetez decât cu poezia.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Ca orice om, am şi eu temerile mele, dar dacă nu rişti, nu câştigi! Cum eu sunt o fire curajoasă, am trecut mereu peste temeri şi mi-am atins ţelurile măreţe cu mare nădejde în Dumnezeu.

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

De obicei, eu sunt o fire grăbită, răbdarea nu este punctul meu forte, dar Timpul m-a învăţat şi lecţia răbdării (cam dur!). Acum am găsit măsura şi e mult mai bine.

Ce planuri de viitor are scriitoarea Valentina Balaban?

Atâta timp cât sunt sănătoasă şi muza este cu mine, voi scrie... Planuri nu-mi fac, căci vremurile sunt tulburi.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Valentina Balaban este o carte deschisă. Cine îmi citeşte poeziile, îmi poate cunoaşte sufletul în profunzime.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi? 

Tinerii din ziua de azi, prin scriitura lor, promit şi este posibil să avem surpriza unor poeţi foarte talentaţi. Eu sunt de părere că poezia actuală nu s-a definit. La început am fost reticentă citind o astfel de poezie, apoi am înţeles că este un mod de exprimare diferit. Fiecare poet are opţiunea de a se exprima după cum simte.

Reperul meu este în continuare Eminescu. Deşi se scrie mult la nivel european în vers alb, timpul va cerne valorile. Harul dăinuie, iar recunoaşterea contemporanilor este o piatră rară. Valori au fost, sunt şi vor mai exista cu siguranţă. Versul se naşte pe buzele fiecăruia dintre noi  şi mă bucur când aud că a mai apărut un volum de versuri bun al unui scriitor tânăr.Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Toate au un rost şi toate sunt importante. Unitate în diversitate…

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Sunt foarte activă pe Facebook! Postez aproape zilnic poezii din creaţia mea, iar cine doreşte o carte, îmi poate scrie prin mesaj privat o adresă, unde  voi trimite prin poştă cartea sau cărţile dorite.

Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.

Mulţumesc din suflet fiului meu drag, Alexandru Andrei-Iulian, prima mea creaţie şi muză! Mulţumesc din suflet scriitorilor: Gheorghe Lupaşcu, Constantin Gherghinoiu, Aurel Furtună, Adi G. Secară, Dumitru Anghel, Lucia Pătraşcu, Emilian Marcu, Petre Rău, Rodica Rodean, Violeta Craiu, Ilie Zamfir, Dragoş Neagu, Constantin şi Daniela Gumann, Sterian Vicol, Angela Baciu, Culiţă Ioan Uşurelu şi, nu în ultimul rând, soţului meu Virgil Balaban, care a fost alături de mine şi m-a sprijinit în toată activitatea mea literară.

                                             

(Interviu realizat în ianuarie 2021)

 

Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea a II-a)

 Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Prefer să ţin închis cufăraşul amintirilor neplăcute din acest segment al vieţii mele şi voi continua cu alte clipe plăcute din activitatea mea literară!

   Aş aminti de momentul când am câştigat premiul revistei Convorbiri Literare din 1974.

Am înfiinţat şi condus şase ani Cenaclul de Literatură Mihail Sadoveanu din Paşcani, editând cinci titluri de revistă, ultimul număr pe 30 aprile 1976. Fiind transferat în interes de serviciu la Brăila, după o lună, sâmbătă 29 mai, am înfiinţat la Clubul Progresul Cenaclul de literatură şi umor cu acesta realizând numeroase concursuri naţionale de epigramă şi literatură. Premianţi: Nicolae Petrescu, Ionescu Quintus, Costel Bunoaică etc. Cenaclul acesta a fost intitulat Danubiu de către academicianul Mocioiu, directorul Muzeului Brăila. Pentru divertisment am avut pe renumitul instrumentist Gheorghe Afloarei.

Am fost singurul poet din oraşul Brăila care a apărut la TVR în emisiunea Simonei Coroamă şi Sorin Grigorescu. După trei zile de căutări, organele de cultură au susţinut că nu sunt în localitate. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Sorin Grigorescu, căruia i-am comunicat că eu nu scriu poezie patriotardă. Lucru care i-a plăcut enorm, mai ales după ce m-a şi auzit recitind câteva poezii şi ulterior m-a felicitat.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut? 

Depinde de scriitor! Există un proverb: Obraznicul mănâncă praznicul.

Dacă persoana respectivă nu prea are treabă cu morala sau credinţa, atunci ne putem aştepta la orice. Avem destule exemple în istorie (Nero), dar şi în jurul nostru.

Am editat publicaţia Cenaclul literar Uzina noastră, cenaclul fiind al IMMR-Paşcani, dar trecând la Casa de Cultură, am obţinut aprobare pentru patru foi volante, după care am editat revista Anii de ucenicie a Cenaclului Mihail Sadoveanu, apoi Revista Ritmuri şi Zenith. După 1989, am editat Revista Reflexe în oraşul Brăila.

Talentul şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi meritele unui scriitor.

Cenaclul Danubiu, pe care l-am înfiinţat şi condus până în 1990, a organizat şi finalizat mai multe concursuri pe ţară de epigramă, poezie şi proză. Printre membri au fost scriitorii: Stuica Găgeanu, Viorel Munteanu, Marin Cioranu, Ene Veron, Petre Stroe şi subsemnatul, Vasile Mandric.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 

Da, mai mulţi scriitori, Publius Ovidius Nasos... Nu ştiu, de ce nu-l revendicăm noi? Roma l-a alungat pe nedrept şi n-a mai avut nevoie de el, dar noi avem. Când vom face un festival să-i cinstim memoria şi să recunoaştem că este străbunul nostru?

M-au inspirat: Panait Istrati, George Coşbuc, Eminescu, Vasile Alecsandri, Mark Twain, Francesco Petrarca, Dante Alighieri ori Maxim Gorki, Miguel de Cervantes, Rabindranath Tagore, Jorge Luis Borges, William Shekespeare, apoi Jules Vernes,Victor Hugo, Honore de Balzac etc.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Am avut mai multe muze. Cea mai importantă a fost Dragostea, care ocupă aproape jumătate din ce am scris. Apoi Singurătatea. Această muză cam toată viaţa mi-a stat în preajmă. Dar a mai fost şi Muzica, care stătea totdeauna între Wagner şi singurătate. De multe ori, când muzele-mi erau plecate, îl rugam pe Edvard Grieg să mă lase să-i ascult cântecul lui, Solveig’s, de care eram îndrăgostit, iar Mozart îmi ştergea lacrimile cu vreo sonată. Datorită faptului că mi-am pierdut prima dragoste, mi s-a permanentizat, cred, tristeţea care m-a bântuit toată viaţa cum a vrut ea. De aceea  m-am interiorizat, punându-mi carapace peste carapace, dar sufletul meu era ca un vulcan în erupţie. Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să molipsească pe nimeni!

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Scrii numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa de ea. Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia viitura necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără speranţă. Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă eşti credincios scrii....

Nectarul cuvintelor se culege din lecturile cărţilor frumoase citite cu zeci şi zeci de ani în urmă, din cărţi de istorie, filozofie, critică şi presa literară.

Mă întrebaţi ce anume mă umple cu energie? Timpul! Nu mai am Timp! Timpul fuge de mine şi eu mă ţin cât mai pot de el!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Cartea este valoroasă numai pentru acel ce se foloseşte de  ea. Cartea tehnică este necesară pentru  procesul de învăţământ, în protecţia tuturor bunurilor, în sănătate, agricultură, informaţii, muzică, matematică etc. Cartea beletristică satisface setea de frumos, cultură şi cunoaştere. Cu ajutorul ei ne înţelegem trecutul, prezentul şi căutăm să ghicim viitorul prin literatura stiinţifico-fantastică. Cartea este un vast univers care înnobilează fiinţa umană. Cartea ne face să acceptăm trecutul aşa cum a fost, căci nu-l mai putem schimba. Să ne modelăm prezentul după nevoi dacă suntem în stare şi să aşteptăm viitorul, oricare ar fi el, hărăzit de soartă!

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Aş înfiinţa un fel de bresle literare în oraşele mari. Iar editurile să hotărască singure cui va publica opera, deoarece pe piaţa literară este prea multă maculatură, scriitorul să-şi vândă opera editorului, iar în locul Uniunii Scriitorilor să se formeze un sindicat care va reprezenta pe fiecare membru scriitor etc.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

 

De curând am scos de sub tipar două cărţi: Simfonia albastră şi Sonete Crepusculare, iar în anul 2020, am terminat altă carte de sonete. Sper să găsesc bani pentru editare.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Vasile Mandric? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Vasile Mandric un om împăcat cu sine mereu?

Niciodată nu am fost împăcat cu mine! Necazurile s-au ţinut gârlă, dar eu am dat vina pe zodie şi timp, fiindcă acesta se acumulează în organism ca o formă de energie, făcându-mă, în profunzime, cu tendinţă spre introspecţie şi visare.

Scriam, în special dimineaţa cât mai devreme, orele 04-07, dar acum mai fac pauză câteodată. Sănătatea mă îngrijoreză şi de aceea o pun pe primul loc!

Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Nu sunt eu în măsură să stabilesc ierarhia valorilor. Scriu să-mi potolesc setea de frumos. Să-mi găsesc forme noi de exprimare, să ascund înfrângerile şi rănile sufleteşti apelând la terapia cuvintelor. Doar numai aşa uit că sunt muritor şi asta mă face fericit. Unui cititor care în viaţa lui a făcut puţină lectură, s-ar putea să-i placă orice. Aşa că... poate să facă singur diferenţa. M-aş bucura nespus să fiu considerat un scriitor talentat.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Vasile Mandric?

Aş fi plecat din ţară, fără discuţii. Am fost logodit cu Gertrud Korowski din Mitweida, RDG. Plecam în Germania cu trei atuuri pe care le aveam: pricepere ca meseriaş, talentul care trebuia să-l dovedesc şi cu numele Mandric sau Mandrich, înapoi de unde au venit strămoşii mei.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Vasile Mandric? Dar Omului Vasile Mandric?

L-aş întreba ceea ce l-a întrebat frumoasa profesoară, domnişoara Putină, într-o oră de limbă română la Şcoala Profesională Roman: Ce cauţi tu aici, Vasile Mandric? Locul tău este în altă parte!

Am trăit într-un lagăr după cum chiar orânduirea recunoştea, lagărul socialist. Iar după înlăturarea lui s-a creat un sistem mai opresiv care a furat tot, dar cel mai important lucru, munca. Munca şi viaţa trebuiau consfinţite prin Constituţie. Minciuna şi furtul din bunul public ar trebui pedepsite cu moartea. Închipuiţi-vă o ţară unde n-ar exista minciuna, cea mai neagră pată a caracterului omenesc.      

Pe Vasile Mandric - Omul…l-aş întreba : De ce toată viaţa a alergat după cai morţi ? Să le ia potcoavele norocoase? Iar el degeaba alerga pe Calea Lactee, prinzând fluturi şi ţânţari, amăgindu-se că-s licurici şi că muza o să-l ospăteze cu un pahar de lapte…

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Nu prea se potriveşte cu ce scrie Biblia. Dacă tot baţi de multe ori, s-ar putea  să iei bătaie ca la balamuc, deoarece şi creştinismul nu mai este ce scrie Biblia.

Desigur, rar au fost unii care m-au ajutat cu puţin, dar o carte costă foarte mult şi apoi, toţi prietenii aşteaptă să le-o dai cadou, iar pensia pe care o am nu-i nici pe jumătate pe cât o meritam. Şi este foarte înjositor să devii cerşetor…

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Întrebarea legată de note mă duce cu gândul la două momente din viaţă când am fost apreciat cu nota maximă.

Când m-am înscris în ciclul doi, odată, în timpul orei de istorie, directorul, care era profesorul acestei discipline, m-a poftit în bancă şi a vrut să facă o recapitulare a lecţiei. Am insistat să răspund eu şi i-am răspuns la toate trei lecţiile făcute până atunci: Israelul, Egiptul antic şi Comuna primitivă. Am luat nota 5 (se nota cu note ruseşti) echivalent cu 10 şi, atenţie, încă nu se uscase cerneala de la înscriere.

Am dat bacalaureatul cu rectorul universitar Rimer de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza  din Iaşi şi prof. Merişca, directorul Liceului din Târgu-Frumos, profesor de limba română şi l-am luat cu 10. Asta a fost odată...

Despre ce notă mi-aş acorda la momentul acesta, prefer să nu mă evaluez...

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Cinstea şi corectitudinea mi-au fost călăuze toată viaţa. Priceperea mea m-a ajutat totdeauna să fiu primul, indiferent în ce domeniu am lucrat. Am fost primul pionier din şcoală, conducător de unitate cu patru detaşamente, instructor în armată, fotografiat pe prima pagină a ziarului armatei în fruntea plutonului de transmisiuni. Am fost şef de cenaclu literar în mai multe localităţi, comandant adjunct al Batalionului de aruncătoare la Gărzile Patriotice…

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

 Am făcut şi multe greşeli în viaţa mea, dar una parcă mă face foarte vinovat şi mă macină cu amintirile ei. Am fost în tinereţile mele logodit cu o poetesă foarte talentată, pictoriţă, care era cu 17 ani mai mică. N-am vrut să devină văduvă tânără şi am lăsat actele uitate la Starea Civilă. Viaţa a purtat-o în Valea Jiului, unde un criminal a ucis-o cu zeci de lovituri de cuţit în scara blocului pentru un portofel şi o plasă de cumpărături. Se putea deci ca viaţa ei să fie salvată, dacă soarta nu era vitregă sau maică-sa se grăbea cu vreo 3-4 ani mai devreme.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Vasile Mandric!

 Am avut prieteni pe care i-am ajutat foarte mult, în multe domenii şi n-aş vrea să le dau numele aici, în afară de cei care nu mai sunt: Viorel Munteanu, Nelu Balint, Nicolae Labiş şi Daniel Lascu; Fie-le ţărâna uşoară! Pot totuşi să mai adaug pe Augustin Doman, Aurel Ştefanache, Emilian Marcu şi mulţi alţii.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim – verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

 Da! Eu am fost încă din tinereţe epigramist, iar câteodată am sărit calul, cu toate că, în codul nostru deontologic, ni se fixează nişte limite. Sincer, îmi pare rău!

Epigrama poate să fie mai tăioasă decât sabia! Sper ca cei cărora le-am dedicat unele epigrame tăioase să mă fi iertat şi să fi înţeles actul artistic în toată splendoarea lui.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Am călătorit în Bulgaria şi Germania. Aş vrea să călătoresc în Italia şi Grecia fiindcă le cunosc istoria. De asemenea, în Turcia şi Israel, dar totul este o himeră... mă mulţumesc cu visul.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Până am venit la Brăila am pictat. Aveam apartamentul în pictură murală. Îmi plăcea să pictez în ulei pe pânză şi ascultam zilnic muzică bună. Şi astăzi când am lipsă de inspiraţie apelez la Mozart, Greig, Ravel, Beethowen, Ceaikovschi, List, Masconi, Paganini, Berlioz, Porumbescu, Enescu etc.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Desigur, toată viaţa m-am temut de ceva. M-am temut de bombe care treceau pe deasupra capului, de cartuşe care-mi treceau pe la urechi, de cutremurul pe care l-am apucat în1940. Şi azi port în mine câteva schije, două în mâna dreaptă şi una în picior, de la un brand explodat în faţa casei în aprilie 1944. Mi-a fost frică  de scarlatina pe care am avut-o, de tifos exantematic reumatic, căpătat în scoala profesională, diabet, boala lui Calache şi cancerul pe care îl am şi azi. Dar, cea mai nenorocită frică este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc manuscriselor. Avem şi un proverb noi, românii: Frica păzeşte bostănăria.     

Subiectul despre care vorbim face parte din cele trei principii care guvernează lumea vie şi anume: frica, foamea şi instinctul sexual. Fără frică am deveni foarte uşor victime.

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Vă răspund cu un vers: Prezentul, prizonier cărat mereu în cuşcă,/ Timpu-n copite ne despică zarea,/ Cu al lui Trecut, din viitor ne muşcă!

Nu! Timpul nu mi-a fost prieten! Din cauza lui am pierdut toate trenurile posibile!

Ce planuri de viitor are scriitorul Vasile Mandric?

Vasile Mandric nu mai are viitor, are numai trecut şi prezent! Viitorul este o himeră perversă pe care nu pot s-o pun gaj nici pentru o singură zi! Viitorul este o mare minciună pe care o aşteptăm nespus să devină adevăr!

 

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Când m-am încorporat în armată, un căpitan evreu m-a trimis la comandament unde se făcea o selecţie pentru furieri. Îi plăcea scrisul meu. Într-o sală de festivităţi un ofiţer ne-a dat să scriem o propoziţie: Bucureşti, oraş  frumos şi m-am trezit mare furier, iar nu după mult timp scriam scrisori de dragoste la amantele ofiţerilor sau la iubitele lor, unii chiar căsătorindu-se cu ele. În anul al doilea aveam diferite funcţii, chiar şi şef de gardă, când aveam timp suficient de scris, aşa că am avut mereu continuitate.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Să înveţe cât mai multe limbi străine, dar şi latina, străbuna noastră ! Se vor simţi, în orice mediu, superiori altora. Să citească operele mari ale omenirii, de la Homer cel mai mare scriitor antic a cărui operă conţine peste un milion de versuri. Dante Alighieri cu extraordinara Divina comedie, până la Mihai Eminescu, iar după aceea să se folosească de condei!

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Ca să-mi potolesc dorinţa mea de cunoaştere, am trecut, ca într-o revistă a vieţii mele, toate religiile şi cultele existente la noi. Într-una din zile, ne-am trezit invitaţi la Cultul Bahai, eu şi profesoara Maria Mogoşanu, deoarece venise cineva din Persia. Am rămas impresionaţi de câtă frăţietate era acolo. Am discutat despre religia lor, însă pe noi ne interesa totul despre Omar Khayam. În discuţiile purtate ne-a atras atenţia ceva asemănător cu ideile lui Maiorescu. Dumnezeu a creat specia umană neagră, albă, roşie, galbenă exact ca un strat de flori. Dacă ar fi numai albe sau numai galbene, ar crea disconfort, ar deranja, dar diversitatea este o minune a lui Dumnezeu care face lumea mai frumoasă!

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cred că cea mai potrivită urare este că le doresc multă sănătate şi fericire, să aibă parte de multe satisfacţii materiale şi spirituale, viaţă îndelungată ca să poată să se bucure de frumuseţile lumii în care trăim.

Mă pot găsi deocamdată, dacă mă caută, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati unde se află câteva numere din toate titlurile operelor mele, la Muzeul Carol I Brăila, la CARP Brăila, la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, la Biblioteca Municipală Tecuci,Târgu-Bujor şi Paşcani.

Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.        

La întrebarea aceasta nu prea pot să vă răspund, fiindcă numai eu ştiu cât este de greu  să-ţi duci singur crucea.

Le mulţumesc din suflet (vorba marelui Eminescu) criticilor mei, pentru frumoasele recenzii şi comentarii cuprinse în reviste literare şi antologii şi le rămân profund recunoscător, cu atât mai mult, cu cât pe unii nici nu-i cunosc personal.            

 

(interviu realizat în ianuarie 2021)