O filă din miez de iarnă...

   Cu toţii am simţit furia iernii din ultimele zile. Fie că am rămas sau nu blocaţi în trafic, printre nămeţii de zăpadă, fie că a trebuit să înfruntăm viscolul în drum spre serviciu, probabil, oricine şi-a amintit, măcar pentru câteva clipe, că anotimpul alb, pe lângă bucurie, ne poate oferi destule neplăceri.

  Dacă în urmă cu o săptămână alergam veselă prin zăpadă, în drum spre serviciu, fascinată fiind de scârţâitul zăpezii de sub tălpile cizmelor, de porţiunile cu derdeluş în care mă avântam precum un copil, iată că gerul şi vântul dezlănţuit care a urmat, m-a determinat să-mi refac lista cu preferinţele anotimpurilor. Şi... probabil şi pe voi, cititorii acestor rânduri.

   Într-adevăr, ne-am adaptat vremurilor, schimbărilor atât climatice, cât şi politice. Ce ne facem atunci când trebuie să ne adaptăm unei lumi imorale, care şi-a pierdut principiile şi care se pliază doar după scopuri machiavelice? Cum să reacţionezi, oare, pe un timp în care frigul îţi biciuieşte un obraz, să te trezeşti lovit şi peste celălalt de către un seamăn de-al tău? Un om cu care,  de altfel, comunicai frumos, în limitele respectului şi al iubirii de aproape - de ce nu? - dar care ascundea în suflet un vulcan de invidie şi ură nejustificată la adresa ta!

   Cutremurător cum fiinţa umană poate coborî până la limita de jos a vieţii! Şi iată că, vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că se poate! Şi parcă din ce în ce mai des în ultimii ani! Chiar am fost ,,victima” unui astfel de om, în aceste zile, în care troienele iernii au deţinut supremaţia vieţii. Vă veţi întreba cum? Cine i-ar fi stârnit acele sentimente negative în suflet presupusului prieten? Hei bine, nici eu nu ştiu! Şi nici nu voi încerca să descopăr. Mă voi ruga doar ca lumina divină să coboare pe creştetul său şi să-i scoată tot acel bulgăre de venin ce îi apasă în inimă! Voi încerca să mă rog Domnului mai mult pentru astfel de oameni, sperând că-şi vor scutura faldurile grele ale invidiei şi poate că nu-şi vor mai strivi de caldarâmul răutăţii, sentimentele.

Pentru că vor lovi suflete nevinovate, care îşi desfăşoară, fără nici o vină,  existenţa în preajma lor.     

   Viaţa este atât de scurtă şi ar fi păcat să nu o preţuim! Ce rost are să furăm din clipele ei şi să le aruncăm pe căi lăturalnice, când putem să trăim extazul vieţii, aducându-ne  lumea la picioare, prin iubire?

  Când am citit  în poemul ,,Regăsirea de sine”, a poetului Ion Grigoroiu: ,,De peste tot răsar ca iarba/ Câini vagabonzi, mistreţi bezmetici.../ Se umple lumea cu de-a sila/ Cu oameni proşti, tâmpiţi, eretici”/ am crezut că sunt prea dure versurile. Însă acum, încep să-i dau dreptate. Şi nu că trădarea n-ar fi răscolit mereu sufletul omului! Ba din contră, ea îşi are rădăcinile de peste două mii de ani, exemplul edificator fiind chiar Iuda. Ci pentru că, credinţa mea în semeni e atât de mare, încât probabil chiar dacă îmi va mai fi biciuit vreodată obrazul, eu tot voi iubi lumea şi oamenii din ea. Atâta doar, că va trebui să învăţ din nou lecţia încrederii la care rămân adesea corigentă şi pe care nu mi-o pot însuşi la nici o şcoală  ci doar... experimentând...evoluând...

  Şi ca să închei într-un ton optimist, după cum îmi este firea, de altfel, o să mă ascund  din nou sub năframa iernii, brodată în albul sclipitor de nea şi voi merge în mijlocul naturii, ca să construiesc un imens om de zăpadă, alături de fiica mea, care astăzi împlinieşte 12 ani. Prin ea îmi voi aminti mereu care este sensul existenţei mele şi că cel mai iscusit grădinar este cel ce va şti să planteze mlădiţe umane.

      Cornelia Vîju