De
mică îmi plăcea să ascult poveştile pe care mama mi le citea. Şi mă lăsam
legănată de luntrea magică a Zânei Poveştilor ore în şir. Iar dacă
mami mai spera, sărmana, că la un moment dat mă voi plictisi şi, poate, chiar
voi adormi, recunosc că o dezamăgeam, în privinţa aceasta. Îi ceream să-mi
citească fără oprire, până mă convingeam singură că nu mai poate, că a rămas
fără glas...
Oare, de
ce eram fascinată de basme, de amintirile din copilăria lui Creangă, de schiţele
lui Caragiale pe care mi le citea cu atâta patos, încât credeam că, chiar a
coborât personajul însuşi, din scena întâmplărilor şi.... mă minunam?
