Prietenia

   Una din cele mai puternice legături, ce uneşte două fiinţe, este prietenia. Este precum o floare ce-o sădeşti în inima unui om şi, pe care, dacă o îngrijeşti în fiecare zi, va deveni din ce în ce mai puternică şi-şi va lăsa apoi parfumul prin cămările sufletului tău.

  Întâmpini în viaţă urcuşuri şi coborâşuri, ai momente în care parcă atingi stelele şi stai de vorbă cu ele, dar şi momente în care paşii ţi se opresc în faţa obstacolelor ce par să te doboare. Atunci este bine să ai pe cineva alături, care să-ţi dea curaj, să te ajute să-ţi reasculţi vibraţiile dorinţelor interioare. Cine poate umple acest gol mai bine decât un prieten?

  Prietenii sunt oameni care ştiu să-ţi întindă mâna dacă le ceri ajutorul, au întotdeauna un moment liber pentru tine, mai ales când e nevoie să-ţi şteargă lacrimile ce-ţi ard sufletul câteodată cu durerea lor. Căci chiar dacă dai greş în activităţile tale şi treci prin eşecuri, prietenii îţi rămân alături, aşezându-ţi mereu petale albe pe braţe.

Primăvara din tine...

S-au aşezat în ram flori albe de cireş

cu care ţi-ai înmănuşat

braţele lungi ale şoaptelor.

Şalul lor ţi-acoperă umerii

încărcaţi de enigmele vieţii.

,,Prinţul metaforei"

lui Fănuş Neagu

Nisipul din clepsidră refuză să mai curgă,

Secundele vieţii alunecă pe-arcuş

Păşeşte printre îngeri cu privirea-i adâncă

Şi-n catastiful vieţii semnează el, Fănuş!

Buzele tale

Buzele tale

sunt clepsidra cuvintelor de iubire,

ce strecoară pasiuni mistuitoare,

stropite cu-a dorului licoare,

şi-ncarcă cupele fericirii

când îţi sorb preaplinul inimii.

Sunt ploaia...

 Sunt ploaia de vară

şi mă scurg peste pământul uscat de secetă.

Sunt picătura de ploaie,

ce poate curăţi un întreg câmp:

al suferinţei din iubire.

Sunt ploaia de vară

şi curg în pâraie

peste visele tale

prăfuite de aşteptare...

Speranţa

   Căutând în cămara inestimabilă a sufletului unui om, vei găsi speranţa. Şi nu va fi aşezată într-un colţişor, ci ea va ocupa întotdeauna un loc de cinste, pentru că este acea candelă în care trebuie să păstrezi aprinsă lumina mereu.

 Faci zi de zi pacturi cu viaţa, îi smulgi promisiuni pe care le doreşti îndeplinite, unele mai timide, altele mai îndrăzneţe. Şi, apar momente, când pasul tău rătăceşte drumul, iar singura nădejde este speranţa.

  Uşoară ca o adiere de vânt, ca o fâlfâire de aripi, speranţa este elixirul vieţii din care îţi extragi puterea, este lumina din întuneric, pâlpâirea aceea slabă, câteodată, ce-o zăreşti la capătul tunelului.

   Ţi se închid uşi, dar speranţa ţi le va redeschide, apa vieţii, ce ţi se pare otrăvită câteodată, atinsă de speranţă este purificată. Dacă ochii nu pot vedea soarele ce străluceşte deasupra capului tău, prin speranţă, eşti vindecat de orbire. Muşti din ea ca dintr-un fruct ce nu se termină şi de care nu te saturi niciodată.

Mai ştii, iubite?

pentru tine, când vei face popas, aici...

Mai ştii, iubite, orele târzii

Când ne-oglindeam în ochii lunii?

Rupeai un colţ din noapte doar să fii

Ascuns între petala-mi dulce-a gurii.

Mai ştii, cum adunam din dulci priviri

Flori argintii de sub al stelei pas?

Îţi descântam de dor în simfonii,

Pe-arcuşul tainic din al şoaptei glas!

Cu drag, din partea mea, tuturor.. .DE PAŞTE...

"Cu speranţă să privim chipul Celui Răstignit şi să nu lăsăm să treacă ocazia de a prinde razele speranţei ce se revarsă din fiecare trăsătură a trupului Său oferit pentru noi. Sfinţenia nu este o chestiune de cuvinte, ci o experienţă vie ce te pătrunde, te transformă şi îţi dezvăluie adevărata identitate de fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Omul nu este o creatură obţinută prin evoluţie, ci manifestarea materială a Chipului divin. Să nu uităm niciodată acest lucru şi să nu ne lăsăm copleşiţi de ignoranţă sau de uitarea acestui adevăr fundamental. Veşnicia se află înaintea noastră, iar nu peste mult timp îi vom trece pragul cu bucurie!"

Doamne ajută!

Lacrima

    Oare, există fiinţă  ce nu a vărsat  în viaţă măcar o lacrimă?

Acea picătură cristalină ce spală retina ochiului! Acea trăire profundă ce izvorăşte dinlăuntrul unui om, care-i curăţeşte sufletul şi-i desenează emoţia asupra inimii, minţii şi trupului! Picăturile acelea de rouă ascunse în cămara sufletului atunci când suferinţa, tristeţea, dorul sau poate bucuria îl cuprind.

    Lacrimile pot fi de fericire sau de durere şi ştiu să scrie o partitură unică pe obraz când îl spală. Atunci când paharul inimii este plin cu lacrimi, el se revarsă deoarece riscă să sufoce, să înece, pentru că durerea înlănţuie, încătuşează şi trebuie eliberată, iar cel mai bine ştiu să o facă lacrimile, cu puterea lor, cu acel giulgiu sfânt ce acoperă şi  curăţeşte.

Vinerea Mare...

Pe patul morţii, azi, curge sângele de Miel

Şi desenează adânc pe cer preasfântă cruce,

Iar şoaptele iertării se despletesc din El

În vinerea ce Răstignirea Lui ne-aduce.

Ştiam că mă iubeşti...

Ştiam că mă iubeşti...

Mi-o spuseseşi fără să vrei,

prin gesturile tale.

Când ai avut curajul s-o spui

buzele mele nu s-au clintit

pentru că

ştiau...

Visele în doi...

Când va plesni inima viselor în doi,

noaptea-mi va răscoli singurătatea.

Iar când va plesni de aşteptare

va ţâşni din ea sângele himerelor rănite.

Şi-am să te strig!

Iar Tu vei fi atât de aproape,

încât stropii de sânge cald te vor atinge!

Tărâmul din noapte

   În nopţile de vară, cerul este o lampă fermecată aprinsă. Stelele dulci surâd şi te poartă fără să vrei pe tărâmul de poveste al celor 1001 de nopţi. Umbrele din suflet se şterg şi pătrunzi într-o lume în care îngerii se joacă cu mingi de foc, în care nepătrunsul vieţii îşi deschide ferestrele ca să treacă prin ele visele oamenilor. Praful stelelor îţi încarcă simţurile într-un parfum mirific şi printre ele, clinchete de suflet picură iubirea.

Dormi!

Dormi! că-n vis cobor la tine

Şi te port în lumea mea,

Dormi! şi nu vei şti de mine,

Căci în noapte te-oi fura.

Dormi! te-oi rezema de stele

Şi-n lună te-oi oglindi,

În mătasea şoaptei mele,

Sânul tău voi înveli.

Feţele nevăzute ale omului...

    Într-o lume ce-şi desfăşoară spectacolul său captivant, ca-ntr-un ecran mare al unui televizor, personajul principal este Omul. Aşadar, în vârtejul evenimentelor zilnice, suntem prea grăbiţi să păşim peste persoanele de lângă noi, fără să ne gândim la sentimentele lor, ba chiar, nici la ale noastre, câteodată! Însetaţi de-o fericire imaginară, alergând după succesul lumii, uităm să ne bucurăm de gingăşia unei clipe petrecută alături de cei dragi. Aproape că, nici nu mai  observăm cum, înlăuntrul nostru, la un moment dat, domneşte pustiul.

  Privind în jur, observi în fiecare zi oameni orbiţi de strălucirea banilor, ce uită adevărata valoare a vieţii, care se află în ei, în lumina lor interioară.

Ce îţi place?

   Ai privit de multe ori în sufletul tău şi te-ai întrebat: Ce ţi-ar plăcea să faci în viaţă? Ce-ţi place să dobândeşti, ce cuvinte adori să rosteşti?

  Primul dintre răspunsuri a fost, cu siguranţă:,,Îmi place când petrec timpul alături de persoana iubită!”

 Atunci când ai alături un suflet drag, treci cu uşurinţă peste toate obstacolele vieţii. Chiar dacă în drumul tău stânci semeţe se înalţă, tu le vei privi precum câmpurile de flori şi vei trece peste ele cu uşurinţă, dacă eşti legănat de palmele iubirii. Căci, iubirea, cu razele ei calde, înfloreşte în mii de culori în tine, deschizând bobocul inimii tale, pe care cu graţie îl înfloreşte şi-ţi dă putere să muţi şi munţii din loc. Te transformă într-o fiinţă puternică, cu braţe lungi, ce se poate înălţa să culeagă  pulberi strălucitoare din stele. Adori să îmbraci cămaşa iubirii, pentru că îţi face privirea senină, încrezătoare, o încarcă în dulcele său parfum; pe muzica ei presari bucurie şi generozitate în jur. Preferi cerneala iubirii, pentru că scrii cu ea cele mai suave silabe, este de culoare roşie şi îşi are călimara în inima ta. Cu ea dai culoare tabloului vieţii tale, pe care îl încarci cu petalele sufletului.

Nu-i târziu!

   Niciodată nu-i târziu să-ţi împlineşti visele. Chiar dacă anii au trecut peste tine fără sfială, lăsând urme de neşters pe chip, din inimă nu au putut smulge acele dorinţe ce le porţi, poate, din adolescenţă.

   Viaţa, în valul ei neiertător, ţi-a întins bariere prin care ţi-a frânt aripi şi ai fost obligat să abandonezi acele dorinţe spre care ţinteai. Şi, totuşi, întotdeauna destinul îţi oferă şansa de a-ţi reechilibra năzuinţele din balanţa sufletului şi  îţi dă şansa să le împlineşti, dacă mai crezi în ele. Te învaţă să faci paşi mici în fiecare zi. Şi, chiar dacă trasezi linii noi pe frunte, în colţul inimii vei aduna buchete de zâmbete. Lasă-te în descântecul lor şi nu murmura: prea târziu! abandonând să mai crezi în vise.

Sărutul

  În pocalul iubirii se toarnă primul sărut... Când inima îţi bate cu putere, în pieptul gata să explodeze de atâta emoţie. Strângând în palme fericirea, i-atingi buzele tremurând. Razele simţirii inundă trupurile într-un ritm alert, botezând sângele cu cel dintâi sărut. Cu braţe moi te agăţi de iubire, sfidând parcă timpul şi spaţiul, iar buzele strivesc sărutul ce se pierde în eternitate. Poemul iubirii începe  să se scrie, îi simţi foşnetul ce-şi lasă urma în inimă. Aripi de mătase plutesc încă în aer după ce buzele se desprind din contopire. Priviri adânci, pierdute în oceanul dragostei, şi apoi, petale smulse dorinţei cu simţuri incendiate ce scriu, parcă, sărutul suprem. Un şir de clipe mute învăluie totul şi nu îndrăzneşti să întrerupi chemarea buzelor.

Sub ploaia petalelor albe....

    Deşi a trebuit să fiu astăzi la serviciu, recunosc că m-am bucurat de florile Floriilor. Aceasta, pentru că, în spaţiul unde eu îmi desfăşor activitatea, sunt câţiva pomi înfloriţi, ale căror flori  mi-au răscolit simţurile şi mi-au încărcat, nu doar umerii, ci şi covorul inimii cu albe petale. Şi m-au făcut să-mi reamintesc o poezie, scrisă mai demult, în acelaşi anotimp, sub acelaşi vânt primăvăratic ce s-a jucat cu petalele florilor de cais şi prun. Şi-mi amintesc, că tot petalele albe m-au făcut să mă îndrăgostesc de cel ce, cu mâinile umede de emoţie, îmi aduna petalele florilor de corcoduş din păr. Iar eu, recunosc, am fost dezamăgită când a terminat de adunat. Chiar dacă, în gând, chemam permanent vântul să-mi aşeze altele...

  Frumoasă retrăire! Cu toate că soarele nu a fost atât de generos afară, lumina din florile nostalgiei clipelor îndrăgostirii mele, mi-a strecurat aroma sărbătorii Floriilor...

   Aşadar, am muşcat cu poftă din carnea amintirilor astăzi şi, mi-am promis, să nu mă descalţ niciodată de taina visării, fiindcă mă încarcă de atâta frumos!

Cornelia Vîju, 8 aprilie 2012

Uneori, ochii noştri, par două lentile zgâriate...

   Zilele  trecute, căutând prin Biblioteca prăfuită a lui Roberto, mă aşteptam să găsesc acel obişnuit... praf. Din păcate, ochii mei, doritori de-a vedea ceva ,,învechit”, ,,prăfuit”, au fost dezamăgiţi. Pentru că... acolo, în Bibliotecă, este ascuns praful simţurilor, al gândurilor, al trăirilor magice, după care adesea tânjim...

   Mulţumesc, Roberto, că am ocazia să aflu noutăţile din literatură, prin recenziile realizate de tine, mulţumesc pentru sfaturile de bun augur pe care le regăsesc tot la tine în Bibliotecă, de concursurile pe care le iniţiezi pentru a distruge monotonia care ne cuprinde adesea şi, mai mult decât atât, mulţumim că ne permiţi să adunăm acel ,,praf de aur”, atât de rar, de pe rafturile bibliotecii din inima ta.

   Mă înclin înaintea sufletului tău minunat!Ai toată consideraţia mea!Cornelia.


http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/


http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/2012/03/biblioteca-si-concursul.html

Alecu Donici

Poetul şi bogatul

                        Un sărman poet, odat fu reclamat

                        De un om prostuţ, dar prea bogat;

                        Iar jalba-i era în chipul următor:

Jean de la Fontaine

Vulpea şi strugurii

                        Pribeagă şi lihnită

                        De foame, dă de-o vie

                        Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,

                        De razachie.

                        Ciorchinii-s plini şi vulpea,

                        De sine înţeles,

                        Ar fi mâncat cu poftă

                        Şi nici n-ar fi ales...

La Paşte

Prin bolta ochilor trecut-au lacrimi,

Ascunse-n giulgiul sufletului meu,

Şi-au curs în spovedanii patimi,

Ce mi-au umbrit gândirile mereu.

Proverbe...

,,Vulpea, când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri."

,,Apa, vântul şi gura lumii nu o poţi opri. “

,,Atâta timp cât rana te ustură, nu poţi uita cuţitul ce te-a rănit. “

Reviste culturale care m-au publicat...

Melidonium Aici si aici

Porto Franco Aici

Armonii culturale Aici

http://www.anm.com.ro
/flip7/contact-intern
ational-03-2012.html

Mihai Eminescu

Aducând cântări mulțime

Aducând cântări mulțime
Și mai bune și mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele?

Cată cei ce noaptea, ziua
Își muncesc sărmana minte ­
Plebea multe știutoare
Pentru pâne, pentru linte?

Am descoperit harul

Pe corzile instrumentului neacordat,

ascuns în anotimpul fermecat al viselor,

mă grăbeam să îţi cânt dorinţele,

pe care le condamnasem într-o zi

la împlinire.

Eliberare…

Mă urc în leagănul visării tale

şi te prefac în vânt.

Te suflu peste zări nepătrunse,

şi te înfig urlând în carnea timpului apus.

Mă întorc repede în vis,

închid uşa,

iar dincolo de ea nu mai exişti.

Dorinţa de tine am slobozit...

paradoxal

chinul meu s-a sfârşit...

Cornelia Vîju

Cum aş putea?

Cum aş putea, să nu-ţi cer să mă ierţi,

Când zilnic eu te răstignesc pe cruce?

Şi Te rănesc mereu, Tu, însă, mă iubeşti

Chiar de mă lepăd, de numele Tău, la grea răscruce.

A ta nevenire...

Singurătatea îşi aprinde în fiecare zi lumânările în mine,

fiindcă Tu rătăceşti pe căi străine...

Ceara mă arde şi-i suport durerea

la gândul că vei ajunge curând...

Tristeţe

Te-am spânzurat de pântecul norului

care mi-a întunecat gândurile

şi am simţit trosnetul sec al funiei

când te-ai legănat în aer...

Clopote negre...

Bat clopotele negre şi-mi zguduie fiinţa,

E condamnat la moarte din nou Fiul Preasfânt,

Se-ntunecă pământul, mă-ncearcă neputinţa

De-a curăţi păcatul, cu-al deniilor cânt.

Mereu copilă...

Chemam ades pe Făt-Frumos în gânduri,

Să-şi culce capul pe sânul moale, roz,

Să îmi ascundă suspinul sub prunduri                 

Iar în inima lui, dorul viu eu să cos.

Singurul păcat

Din marea de păcate ce le-am făcut în viaţă,

doar unul nu regret - şi n-am s-o fac nicicum-

aroma lui îmi curge prin inima semeaţă,

stropi de fericire adun pe-al vieţii drum.

Dulce simţire...

Azi mi-au crescut încă un rând de braţe

Cu care te cuprind din magice poveşti,

Ce te ascund în dumbrăvi minunate

Când taine nepătrunse, pasu-ţi ostenesc.

Dacă tu nu ai fi...

Dacă tu nu ai fi s-ar rescrie istorii,

Ochii lumii ar orbi şi s-ar pierde în vremi.

Dacă tu n-ai fi cerul şi-ar pierde toţi norii

Timpul ar luneca mut, printre ţărmuri, străin.

Petre Ţuţea spunea...

    Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.

   Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi cînd un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sînt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Călătorind prin lumea artei...2 aprilie 2012

Şcoala altfel... 2 aprilie 2012

Concursul judeţean Culorile Bărăganului , ajuns la ediţia a IV-a

   Suntem în a doua zi a lunii lui Prier, şi-n prima zi a săptămânii : ,,Şcoala altfel”. Încă nu a înverzit pământul, dar paleta micilor pictori movileni s-a deschis în tonuri calde, ca să redea prin lucrările lor, frumuseţea pământului românesc. Şi, cum bucuriile trebuie împărtăşite şi cu cei din jur, Şcoala cu clasele I-VIII Movila Miresii, al cărei director este prof. Emilia Danciu, a deschis braţele prieteniei, colaborării şi dialogului pe teme plastice, către toate şcolile din judeţ.

Chemarea

În cântul clopotelor mă cheamă veşnicia,

Să mă preschimbe-n piatră la umbra unei cruci,

Să îmi sfârşească astăzi din suflet agonia,

Sub un mormânt la care flori albe să-mi aduci.

Despărţire…

Cu ochiul visului văzut-am priveghere,

Pe catafalc, în raclă mi-am văzut trupu-ntins,

Înecăcios fum de tămâie-n încăpere

Vedeam candele-aprinse şi doliul pe oglinzi.

Deasupra uşii încet, fâlfâia în vânt

O pânză albă, înnodată, a durerii.

Asupra ei voi păşi înspre adânc mormânt,

Căci îmi va arăta drumul însingurării.

Doamne!

De m-ai salva din zidul de durere,

Aş împărţi cu tine coroana grea de spini,

Alături, pe cruce, tâlharul care geme

Voi fi chiar eu, sărmanul tău copil!

Dorinţe stranii

Voiam să mă păşeşti în orice dimineaţă,

În gândul tău ce alunecă în iubire,

Iar eu să mă desfăt în ale tale braţe

Şi sărutări să curgă fără contenire.

Balcanica 2011

Toamna şi-a scuturat  muzele peste oraşul cu salcâmi

   La sfârşit de septembrie, început de octombrie, şoaptele poeziei au curs din inimile iubitorilor acestei arte, în cadrul Festivalului Poeţilor din Bacani, ediţia a V-a, 2011, România - Grecia, la mal de Dunăre brăileană.

   Manifestările organizate de Biblioteca Judeţeană Panait Istrati, sub aripa protectoare a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Sud –Est, dar şi a Consiliului Judeţean Brăila a adunat în Sala de Conferinţe a Teatrului Maria Filotti nume mari ale culturii româneşti şi nu numai.

    Deschiderea Festivalului s-a făcut de către domnul Dragoş Adrian Neagu, directorul Bibliotecii Panait Istrati, iar apoi, amfitrion al serii a fost  poetul Nicolae Grigore Mărăşanu.

Şcoala Movila Miresii, o şcoală cu rădăcini adânci

-->

,,Nu-i pe lume fiinţă omenească , al cărui suflet să nu aibă rădăcini adânc înfipte în colţul de pământ unde s-a născut!”

 O vorbă înţeleaptă spune că: ,,Cine are carte, are parte”, că un om învăţat urcă uşor treptele ascensiunii profesionale şi sociale. Am auzit-o şi eu, copil fiind, iar apoi, cu trecerea timpului i-am descifrat autenticitatea. Şi, oricine ştie că locul potrivit de întâlnire cu paginile unei cărţi, este instituţia şcolii.

  Şi pentru că sunt o locuitoare movileană, m-am gândit să trec pragul Şcolii Movila Miresii şi să-i descopăr povestea.

  Atestată documentar din anul 1883, primii dascăli ai acestei şcoli au fost şi fondatorii ei, respectiv soţii Maria şi Scarlet Tudor. Aceştia au avut un rol important în acţiunea de construire a primului local de şcoală, cât şi în demersurile către primărie şi revizorul şcolar. Clădirea este construită din cărămidă, iar aşa cum reise din procesul verbal din 25 noiembrie 1924, învăţau la începuturile ei elevi ai claselor I-IV. Din anul 1934, apare şi clasa a V- a şi mai apoi, clasa a VI- a şi a VII -a. Cursurile erau ţinute de învăţători, iar începând cu 1950 apar primii profesori.

Satul meu natal

    Privind prin arămiul acestor zile de toamnă, ochii mi s-au oprit asupra unui copac semeţ, printre ale cărui crengi, se ascundea o panglică albastră de cer. Şi, oprind şirul gândurilor mele,  am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la suprafaţa solului şi  fixau acest copac puternic.

 M-am minunat şi m-am întrebat, de ce oare în locul acesta a trebuit să crească şi nu altundeva pe pământ? Şi-am înţeles... Era vorba despre rădăcini, despre locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viaţă fiecare dintre noi!

 Şi, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal.

  Locul în care ne păstrăm identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica!

Scrisul, pasiunea mea

     De mică îmi plăcea să ascult poveştile pe care mama mi le citea. Şi mă lăsam legănată  de luntrea magică a Zânei Poveştilor ore în şir. Iar dacă mami mai spera, sărmana, că la un moment dat mă voi plictisi şi, poate, chiar voi adormi, recunosc că o dezamăgeam, în privinţa aceasta. Îi ceream să-mi citească fără oprire, până mă convingeam singură că nu mai poate, că a rămas fără glas...

  Oare, de ce eram fascinată de basme, de amintirile din copilăria lui Creangă, de schiţele lui Caragiale pe care mi le citea cu atâta patos, încât credeam că, chiar a coborât personajul însuşi, din scena întâmplărilor şi.... mă minunam?

Tablou de primăvară

-->

    Miresmele florilor alunecă pe arcuşul viorii primei zâne a anului, Primăvara. Şi curg din petale viu colorate, peste care, razele soarelui şi-a aşternut nuferii aurii prinşi într-un joc al bucuriei.

   Ciripitul păsărilor este trecut prin sita norilor şi înălţat cât mai sus, ca să ştie întreaga zare că este sărbătoare, că este momentul renaşterii naturii. Florile de cireş au înveşmântat copacii cu rochia lor de argint, iar pământul pare să-şi scrie propriul basm de vis. Fluturaşi multicolori le sărută gingaş şi-şi culeg cu graţie curcubeul din aripi atunci când le ating.

Pasiunile vieţii mele

Motto:

"Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul." George Enescu

   Fiecare om este precum o floare, care înfloreşte în anotimpul ales de el însuşi. Unii iubesc primăvara şi aleg să-şi risipească parfumul în acest anotimp, alţii vara, toamna sau iarna. Pe parcursul vieţii, în diferite momente ale acesteia, ne descoperim pasiuni cărora ne dedicăm în totalitate  şi astfel reuşim să atingem culmi la care alţii doar visează. Iar atunci când pasiunile încep să se lege în sufletul omului, viaţa pare mai frumoasă iar obstacolele sunt uşor de trecut. Pasiunea căreia i te dedici îţi dă aripi şi te ajută să zbori în fiecare zi.

DISCURS: ,,Cu ce ne mândrim...”

     În zorii zilei de azi, 6 decembrie, clinchete de clopoţei au răsunat în cinstea sosirii lui Moş Nicolae. După cum au deschis ochii, toţi copiii au alergat cu sufletul la gură lângă perechile de ghetuţe lustruite de cu seară, pentru a descoperi cadourile lăsate de Moş. Dar oare am meritat cadourile? Haideţi, să-i dăm câteva motive Moşului, şi să-i încântăm urechile doritoare de-a asculta doar fapte bune!

Ziua Naţională a României

   1 Decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională a României în 1990, reprezentând sărbătorirea Marii Adunări de la Alba Iulia, unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu România şi simbolizează unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional.
   Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea statului naţional unitar. 

Botezul meu

 

      Botezul este un ritual de intrare în comunitatea creştină şi reprezintă una din cele șapte taine. Privit prin ochii mei de copil, botezul este precum o cunună fermecată de lumină cu care este împodobit omul de către divinitate.

  Sfântul Botez este taina prin care omul, prin întreită afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobândeşte iertare de pãcatul strãmoşesc şi de toate pãcatele fãcute pânã atunci, se naşte din nou duhovniceşte şi se face membru al Bisericii lui Hristos.

   Botezul este numit şi ''uşa tainelor,'' pentru cã numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu , reuşind astfel să primim şi celelalte Sfinte Taine.

Bijutier al cuvintelor frumoase

      Pe 5 aprilie 2011, cu toţii am sărbătorit ziua de naştere a marelui scriitor Fănuş Neagu, respectiv aniversarea a 79 de ani de la naşterea sa. Şcoala brăileană care îi poartă numele, a organizat premierea ,,Concursului de proză Fănuş Neagu”, prima ediţie, unde am participat şi eu, obţinând Menţiunea I.

  Am fost foarte bucuroasă de acestă reuşită,  recunosc că m-au cuprins emoţii mari când am ascultat cuvintele frumoase ce s-au rostit la adresa maestrului.

A unsprezecea rază de soare…

    În dimineaţa aceasta, razele soarelui m-au îmbrăţişat cu mai multă căldură ca de obicei. Le-am simţit cum s-au aşezat în părul meu, iar strălucirea lor neasemuită mi-a picurat un strop de fericire în privire. Astăzi mă simt altfel, sunt mai îndrăzneaţă , simt un fel de măreţie. Mai bogată, parcă, pentru că, azi, 11 februarie 2011, este ziua mea de naştere. O să vă miraţi! Împlinesc chiar 11 ani, aşa că acest magic număr, 11, astăzi s-a transformat în nuferi albi, catifelaţi, gingaşi precum sufletul meu de copil şi s-au strecurat în fiinţa mea cu atâta lumină, încât  totul în jur mi se pare superb.

Tabloul şcolii mele

 

    Adesea înmoi pensula în acuarela inimii şi trasez imagini pe pânza imensă a vieţii. Le schiţez peste acea parte în care desenez tabloul şcolii în care învăţ, locul de unde culeg cele mai fine picături de înţelepciune.

 Câteodată folosesc doar culori vii, pentru că mă simt fericită şi mă refer la zilele în care note de zece se aşează voioase în carnetul meu de elev. Alteori, folosesc tonuri mai blânde, pentru că... recunosc, am şi zile în care nota maximă mă ocoleşte şi asta pentru că mă las purtată câteodată pe aripile jocului şi închid în sertăraşul  amânărilor problemele de matematică.

Poveşti la gura sobei

-->

    ,,Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu drăguliţă –Doamne a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei (...)”.

    Aşa îşi începe Ion Creangă ,,Amintirile”, scotocind prin tainiţa sufletului după cele mai minunate momente ale copilăriri sale.

    Asemeni povestitorului şi mie îmi place să răsfoiesc adeseori în jurnalul copilăriei mele, după clipele încărcate de gingăşia acestei vârste. Numai că, autorul le evocă undeva la vârsta maturităţii, când sacul acestei perioade este deja burduşit de poveşti.

Lumina din şcoala mea

      Azi, dacă ar trebui să dau un chip lumii mele, acela ar fi al şcolii în care învaţ. Ca orice elev, sunt captivată de minunatele lucruri ce le învăţ la şcoală, de parfumul cărţilor pe care le răsfoiesc cu atâta curiozitate alături de profesorii mei. Acum, în primii ani de şcoală, simt că pot schimba lumea cu o singură rostire, făcând-o mai bună, mai plină de iubire, când dascălul descoperă în mine calităţi pe care, cu chibzuinţa sa, le modelează, formându-mă pentru viitor, dându-mi aripi să zbor cât mai sus.

File de toamnă târzie...

      De fiecare dată când filele toamnei se desprind din calendar, ne pregătim să pictăm din nou natura în culorile ei preferate: galben, roşu, maro. Şi dacă tot înmuiem pensula în acuarela sufletului, cernem şi câţiva stropi de melancolie pentru că, trebuie să recunoaştem, clipele autumnale au acest efect asupra noastră. Sunetul toamnei îl recunoaştem sub paşii trecătorilor, când calcă peste covorul  de frunze, ce-mbracă aleile din parcuri şi nu numai; mirosul îl regăsim când atingem coşuleţul încărcat de gutui şi mere coapte. Culoarea amurgului de toamnă se citeşte pe un cer sângeriu, al cărui şal se sprijină de crengile copacilor goliţi de veşmânt.

Vremea colindelor...

        Luna decembrie este cea mai frumoasă perioadă a anului. Şi... nu pentru că este luna în care vine Moşul cu sacul încărcat de cadouri, ci pentru că e perioada în care pe buzele tuturor curg... colindele.

  Colindele sunt cântece cu semnificaţie religioasă, inspirate de Sărbătoarea Crăciunului, când Fiul lui Dumnezeu se naşte. Şi... nu într-o casă împărătească aşa cum ar fi corect, ci... într-o iesle şi ,de asemena ,în sufletele oamenilor iubitori de Divin.

La pescuit...

   În vacanţa de vară, am mers cu familia mea, la pescuit. De cum m-am trezit din somn şi mă pregăteam să mă echipez pentru o astfel de activitate, deja îmi imaginam că voi prinde în undiţa mea, cel mai mare peşte, dintre cei pescuiţi de-a lungul timpului, în familia mea de pescari. Voiam să bat recordul unei capturi pescăreşti din familia noastră, mare consumatoare de peşte de altfel.

 

Dragă Moş Crăciun,

  Mă uit pe fereastră şi sunt tristă că nu zăresc nici un fulg de nea. Raze de soare mi se joacă printre buclele castanii, de parcă ar vrea să-mi facă necaz.

 E mijloc de decembrie 2011! E luna în care tu aduci bucurie, nu doar în inimile noastre, ale copiilor, ci şi-n ale părinţilor, bunicilor ba chiar şi-n lumea necuvântătoarelor. E perioada zăpezii, a uliţelor ce răsună  de glas de copii şi-a derdeluşului. Să ştii că dezamăgiţi suntem nu doar noi, copiii, de lipsa omătului, ci şi adulţii suferă. De exemplu,  mamei mele îi place să se joace în zăpadă, ne îmbulgărim în fiecare iarnă, ne dăm cu săniuţa şi construim, toată familia, cel mai frumos om de zăpadă, acolo, în curte, lângă stâlpul porţii, străjuindu-ne casa  apoi, precum un soldat credincios.

Despre Sărbătoarea Pascală

  Creştinii sărbătoresc la Paşte, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Tradiţiile aceastei sărbători sunt legate de încondeierea ouălor, de vopsirea lor în roşu şi de ciocnirea lor, cu partea ascuţită, spunând cel care ciocneşte primul: Hristos a înviat! Iar persoana , cu care se ciocneşte oul, răspunde: Adevărat a înviat!

 

Arome de copilărie

   De când m-am născut, am fost răsfăţată de parfumul trandafirilor din grădina casei şi de leagănul din mijlocul ei. Este imaginea de care se prind gândurile mele de câte ori mă pornesc spre ... acasă.

Oare, doar copilăria poate sădi în sufletul unui om arome prin care pătrunde în lumea viselor? Oare, există vreo reţetă să poată fi menţinută această magie şi peste timp?

   Mama îmi spune, adeseori, că cea mai frumoasă floare din grădina sufletului unui om este copilăria. Este o floare rară, a inocenţei, a jocului şi a zborului neîncetat spre zări.

15 ianuarie plin de veneraţie

    Azi, 15 ianuarie 2012, se împlinesc 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu.

   Fiecare dintre noi poartă în sertarul inimii un vers din creaţia marelui poet, fiecare la un moment dat al vieţii a invocat muzele eminesciene să-l inspire. Iar în ziua aniversării lui, cu atât mai mult!

Mistuită de iubire...

Muşcă-mă cu gura iubirii

mestecă-mă în fălcile ei

şi lunecă-mă în pântecu-i plin.

Prin vânt, toarnă-mi licoarea-i în vene,

cu ochiul zărilor adoarme-mă

şi cufundă-mă-ntr-un profund deochi

până-mi vor sângera viscerele...

Movila Miresii

După  legenda satului Movila Miresii

Într-o aprigă iarnă, un tânăr fecior

ia focul iubirii şi-l toarnă-n pridvor,

inima îi tresaltă ademenitor,

după  fata aleasă,-i sfâşiat de dor .

S-o poarte pe braţe, să-i râdă-n privire,

să-i toarne în suflet elixir de iubire.

Visând la iubită  nerăbdarea înfruntă

şi-n vuietul iernii pe cai se aruncă,

se-avântă în lume cu alţi fraţi de ducă

şi sania-n goană, spre satul din vale,

iute se-ndreaptă pe-a dragostei cale.

Îngerului...

S-au trezit toţi ochii trupului

în dimineaţa acelui cer primăvăratic

ce l-am zărit înlăuntrul meu.

Cu greu voi reuşi să adorm ochii

ce te-au atins cu privirea

pe tine,

înger al lui Dumnezeu!

Nepăsare

Îţi înfingi lancea în trupul meu

ori de câte ori mă reazem de timpul tău...

Îmi ucizi clipele netrăite

înjunghiindu-mă cu beţia cruntă a urii tale.

Visele mi le nărui în imensul abstract

al durerilor răscolite.

Dezamăgirea

    Atunci când iluziile ţi se pierd într-un spaţiu gol, în suflet ţi se cuibăreşte dezamăgirea. Când apare, este precum ropotul scurt de ploaie, care-ţi erodează fiinţa, zdrenţuind-o în câteva clipe. Când îţi faci o speranţă, iar aceasta din diverse motive îţi este înăbuşită, aripile ce-ţi crescuseră, se frâng instantaneu.

  Câteodată te învinovăţeşti, crezând că dacă te-ai fi străduit mai mult, poate, ai fi încărcat mai mult tabloul aşteptărilor. Pot surveni în oricare plan al vieţii tale, însă cele mai grele, ai învăţat că sunt dezamăgirile din dragoste.