Visele în doi...

Când va plesni inima viselor în doi,

noaptea-mi va răscoli singurătatea.

Iar când va plesni de aşteptare

va ţâşni din ea sângele himerelor rănite.

Şi-am să te strig!

Iar Tu vei fi atât de aproape,

încât stropii de sânge cald te vor atinge!

Vei fi spectatorul mut

ce va măcina în palmele sale

oasele fragile ale viselor mele.

Când răsăritul va îmbrăca ringul cerului

să-ţi desfaci aripile şi să mă salvezi...

Să mă aşezi peste creştetul zilei

şi să hăituieşti cu depărtarea

demonul ce mi-a ucis visele în doi

peste care s-arunci din nori

o jerbă funerară de flori.

Cornelia Vîju