Ce îţi place?

   Ai privit de multe ori în sufletul tău şi te-ai întrebat: Ce ţi-ar plăcea să faci în viaţă? Ce-ţi place să dobândeşti, ce cuvinte adori să rosteşti?

  Primul dintre răspunsuri a fost, cu siguranţă:,,Îmi place când petrec timpul alături de persoana iubită!”

 Atunci când ai alături un suflet drag, treci cu uşurinţă peste toate obstacolele vieţii. Chiar dacă în drumul tău stânci semeţe se înalţă, tu le vei privi precum câmpurile de flori şi vei trece peste ele cu uşurinţă, dacă eşti legănat de palmele iubirii. Căci, iubirea, cu razele ei calde, înfloreşte în mii de culori în tine, deschizând bobocul inimii tale, pe care cu graţie îl înfloreşte şi-ţi dă putere să muţi şi munţii din loc. Te transformă într-o fiinţă puternică, cu braţe lungi, ce se poate înălţa să culeagă  pulberi strălucitoare din stele. Adori să îmbraci cămaşa iubirii, pentru că îţi face privirea senină, încrezătoare, o încarcă în dulcele său parfum; pe muzica ei presari bucurie şi generozitate în jur. Preferi cerneala iubirii, pentru că scrii cu ea cele mai suave silabe, este de culoare roşie şi îşi are călimara în inima ta. Cu ea dai culoare tabloului vieţii tale, pe care îl încarci cu petalele sufletului.

 Ce îţi mai place? Îţi place să faci o muncă în care să îţi regăseşti pasiunea, şi-n care, oricât te-ai adânci, nu te plictiseşti, din contră, te simţi liber, bogat sufleteşte, mai dornic de cunoaştere. Într-o societate care te încorsetează de reguli, dacă ai şansa să deţii un  loc muncă, pe care să îl desfăşori cu plăcere, cu dăruire, te poţi considera norocos!

  Şi... îţi mai place ploaia! Da, picăturile ei îţi spală trupul de privirile răutăcioase ale celor din jur, şterge urmele bocancilor ce-au călcat, poate, peste sufletul tău. Îţi place sunetul melodios ce-l scoate pianul ei, aşezat, acolo, în cer, sub aripa uriaşului nor întunecat, când îşi scutură picăturile asupra pâmântului însetat. Ploaia ce-ţi făureşte trepte pe care tu să calci încrezător, pe care să urci... să urci... până la treapta ce te curăţă de ultimul strop de durere.

   Îţi mai place să te joci cu apa mării, să-ţi faci palmele căuş şi să cuprinzi în ele dantela de spumă ce-o dezbracă valul său la mal. Să faci castele din nisip, în care să închizi dorinţe, să le dăruieşti apoi mării pentru a le purta cât mai departe în larg.

   Îţi place să plângi, iar roua ochilor tăi să spele tot suspinul strâns înlăuntrul inimii tale, indiferent dacă a fost un suspin dulce, ori amar. Preferi să te eliberezi, din când în când, de el şi să te reîncarci în speranţă.

   Îţi place să culegi stele de pe cer şi, să te pierzi în veşmântul imens al nopţii, tu, care eşti atât de mic, îţi place să te ascunzi câteodată dincolo de razele argintate ale lunii.

  Adori să ieşi din cotidianul vieţii şi să păşeşti câteodată în lumea viselor, să muşti din buzele-i voluptoase, să te simţi precum Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana. Să compui pe vioara sufletului acea partitură, pe care visele să danseze precum florile în bătaia vântului. Chiar dacă freamătul lor, la un moment dat, se împrăştie, buzele tale reuşesc să muşte din tărâmul viselor, pe care le coboară, de multe ori, în realitate. Şi eşti dispus să faci atâtea sacrificii pentru un vis!

   O mulţime de lucruri adori să faci. Şi, treci câteodată prin lume, crezând că ea este de vină pentru obstacolele din calea ta. În realitate, tu eşti cel ce  nu observă miracolele din jur, tu nu eşti dispus să dezlegi limbajul locurilor prin care treci. Tu alegi momentele când te laşi îngrădit şi îţi pierzi încrederea în tine şi viaţă.

  De fapt, îţi place să faci atât de multe lucruri, însă, adesori amâni... şi pierzi clipe minunate, încărcate de extazul vieţii! Şi pierzi secundele timpului, care nu te aşteaptă, şi te îmbracă pe neaşteptate în roba nemuririi sale...

  Lasă-te purtat de dorinţe, şi caută să faci mereu ceea ce îţi place!

Cornelia Vîju