,,Prinţul metaforei"

lui Fănuş Neagu

Nisipul din clepsidră refuză să mai curgă,

Secundele vieţii alunecă pe-arcuş

Păşeşte printre îngeri cu privirea-i adâncă

Şi-n catastiful vieţii semnează el, Fănuş!

Îl doare, dar nu plânge că lasă-n urmă lacrimi

Fiindcă nemuririi oferă al său trup,

În slovele de aur închide vis şi patimi

Aripi de fericire din pieptul său se rup.

Din doruri despletite a făurit castele

Şi-a răsturnat pe ele miresme de salcâmi,

A-nfipt în scara nopţii piciorul şi, din stele,

A smuls lumină sfântă şi-a dat-o astei lumi.

Când se juca cu luna o împletea-n silabe

Şi-i măsura iubirea cu pătimaş sărut,

În ochii blânzi jertfea dorinţe din nopţi albe

Şi-n amfore de-argint păstra timpul pierdut.

Îngenunchea şi vântul când săruta Brăila,

Prin vatra sufletului o trecea dansând,

Îşi descânta pustiul în vase noi de-argilă,

Rănea stafia nopţii ce-l bântuia râzând.

Am învelit regretul de-a nu-i atinge chipul

Cu gloria din slove pe care mi le-a scris,

Cu flori de sânzâiene ce-ncarcă universul

Desprinse din condei fănuşian de vis.

Cornelia Vîju