Sărutul

  În pocalul iubirii se toarnă primul sărut... Când inima îţi bate cu putere, în pieptul gata să explodeze de atâta emoţie. Strângând în palme fericirea, i-atingi buzele tremurând. Razele simţirii inundă trupurile într-un ritm alert, botezând sângele cu cel dintâi sărut. Cu braţe moi te agăţi de iubire, sfidând parcă timpul şi spaţiul, iar buzele strivesc sărutul ce se pierde în eternitate. Poemul iubirii începe  să se scrie, îi simţi foşnetul ce-şi lasă urma în inimă. Aripi de mătase plutesc încă în aer după ce buzele se desprind din contopire. Priviri adânci, pierdute în oceanul dragostei, şi apoi, petale smulse dorinţei cu simţuri incendiate ce scriu, parcă, sărutul suprem. Un şir de clipe mute învăluie totul şi nu îndrăzneşti să întrerupi chemarea buzelor.

  Se deschid, parcă, acum porţi închise de ani şi totul în jur începe să capete sens. Nu ştii dacă trebuie să râzi, sau să plângi de fericire, simţi că deşi e ziuă cerul cerne stele minunate.

  Sărutul şterge cenuşa din suflet, iar rozul străluceşte ca o mătase ce-acoperă orizontul. Eşti precum o frunză purtată de vântul vieţii prin şoapte nedesluşite, dar care, acum poposeşte pe braţe aşteptate de ani. Şi, este uimitor, cum un sărut pătimaş reuşeşte să alunge albe fantasme din gânduri. Cu braţe de iederă te încolăceşti în jurul iubirii, vrând să-i bei întreaga suflare cu un nou sărut, ca să te asiguri că totul este real şi nu imaginaţie. Este acel ceva, dincolo de sărutul răsăritului, al apusului, al ploii, este sărutul destinului, parcă. Este ca un virus ce-ţi inundă sângele şi pe care nu-l mai poţi alunga decât cu dorul de iubire.

  Primul sărut îl porţi cu tine mereu căci, înscriindu-şi pecetea  pe buzele tale, îl retrăieşti în fiecare zi, iar când adormi, îl ascunzi sub pleoapa inimii, să fii sigur că nimeni nu-l poate găsi. E al tău şi, oricâte săruturi vei mai primi de acum înainte, acesta îşi va păstra unicitatea, cu el îţi vei fereca visele de iubire.

  Aduni multe parfumuri în lăcaşul inimii, însă mireasma primului sărut este de nedescris. E prima brăţară de aur ce-o prinzi la braţul inimii ce-şi cântă muzica iubirii călcând  tărâmuri nedescoperite.

   Poate că, mâine destinul va fi crud şi vei pierde iubirea, dar azi, ai reuşit să deschizi un izvor de simţiri unice, din care vei sorbi mereu când îţi va fi sete.

  Îl îngropi atât de adânc în suflet, încât niciodată nu vei putea aşterne uitarea, peste acest prim sărut! Aşa cum nu poţi uita nopţile în care numărai stele, când fiorii te făceau să tremuri de fluturii ce-ţi dansau în stomac... Cu el faci făgăduinţe veşniciei, pentru că, prin el ai certitudinea marii iubiri... Şi tot din el ninge blând cu mângâiere asupra buzelor tale. Sunt micuţii fluturi albaştri ai vieţii, pe care îi aşezi în plasa inimii şi, le furi din când în când curcubeul ce l-au strâns în aripi, ca să simţi cum pluteşti în lumea dragostei. Este povestea în care te cufunzi şi dincolo de al 24-lea ceas al zilei.

  Sărutul tău nu poate trişa în Balul Vieţii, pentru că, ţi-ar răni însăşi fiinţa. De aceea, îţi place mereu să te ascunzi în poala sa şi să visezi. Să păşeşti în vârful picioarelor şi să hoinăreşti în lumea viselor argintii. Şi astfel totul se modifică... totul capătă sens, iar tu culegi comoara din ochii iubirii în noaptea umezită de atâtea săruturi...

Cornelia Vîju