Clopote negre...

Bat clopotele negre şi-mi zguduie fiinţa,

E condamnat la moarte din nou Fiul Preasfânt,

Se-ntunecă pământul, mă-ncearcă neputinţa

De-a curăţi păcatul, cu-al deniilor cânt.

Să scot toţi prizonierii ispitelor din lanţuri,

Să curăţ vina oarbă ce-apasă peste lume,

Să deschid omenirii ale iubirii glasuri,

Ceasornicul vieţii să bată lin în inimi.

Privesc trupu-i rănit şi vărs lacrimi amare,

Mă rezem de-a Lui cruce unde stă răstignit,

Cuprind în palme cerul şi strig: Ai îndurare!

Îndură-te, Părinte, de Fiul tău iubit!

Mă mistuie tristeţea din zări înnegurate...

Îmi zdrenţuie fiinţa cu limbi roşii de foc,

M-aruncă în abisul durerii necurmate,

Mi-acoperă retina cu scrum din loc în loc.

Pe răni lacrima curge din a ochilor ciuturi,

Se-amestecă cu sânge şi sapă mai adânc,

Cad în genunchi şi tălpile-i spăl în săruturi,

De sub coroana grea, El vede cum mă frâng.

Cu balsamul iertării îmi toarnă lin pe creştet,

Îl lasă să se scurgă peste întregu-mi trup,

Lumina Lui cea albă învăluie-al meu suflet,

Voiam să-i curm durerea şi spinii grei să rup.

Dar El, cu-a Lui iubire, m-a vindecat pe mine

Şi-a pătruns în odaia adâncii mele inimi,

Mi-a adunat durerea şi grelele suspine,

Fiindu-mi mângâiere şi slavă,-n veci, de-a pururi...

Cornelia Vîju