Despărţire…

Cu ochiul visului văzut-am priveghere,

Pe catafalc, în raclă mi-am văzut trupu-ntins,

Înecăcios fum de tămâie-n încăpere

Vedeam candele-aprinse şi doliul pe oglinzi.

Deasupra uşii încet, fâlfâia în vânt

O pânză albă, înnodată, a durerii.

Asupra ei voi păşi înspre adânc mormânt,

Căci îmi va arăta drumul însingurării.

La cap vedeam o cruce pe care era scris:

O viaţă de poet precum o adiere

De dor, într-un destin al unui vis

Ce-a vrut să scoată lumea de pe căi efemere.

Asupra mea stăteau coroane cu regrete

Pe care picurau-n zadar lacrimi, ochii lor,

Vedeam privirile rătăcind spre perete

De unde chipul meu surâdea într-un tablou.

Mă-ndrept spre noua lume, cortegiul porneşte

Bocetul sună sfâşietor a durere,

De ce să plec? De ce să mai rămân?- şopteşte

Din visul meu un gând rătăcit în cădere.

Şi, tremurând, frâng ţărâna strâns ale lor mâini,

Să nu cumva, prin vise, să mă întorc la ei

Şi mi-o aruncă toţi peste groapă, străini,

Gândul lor gol murmurând: S-o ierte Dumnezeu!

Apoi s-au dus toţi şi în cimitir tăcerea

Adânc s-a aşternut când a sunat de amurg;

Plecată-s dintre ei, răpusă mi-i durerea

Prin şapte punţi păşi-voi în drum spre Demiurg.

Cornelia Vîju