Chemarea

În cântul clopotelor mă cheamă veşnicia,

Să mă preschimbe-n piatră la umbra unei cruci,

Să îmi sfârşească astăzi din suflet agonia,

Sub un mormânt la care flori albe să-mi aduci.

Şi în ropot lung de umbre, în mantia-i de plumb

Grăbită - parcă -  moartea în pas neobosit

Îmi smulge braţul iute şi al meu suspin prelung,

De otrava-i neagră se lasă  acoperit.

O clipă neîncepută din fugă se opreşte,

Prin foşnetul de frunze al unui vechi gorun

Iar ochiul ei timid deodată îmi vorbeşte

Şi îmi cere să mă lupt: morţii să mă opun!

Dar ceasul cel din urmă îşi scrie a sa vrere,

Din cartea vieţii şterge-un nume de opt slove,

Ce l-am purtat în viaţă şi-n adâncă tăcere

M-aşează-n umbra morţii pe-un tărâm de tinove.

Cornelia Vîju