Interviu cu un aviator - partea a III-a

   - Cum te-au răscolit emoţiile în momentul în care ai urcat pentru prima dată într-un aparat de zbor? Cum a fost la primul salt cu paraşuta ?

   - Primul zbor  a fost în anul întâi şi l-am executat pe Aerodromul Focşani, la data de 19 aprilie 1978, pe un avion IAR 823 de fabricaţie românească (la Fabrica de Avioane IAR Ghimbav- Braşov), avion înmatriculat cu numărul 10. Zborul a constat în 30 de minute de aclimatizare în raionul de zbor Focşani, timp destinat recunoaşterii acestei zone. Acest prim zbor l-am efectuat sub conducerea instructorului meu, locotenentul Ioan Văetuş şi a fost momentul acela special din cariera oricărui aviator, când am scris în catalogul cerului prima notă, când chipul meu s-a privit miraculos în oglinda norilor.

Activităţi didactice... 3 mai 2012

Interviu cu un aviator - partea a II-a

Capitolul I

Orizontul mai aproape între o decolare şi o aterizare

   A deschis poarta Raiului pământesc, în a zecea zi a lunii lui Cuptor a anului 1956, risipindu-şi mireasma dulce a dorinţelor în iarba meleagurilor buzoiene, fiind primul prunc al familiei Covache. Copilăria şi-a petrecut-o pe plaiurile ieşene, grădiştene dar şi în actualul oraş Ianca (de care s-a simţit adoptat pentru totdeauna), din judeţul Brăila unde a urmat şi cursurile Liceului Teoretic, făcând parte din elita generaţiilor ce-au absolvit aici, despre care spunea :

    Perioada liceului a fost minunată. Acum se ţesea cu fir de aur visele cu maşini zburătoare din timpul copilăriei, iar inima îmi bătea cât pentru doi, nerăbdătoare de a mă înscrie la şcoala militară de aviaţie, decizie pe care o aveam  înrădăcinată  deja în suflet. Aşa că... am râs, am plâns, am visat şi... la un moment dat m-am trezit în buzunar cu diploma de absolvent al liceului. 

  În anul 1977 se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu de la Bobocu, din judeţul Buzău pe care o va absolvi cu bine în anul 1980.

    Este perioada unor începuturi visate nu doar cu ochii minţii, ci şi cu cei ai sufletului. Când firul acela ce se prindea de capătul începuturilor mă trăgea cu aviditate spre cer, spre lumea aerului, când pasiunea zborului trecea sfioasă prin sita trupului meu şi îşi acumula colbul în suflet. Când visele nopţilor mele erau bântuite de legenda zburătorului Icar, doar că penele mele nu erau confecţionate din ceară, ca să se topească sub fierbinţeala soarelui, ci din o putere lăuntrică ce transforma imposibilul în posibil.

   Voiam să-mi iau revanşa acolo, sus, să dovedesc încă o dată că nimic nu a fost în zadar şi că-n istoria aviaţiei fiecare pas, fiecare descoperire făcută poate cu sacrificiul vieţii de multe ori, a meritat. Simţeam această sete permanent şi decisesem să merg pe drumul ales, iar toate aceste sentimente ce mă animau, mă făcea să simt cum zilnic din mine porneau aripi. Şi mi-au tot crescut... până la sfârşitul studiilor primului an al Institutului Militar, când pentru prima dată mi-a fost dat să scriu cu pala avionului  apartenenţa mea pe tărâmul cerului. 

Interviu cu un aviator- partea I-

  Fiecare om la un moment dat al vieţii a simţit că visele i s-au năruit, uitând astfel să-şi mai întindă aripile ca să zboare. Renunţă să mai caute ieşirea, decide că e mai comod să-şi pună cătuşele renunţării la idealuri. În astfel de clipe este nevoie de un imbold, de încurajare, de renaştere din propria cenuşă. Oare, de unde să-l luăm? De la un exemplu viu, după părerea mea! De la o persoană care a reuşit să învingă obstacolele vieţii fără teamă.

 Cu acest gând m-am decis să deşir firul istoriei vieţii lui Marian Covache, al cărui traseu profesional a fost unul deosebit, ce merită să fie luat drept model de către alţii. Sau măcar să învăţăm câte ceva din experienţa sa, din visele şi stăruinţele sale.

Portretul unui om: Marian Covache

    Ca să conturez profilul lui Marian Covache l-am rugat să înrămăm împreună un tablou al celor mai importante momente din viaţa sa, să-şi lase mărturisite viziunile ce i-au macinat interiorul sufletesc, în care ideile geniale s-au luptat, poate, între rostire şi nerostire.

  Animat de dorinţa unui ideal, acela de a cuceri înălţimile, s-a înscris la şcoala de ofiţeri de aviaţie, în setea sa de a se contopi cu cerul propriilor năzuinţe. Visul său, de a se ascunde în strâmtoarea norilor pentru a-şi consemna numele în istoria aviatorilor, înghesuit în buzunarul vârstei de 20 de ani, i-a dat elanul necesar până la împlinire.

   Dincolo de caracterul său tenace, voi încerca să ating acea fineţe de mătase lăuntrică, pe care încearcă să şi-o domine printr-o permanentă analiză şi  voinţă de fier. Şi poate voi descoperi cum a reuşit uneori să scoată la suprafaţă perle ascunse pe fundul mărilor vieţii, cu mâinile sale dibace, ce-au mânuit şi condeiul ani de zile, cât a fost om de presă. Arena jurnalistică l-a fascinat asemeni celei aviatice, de aceea a excelat în ambele profesii: aviaţia şi jurnalismul.

 Cum a reuşit să-şi lase puternic amprenta pe căile ce le-a străbătut? Cum a reuşit urma adâncă a pasului său să imprime excelenţa? Sunt întrebări pe care m-am decis să i le adresez!

 Pasiunea pusă în tot ceea ce a făcut, depăşirea  oricărui obstacol, fie el un program prelungit de lucru ori cine ştie ce încrengătură birocratică, trebuie mărturisită azi înaintea reportofonului,  fiindcă este un exemplu de urmat.

Solomon Marcus

          În cadrul evenimentelor organizate cu ocazia Zilelor revistei ,,Convorbiri literare",  pe 27 aprilie 2012, la Universitatea Petre Andrei din Iaşi, academicianul Solomon Marcus a ţinut conferinţa cu tema: ,,Pornind de la Convorbiri literare din 1913". 

   Făcând un periplu prin etapele dezvoltării şcolii româneşti, de la Titu Maiorescu până în prezent, printre altele, a subliniat că acum a sosit momentul lui Spiru Haret, a reformelor propuse de el, că,  în prezent, nici o disciplină nu mai poate trăi pe cont propriu, adică nici o disciplină azi nu mai este suficientă sieşi. Aşadar, ar trebui să privim şi-n afara disciplinei, pe care, în calitate de dascăli, o predăm elevilor.

  Sala Amfiteatrului a fost arhiplină, iar la sfârşitul conferinţei, academicianul a răspuns întrebărilor care i s-au adresat de către cei prezenţi.

  Un eveniment cu o însemnătate uriaşă, pentru toţi cei prezenţi, şi, unic pentru mine, care am avut şansa de a-l asculta şi întâlni chiar pe Solomon Marcus.

Nichita Danilov

  

    În cadrul manifestărilor culturale de la Iaşi, dedicate Zilelor revistei ,,Convorbiri literare", la Cramele Cotnari,  Nichita Danilov şi-a lansat antologia bilingvă „La finestra del tramonto" .  Evenimentul poate fi considerat un preambul al lansării propriu-zise, care va avea loc în Italia, la Torino, luna următoare.Traducerea cărţii a fost făcută de către  Danilo De Salazar, prezent, de asemenea la eveniment.

Doru Scărlătescu, ,,Apocrife la Cartea Facerii"

    Sâmbătă, 28 aprilie 2012, orele 12.00, Doru Scărlătescu şi-a lansat cartea ,,Apocrife la Cartea Facerii", la Librăria Universităţii Al.I. Cuza -,,Trafali", o carte deosebită, cu o grafică excelentă, aparţinând lui Traian Mocanu, care m-a impresionat mult. Felicitări şi muze inspirate în continuare, maestre al condeiului!

  Mulţumesc pentru volumul oferit şi, aşa cum spuneaţi, pentru bucuria întâlnirii şi a descoperirii reciproce.

Eveniment cultural

Zilele revistei Convorbiri literare, Ediţia a XVI-a, 26-27 aprilie 2012, Iaşi

   În perioada 26-27 aprilie 2012, la Iaşi s-au desfăşurat Zilele revistei ,,Convorbiri literare”.

Deschiderea s-a făcut în Salonul Mare al Hotelului Moldova de către directorul Filialei Iaşi a USR, Cassian Maria Spiridon. După desfăşurarea colocviului Ion Creangă şi ,,Convorbiri literare”, care a avut loc pe 26 aprilie, au urmat în ziua următoare, respectiv pe 27 aprilie 2012, la Casa cu Absidă ,,Laurenţiu Ulici” prezentarea colocviului având ca temă ,, Spiru Haret şi reforma educaţională”.

Zilele revistei Convorbiri literare, Ediţia a XVI-a, 26-27 aprilie 2012, Iaşi

Inaugurarea plăcii comemorative la Muzeul ,,Otilia Cazimir”, Iaşi

    În cadrul manifestărilor culturale desfăşurate la Iaşi, vineri, 27 aprilie 2012, a avut loc inaugurarea plăcii comemorative de la Muzeul ,,Otilia Cazimir”. Otilia Cazimir a fost prima preşedintă a Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, la 1949.

  În mireasma liliacului înflorit, cei prezenţi la acest eveniment au ascultat cuvintele istoricului literar George Sanda, cel care a scris în 1984 Monografia Otiliei Cazimir (Otilia Cazimir, Editura Cartea Românească, 1984 ).  Istoricul a amintit de faptul că, Otilia Cazimir şi-a oferit propria locuinţă ca sediu pentru filiala semenilor săi. Casa scriitoarei a fost sediu câteva luni, iar ea a fost preşedintă a Filialei Iaşi timp de doar 6 luni.

    Despre lucruri inedite, cu privire la Otilia Cazimir, care nu au fost cuprinse în monografia scrisă în 1984, a vorbit istoricul George Sanda (membru al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România) venit special de la Bucureşti.

Invitaţie la... necitirea blogului meu....

   În urmă cu două luni, prietenul meu, Roberto, mi-a sugerat să-mi fac blog, pe motiv că e... în trend. Am acceptat propunerea sa, cu condiţia de a-mi administra blogul, el având destulă experienţă în domeniul virtual. În noua calitate a sa, ,,consilier de imagine”, cum îmi place să-l tachinez, a considerat de bun augur să facă o invitaţie mai multor bloggeri, anticipând că în felul acesta, ne-am putea citi reciproc, scrierile.

  Aşadar, subliniez încă o dată, invitaţia celui de-al doilea administrator al acestui blog, (primul fiind eu, desigur) a fost una decentă, nicidecum agresivă.

  Curios lucru că, unii din cei invitaţi, sub umbrela anonimatului (Oare, de ce se tem dacă se consideră atât de inteligenţi? Oare, de ce se pretează să facă o analiză anonimă dacă se cred atât de ,,capabili”?) au dat o nuanţă negativă acestei iniţiative a lui Roberto şi mi-au trimis comentarii cum că: ,, Geniul lor, nerecunoscut probabil de semeni, a fost lezat tocmai de invitaţia de a-mi citi blogul.”

   Şi iată ce-mi cugetă gândul, dintr-o dată: ,,Doamne! pământul pe care ne-ai trimis să-l stăpânim este imens, au loc toţi oamenii în el, fiecare poate urca nu doar la cer, ci şi dincolo de el, din toate punctele de vedere.”

   Sigur, nu putem fi toţi geniali că, vorba cuiva, n-ar avea cine să ne mai tragă ciubotele....

  Persoanelor a căror privire le-a fost ,,rănită” de scrierile mele, le cer respectuos scuze, pentru că am făcut gestul neinspirat de a le invita pe blog, nu pentru că, calitatea postărilor nu ar fi bună, ci pentru că, ele nu meritau o aşa ,,onoare”.

  Domnilor anonimi: Caius, Lorenabr şi alţii ( toţi care mi-aţi trimis comentarii răutăcioase) vouă vă este adresat acest material. Iar pregătirea mea profesională nu priveşte pe nimeni, deschideţi întâi dosarul propriei pregătiri, analizaţi-vă, criticaţi-vă şi nu vă mai consumaţi energia să aruncaţi cu noroi în semeni, sau, şi mai mult, să vă pese cine e cel care a aşternut un rând ...

Dascălul

   Dincolo de chipul celei ce ţi-a dat viaţă şi pe care o porţi în inimă ca pe-o icoană,  mai este cineva acolo, în oglinda sufletului, în faţa căruia te înclini cu respect şi recunoştinţă pe tot parcursul vieţii: dascălul tău. Este persoana care ţi-a deschis orizontul cultural şi a pus prima cărămidă la formarea personalităţii tale.

   În momentele speciale ale vieţii, când deschizi albumul amintirilor regăseşti anii de şcoală primară, înconjurat de chipul ocrotitor al celui sau celei care ţi-a aşezat stiloul în mână şi te-a ajutat să pătrunzi în tainele scrisului şi cititului.

Lacrimi de fericire îţi inundă ochii când retrăieşti acele momente unice, încărcate de emoţie, elan, visare şi cutezanţă. Îţi aminteşti cum ţi-au fost paşii călăuziţi, cum teama de-a păşi treptele învăţăturii dispărea dacă mâna ta era condusă de un dascăl ce se dăruia vocaţiei sale. Îndemnuri ce ţi-au rămas întipărite în suflet mulţi ani şi care ţi-au jalonat drumul vieţii, cuvinte care au învins timpul şi nu ţi s-au şters din gând.

La mulţi ani! celor care-şi serbează astăzi ziua numelui.

La mulţi ani, Georgiana, prinţesa mea!

Acasă

   Indiferent unde mergi în fiecare zi, la un moment dat te întorci... acasă. Locul căminului tău, locul în care îţi reîncarci bateriile pentru a doua zi. Acolo unde te întâmpină chiar de la uşă mirosul pe care tu îl laşi la plecare, parfumul acela familiar cu care te stropeşti mereu, parfumul dragostei de-acasă.

  Şi dacă în casa ta râsete de copil îşi înalţă ecoul, îţi vor legăna simţurile mirosul lor, după o zi, poate, obositoare de la serviciu. Tăcerea căminului şi zgomotul  împletit de glasul unui copil te vor chema mereu cu paşi nerăbdători, acasă, în mediul acela intim ce nu ţi-l poate da nici cea mai mare bogăţie din lume, nici chiar confortul unui hotel cu multe stele.

   Fiecare colţişor al casei tale ascunde o poveste unică pe care o tăinuieşti de ochii străinilor ce-i pot smulge misterul. Îţi aparţine doar ţie, este hrana sufletului tău, desertul din care nu trebuie să se înfrupte decât familia ta. Sunt poate clipele copilăriei, ale primului cuvânt rostit, al primului pas hotârât, al primei emoţii sau al primului fâlfâit de aripi dinainte de a părăsi căminul.

Rugă

Răneşte-mă cu zidul fericirii
Pe care să-l îmbraci în har divin
Mă cheamă în clopotul nemuririi,
Să stau la masa Ta ... şi am să vin!

Pentru cei care postează comentarii pline de injurii, revin cu un material, postat mai demult pe blog şi pe care-l recomand spre citire celor care sunt deranjaţi de prezenţa mea în ,,lumea blogerilor"...Lectură plăcută!

Până unde poate coborî micimea umană!

   Ne cutremurăm când vedem, adesea, cât de mult au decăzut unii oameni ai zilelor noastre! Sau poate că aşa o fi fost mereu, dar nu aveam acces la astfel de ştiri!

    Că ura şi trădarea au înfierat sufletele anumitor oameni, se ştia de mult, chiar de când Iisus a fost vândut de propriul ucenic, Iuda, pentru treizeci de arginţi! Dar s-ajungi să-ţi încolţească vrăjmăşia în suflet, faţă de o persoană pe care practic nu o cunoşti, decât din vorbele cuiva (iar acela cine ştie ce fel o percepe!), şi să arunci cu piatra spre ea doar pentru că a urcat, poate, pe scara vieţii mai sus decât tine, nu! nu aş fi crezut pe cineva în stare! Personal, când auzeam despre indivizi (căci nu-i pot numi oameni!) cu astfel de comportamente, refuzam să cred că chiar există, că sunt descendenţi ai speciei... OM, şi că îşi derulează viaţa, chiar şi-n proximitatea spaţiului meu existenţial.

Primul pas

    Întotdeauna primul pas este greu. Fie că te gândeşti la vremea când erai o mogâldeaţă de om şi aveai aproape un anişor de viaţă, când ţi s-a spus de către părinţi cu câtă străduinţă ai făcut primul pas, fie primul din noianul care te aşteapta în viaţă!

Există primul pas în orice. În dragoste, într-o afacere, într-o relaţie de prietenie, în alegerea unui vis... toate drumurile din jur pornesc cu un prim pas. Atunci când totul este doar o idee pe care o transformi încetul cu încetul în realitatea ta.

   Primul pas în iubire îţi trezeşte cele mai înălţătoare emoţii, fie că-l faci sub privirea unei zile de primăvară, când mireasma pomilor înfloriţi îţi încarcă sufletul de fericire. Sau... poate îl faci într-o zi de vară, călduroasă, pe malul mării, când tălpile tale deşi îngropate în nisip par să se mişte cu uşurinţa unei aripi de dor. Primul pas îl poţi sprijini de umărul toamnei ce-ţi atinge obrazul  cu frunza ruginie, desprinsă pentru tine din cel mai înalt copac ţesând haină aurie visului  în care vrei să păşeşti...

Şoapte de adio...

Reci şoapte de adio mă răscolesc în vise,
Când tropăit de clipe se-aude-n goana lor
Şi îmi deschide poarta tăcerilor învinse,
De secolul uitării cu un suspin uşor.

Parfumul mulţumirilor

  Adeseori, în viaţă, te loveşti de o formulă de politeţe, pe care trebuie să o foloseşti: mulţumesc! Paleta  mulţumirilor observi că este din ce în ce mai goală, fiindcă oamenii, în graba lor, uită să aşeze un gest de recunoştinţă în ochii celor care îl merită.

  Dacă ţi se face un servicu, ţine de respect să  răspunzi cu mulţumiri persoanei binevoitoare. Mulţumirile, împachetate în zâmbet, venite din inimă, înseamnă mult pentru cel care le primeşte şi deschide  punţi noi de comunicare.

  Cu siguranţă, ţi s-a întâmplat să ajuţi o persoană şi să nu primeşti în schimb un cuvânt de mulţumire. Şi... te simţi rănit parcă, iar dorinţa  de a o ajuta din nou  dispare. Cuvintele de mulţumire au rostul lor. Ele prind în agrafe nuferi albi în inimile celor care le primesc. Repeţi gestul iarăşi, dacă ţi se cere, însă fără entuziasmul dintâi şi, încerci să înţelegi, ce este în sufletul unui om care ţine mulţumiri nedăruite în colţul gurii, ale cărui inimă le-ar oferi, dar ceva, inexplicabil, îl împiedică să le pronunţe.

CONCURS NATIONAL DE CREATIE LITERARA IN LIMBA RROMANI ,,STEFAN FULI’’,EDITIA I,APRILIE 2012 I.S.J.BRAILA-SCOALA CU CLASELE I-VIII SUTESTI

În perioada 18 -20 aprilie 2012, s-a desfasurat primul concurs  national de creatie literara in limba rromani ,,Stefan Fuli’’,editia I, aprilie ,in judetul Braila, organizat de catre  Scoala cu clasele I-VIII Sutesti -  gazda, in colaborare cu  Inspectoratul Scolar Braila si Primaria    Sutesti.

Concursul poarta numele ,,deschizatorului de drumuri’’, ,,calauzei’’  in destinul literar al rromilor din perioada postdecembrista , celui care poate deveni emblematic atat prin destinul sau tragic , cat si prin pioneratul creatiei sale literare , fiind considerat in   publicatia ,,Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” primul din etnia lui ,cel putin in ultimii cincizeci de ani care poate prezenta un volum de poezie de  sine statator’’.

Stefan Fuli atrage atentia asupra unei etnii asupra necesitatii de integrare a etniei rrome , asupra ,, calvarului ‚’’ rromului intr-o lume plina de prejudecati. A lasat in urma doua volume de versuri ,,Aproape , departe  ’’ si ,,Calvarul Rugului’’.

Un festival de creatie literara ,,Stefan Fuli ’’ este  un firesc omagiu  adus celor care lupta prin arta scrisului impotriva stereotipurilor si prejudecatilor fata de rromi iar pentru etnia rroma Stefan Fuli inseamna un nou inceput pentru increderea in fortele literare ale unei etnii, pentru nevoia rostirii si rostuirii.

Sterian Dumitru Vicol

Stropul de fericire...

   În valul tumultuos al vieţii cauţi cu înverşunare fericirea. Nu ştii cum arată, cum se respiră... ştii doar că există, că este minunată şi îţi propui să culegi cât mai multe flori din grădina în care înfloreşte, să te îmbeţi cu mireasma lor.

Nu poţi da o definiţie fericirii, însă îţi imaginezi că degetele sale pot cuprinde toţi oamenii deodată,  aruncând asupra lor lumini  feerice. Depinde de fiecare-n parte cât de mult şi-o doreşte. Atâta timp cât n-o consideră un ideal de neatins!

 Şi... dacă crezi c-ai adunat primii stropi de fericire, îi picuri în candela sufletului ca să îţi luminezi viaţa cu ei. Asemeni unui croitor amator, decupezi fericirea din fiecare clipă, câteodată drept, alteori strâmb, iar din toate aceste bucăţi coşi iia propriei tale fericiri, pe care, nerăbdător o îmbraci. Poate reprezenta pentru tine prosperitate, succes profesional sau orice te face să te simţi împlinit. De fapt, această haină încărcată de trăiri, o porţi după fiecare petec nou adăugat şi, chiar dacă în faţa lumii pari caraghios, în suflet simţi că ascunzi un pic din măreţia zeilor.

Prietenia

   Una din cele mai puternice legături, ce uneşte două fiinţe, este prietenia. Este precum o floare ce-o sădeşti în inima unui om şi, pe care, dacă o îngrijeşti în fiecare zi, va deveni din ce în ce mai puternică şi-şi va lăsa apoi parfumul prin cămările sufletului tău.

  Întâmpini în viaţă urcuşuri şi coborâşuri, ai momente în care parcă atingi stelele şi stai de vorbă cu ele, dar şi momente în care paşii ţi se opresc în faţa obstacolelor ce par să te doboare. Atunci este bine să ai pe cineva alături, care să-ţi dea curaj, să te ajute să-ţi reasculţi vibraţiile dorinţelor interioare. Cine poate umple acest gol mai bine decât un prieten?

  Prietenii sunt oameni care ştiu să-ţi întindă mâna dacă le ceri ajutorul, au întotdeauna un moment liber pentru tine, mai ales când e nevoie să-ţi şteargă lacrimile ce-ţi ard sufletul câteodată cu durerea lor. Căci chiar dacă dai greş în activităţile tale şi treci prin eşecuri, prietenii îţi rămân alături, aşezându-ţi mereu petale albe pe braţe.

Primăvara din tine...

S-au aşezat în ram flori albe de cireş

cu care ţi-ai înmănuşat

braţele lungi ale şoaptelor.

Şalul lor ţi-acoperă umerii

încărcaţi de enigmele vieţii.

,,Prinţul metaforei"

lui Fănuş Neagu

Nisipul din clepsidră refuză să mai curgă,

Secundele vieţii alunecă pe-arcuş

Păşeşte printre îngeri cu privirea-i adâncă

Şi-n catastiful vieţii semnează el, Fănuş!

Buzele tale

Buzele tale

sunt clepsidra cuvintelor de iubire,

ce strecoară pasiuni mistuitoare,

stropite cu-a dorului licoare,

şi-ncarcă cupele fericirii

când îţi sorb preaplinul inimii.

Sunt ploaia...

 Sunt ploaia de vară

şi mă scurg peste pământul uscat de secetă.

Sunt picătura de ploaie,

ce poate curăţi un întreg câmp:

al suferinţei din iubire.

Sunt ploaia de vară

şi curg în pâraie

peste visele tale

prăfuite de aşteptare...

Speranţa

   Căutând în cămara inestimabilă a sufletului unui om, vei găsi speranţa. Şi nu va fi aşezată într-un colţişor, ci ea va ocupa întotdeauna un loc de cinste, pentru că este acea candelă în care trebuie să păstrezi aprinsă lumina mereu.

 Faci zi de zi pacturi cu viaţa, îi smulgi promisiuni pe care le doreşti îndeplinite, unele mai timide, altele mai îndrăzneţe. Şi, apar momente, când pasul tău rătăceşte drumul, iar singura nădejde este speranţa.

  Uşoară ca o adiere de vânt, ca o fâlfâire de aripi, speranţa este elixirul vieţii din care îţi extragi puterea, este lumina din întuneric, pâlpâirea aceea slabă, câteodată, ce-o zăreşti la capătul tunelului.

   Ţi se închid uşi, dar speranţa ţi le va redeschide, apa vieţii, ce ţi se pare otrăvită câteodată, atinsă de speranţă este purificată. Dacă ochii nu pot vedea soarele ce străluceşte deasupra capului tău, prin speranţă, eşti vindecat de orbire. Muşti din ea ca dintr-un fruct ce nu se termină şi de care nu te saturi niciodată.

Mai ştii, iubite?

pentru tine, când vei face popas, aici...

Mai ştii, iubite, orele târzii

Când ne-oglindeam în ochii lunii?

Rupeai un colţ din noapte doar să fii

Ascuns între petala-mi dulce-a gurii.

Mai ştii, cum adunam din dulci priviri

Flori argintii de sub al stelei pas?

Îţi descântam de dor în simfonii,

Pe-arcuşul tainic din al şoaptei glas!

Cu drag, din partea mea, tuturor.. .DE PAŞTE...

"Cu speranţă să privim chipul Celui Răstignit şi să nu lăsăm să treacă ocazia de a prinde razele speranţei ce se revarsă din fiecare trăsătură a trupului Său oferit pentru noi. Sfinţenia nu este o chestiune de cuvinte, ci o experienţă vie ce te pătrunde, te transformă şi îţi dezvăluie adevărata identitate de fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Omul nu este o creatură obţinută prin evoluţie, ci manifestarea materială a Chipului divin. Să nu uităm niciodată acest lucru şi să nu ne lăsăm copleşiţi de ignoranţă sau de uitarea acestui adevăr fundamental. Veşnicia se află înaintea noastră, iar nu peste mult timp îi vom trece pragul cu bucurie!"

Doamne ajută!

Lacrima

    Oare, există fiinţă  ce nu a vărsat  în viaţă măcar o lacrimă?

Acea picătură cristalină ce spală retina ochiului! Acea trăire profundă ce izvorăşte dinlăuntrul unui om, care-i curăţeşte sufletul şi-i desenează emoţia asupra inimii, minţii şi trupului! Picăturile acelea de rouă ascunse în cămara sufletului atunci când suferinţa, tristeţea, dorul sau poate bucuria îl cuprind.

    Lacrimile pot fi de fericire sau de durere şi ştiu să scrie o partitură unică pe obraz când îl spală. Atunci când paharul inimii este plin cu lacrimi, el se revarsă deoarece riscă să sufoce, să înece, pentru că durerea înlănţuie, încătuşează şi trebuie eliberată, iar cel mai bine ştiu să o facă lacrimile, cu puterea lor, cu acel giulgiu sfânt ce acoperă şi  curăţeşte.

Vinerea Mare...

Pe patul morţii, azi, curge sângele de Miel

Şi desenează adânc pe cer preasfântă cruce,

Iar şoaptele iertării se despletesc din El

În vinerea ce Răstignirea Lui ne-aduce.

Ştiam că mă iubeşti...

Ştiam că mă iubeşti...

Mi-o spuseseşi fără să vrei,

prin gesturile tale.

Când ai avut curajul s-o spui

buzele mele nu s-au clintit

pentru că

ştiau...

Visele în doi...

Când va plesni inima viselor în doi,

noaptea-mi va răscoli singurătatea.

Iar când va plesni de aşteptare

va ţâşni din ea sângele himerelor rănite.

Şi-am să te strig!

Iar Tu vei fi atât de aproape,

încât stropii de sânge cald te vor atinge!

Tărâmul din noapte

   În nopţile de vară, cerul este o lampă fermecată aprinsă. Stelele dulci surâd şi te poartă fără să vrei pe tărâmul de poveste al celor 1001 de nopţi. Umbrele din suflet se şterg şi pătrunzi într-o lume în care îngerii se joacă cu mingi de foc, în care nepătrunsul vieţii îşi deschide ferestrele ca să treacă prin ele visele oamenilor. Praful stelelor îţi încarcă simţurile într-un parfum mirific şi printre ele, clinchete de suflet picură iubirea.

Dormi!

Dormi! că-n vis cobor la tine

Şi te port în lumea mea,

Dormi! şi nu vei şti de mine,

Căci în noapte te-oi fura.

Dormi! te-oi rezema de stele

Şi-n lună te-oi oglindi,

În mătasea şoaptei mele,

Sânul tău voi înveli.

Feţele nevăzute ale omului...

    Într-o lume ce-şi desfăşoară spectacolul său captivant, ca-ntr-un ecran mare al unui televizor, personajul principal este Omul. Aşadar, în vârtejul evenimentelor zilnice, suntem prea grăbiţi să păşim peste persoanele de lângă noi, fără să ne gândim la sentimentele lor, ba chiar, nici la ale noastre, câteodată! Însetaţi de-o fericire imaginară, alergând după succesul lumii, uităm să ne bucurăm de gingăşia unei clipe petrecută alături de cei dragi. Aproape că, nici nu mai  observăm cum, înlăuntrul nostru, la un moment dat, domneşte pustiul.

  Privind în jur, observi în fiecare zi oameni orbiţi de strălucirea banilor, ce uită adevărata valoare a vieţii, care se află în ei, în lumina lor interioară.

Ce îţi place?

   Ai privit de multe ori în sufletul tău şi te-ai întrebat: Ce ţi-ar plăcea să faci în viaţă? Ce-ţi place să dobândeşti, ce cuvinte adori să rosteşti?

  Primul dintre răspunsuri a fost, cu siguranţă:,,Îmi place când petrec timpul alături de persoana iubită!”

 Atunci când ai alături un suflet drag, treci cu uşurinţă peste toate obstacolele vieţii. Chiar dacă în drumul tău stânci semeţe se înalţă, tu le vei privi precum câmpurile de flori şi vei trece peste ele cu uşurinţă, dacă eşti legănat de palmele iubirii. Căci, iubirea, cu razele ei calde, înfloreşte în mii de culori în tine, deschizând bobocul inimii tale, pe care cu graţie îl înfloreşte şi-ţi dă putere să muţi şi munţii din loc. Te transformă într-o fiinţă puternică, cu braţe lungi, ce se poate înălţa să culeagă  pulberi strălucitoare din stele. Adori să îmbraci cămaşa iubirii, pentru că îţi face privirea senină, încrezătoare, o încarcă în dulcele său parfum; pe muzica ei presari bucurie şi generozitate în jur. Preferi cerneala iubirii, pentru că scrii cu ea cele mai suave silabe, este de culoare roşie şi îşi are călimara în inima ta. Cu ea dai culoare tabloului vieţii tale, pe care îl încarci cu petalele sufletului.

Nu-i târziu!

   Niciodată nu-i târziu să-ţi împlineşti visele. Chiar dacă anii au trecut peste tine fără sfială, lăsând urme de neşters pe chip, din inimă nu au putut smulge acele dorinţe ce le porţi, poate, din adolescenţă.

   Viaţa, în valul ei neiertător, ţi-a întins bariere prin care ţi-a frânt aripi şi ai fost obligat să abandonezi acele dorinţe spre care ţinteai. Şi, totuşi, întotdeauna destinul îţi oferă şansa de a-ţi reechilibra năzuinţele din balanţa sufletului şi  îţi dă şansa să le împlineşti, dacă mai crezi în ele. Te învaţă să faci paşi mici în fiecare zi. Şi, chiar dacă trasezi linii noi pe frunte, în colţul inimii vei aduna buchete de zâmbete. Lasă-te în descântecul lor şi nu murmura: prea târziu! abandonând să mai crezi în vise.

Sărutul

  În pocalul iubirii se toarnă primul sărut... Când inima îţi bate cu putere, în pieptul gata să explodeze de atâta emoţie. Strângând în palme fericirea, i-atingi buzele tremurând. Razele simţirii inundă trupurile într-un ritm alert, botezând sângele cu cel dintâi sărut. Cu braţe moi te agăţi de iubire, sfidând parcă timpul şi spaţiul, iar buzele strivesc sărutul ce se pierde în eternitate. Poemul iubirii începe  să se scrie, îi simţi foşnetul ce-şi lasă urma în inimă. Aripi de mătase plutesc încă în aer după ce buzele se desprind din contopire. Priviri adânci, pierdute în oceanul dragostei, şi apoi, petale smulse dorinţei cu simţuri incendiate ce scriu, parcă, sărutul suprem. Un şir de clipe mute învăluie totul şi nu îndrăzneşti să întrerupi chemarea buzelor.

Sub ploaia petalelor albe....

    Deşi a trebuit să fiu astăzi la serviciu, recunosc că m-am bucurat de florile Floriilor. Aceasta, pentru că, în spaţiul unde eu îmi desfăşor activitatea, sunt câţiva pomi înfloriţi, ale căror flori  mi-au răscolit simţurile şi mi-au încărcat, nu doar umerii, ci şi covorul inimii cu albe petale. Şi m-au făcut să-mi reamintesc o poezie, scrisă mai demult, în acelaşi anotimp, sub acelaşi vânt primăvăratic ce s-a jucat cu petalele florilor de cais şi prun. Şi-mi amintesc, că tot petalele albe m-au făcut să mă îndrăgostesc de cel ce, cu mâinile umede de emoţie, îmi aduna petalele florilor de corcoduş din păr. Iar eu, recunosc, am fost dezamăgită când a terminat de adunat. Chiar dacă, în gând, chemam permanent vântul să-mi aşeze altele...

  Frumoasă retrăire! Cu toate că soarele nu a fost atât de generos afară, lumina din florile nostalgiei clipelor îndrăgostirii mele, mi-a strecurat aroma sărbătorii Floriilor...

   Aşadar, am muşcat cu poftă din carnea amintirilor astăzi şi, mi-am promis, să nu mă descalţ niciodată de taina visării, fiindcă mă încarcă de atâta frumos!

Cornelia Vîju, 8 aprilie 2012

Uneori, ochii noştri, par două lentile zgâriate...

   Zilele  trecute, căutând prin Biblioteca prăfuită a lui Roberto, mă aşteptam să găsesc acel obişnuit... praf. Din păcate, ochii mei, doritori de-a vedea ceva ,,învechit”, ,,prăfuit”, au fost dezamăgiţi. Pentru că... acolo, în Bibliotecă, este ascuns praful simţurilor, al gândurilor, al trăirilor magice, după care adesea tânjim...

   Mulţumesc, Roberto, că am ocazia să aflu noutăţile din literatură, prin recenziile realizate de tine, mulţumesc pentru sfaturile de bun augur pe care le regăsesc tot la tine în Bibliotecă, de concursurile pe care le iniţiezi pentru a distruge monotonia care ne cuprinde adesea şi, mai mult decât atât, mulţumim că ne permiţi să adunăm acel ,,praf de aur”, atât de rar, de pe rafturile bibliotecii din inima ta.

   Mă înclin înaintea sufletului tău minunat!Ai toată consideraţia mea!Cornelia.


http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/


http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/2012/03/biblioteca-si-concursul.html

Alecu Donici

Poetul şi bogatul

                        Un sărman poet, odat fu reclamat

                        De un om prostuţ, dar prea bogat;

                        Iar jalba-i era în chipul următor:

Jean de la Fontaine

Vulpea şi strugurii

                        Pribeagă şi lihnită

                        De foame, dă de-o vie

                        Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,

                        De razachie.

                        Ciorchinii-s plini şi vulpea,

                        De sine înţeles,

                        Ar fi mâncat cu poftă

                        Şi nici n-ar fi ales...

La Paşte

Prin bolta ochilor trecut-au lacrimi,

Ascunse-n giulgiul sufletului meu,

Şi-au curs în spovedanii patimi,

Ce mi-au umbrit gândirile mereu.

Proverbe...

,,Vulpea, când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri."

,,Apa, vântul şi gura lumii nu o poţi opri. “

,,Atâta timp cât rana te ustură, nu poţi uita cuţitul ce te-a rănit. “

Reviste culturale care m-au publicat...

Melidonium Aici si aici

Porto Franco Aici

Armonii culturale Aici

http://www.anm.com.ro
/flip7/contact-intern
ational-03-2012.html

Mihai Eminescu

Aducând cântări mulțime

Aducând cântări mulțime
Și mai bune și mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele?

Cată cei ce noaptea, ziua
Își muncesc sărmana minte ­
Plebea multe știutoare
Pentru pâne, pentru linte?

Am descoperit harul

Pe corzile instrumentului neacordat,

ascuns în anotimpul fermecat al viselor,

mă grăbeam să îţi cânt dorinţele,

pe care le condamnasem într-o zi

la împlinire.

Eliberare…

Mă urc în leagănul visării tale

şi te prefac în vânt.

Te suflu peste zări nepătrunse,

şi te înfig urlând în carnea timpului apus.

Mă întorc repede în vis,

închid uşa,

iar dincolo de ea nu mai exişti.

Dorinţa de tine am slobozit...

paradoxal

chinul meu s-a sfârşit...

Cornelia Vîju

Cum aş putea?

Cum aş putea, să nu-ţi cer să mă ierţi,

Când zilnic eu te răstignesc pe cruce?

Şi Te rănesc mereu, Tu, însă, mă iubeşti

Chiar de mă lepăd, de numele Tău, la grea răscruce.

A ta nevenire...

Singurătatea îşi aprinde în fiecare zi lumânările în mine,

fiindcă Tu rătăceşti pe căi străine...

Ceara mă arde şi-i suport durerea

la gândul că vei ajunge curând...

Tristeţe

Te-am spânzurat de pântecul norului

care mi-a întunecat gândurile

şi am simţit trosnetul sec al funiei

când te-ai legănat în aer...

Clopote negre...

Bat clopotele negre şi-mi zguduie fiinţa,

E condamnat la moarte din nou Fiul Preasfânt,

Se-ntunecă pământul, mă-ncearcă neputinţa

De-a curăţi păcatul, cu-al deniilor cânt.

Mereu copilă...

Chemam ades pe Făt-Frumos în gânduri,

Să-şi culce capul pe sânul moale, roz,

Să îmi ascundă suspinul sub prunduri                 

Iar în inima lui, dorul viu eu să cos.

Singurul păcat

Din marea de păcate ce le-am făcut în viaţă,

doar unul nu regret - şi n-am s-o fac nicicum-

aroma lui îmi curge prin inima semeaţă,

stropi de fericire adun pe-al vieţii drum.

Dulce simţire...

Azi mi-au crescut încă un rând de braţe

Cu care te cuprind din magice poveşti,

Ce te ascund în dumbrăvi minunate

Când taine nepătrunse, pasu-ţi ostenesc.

Dacă tu nu ai fi...

Dacă tu nu ai fi s-ar rescrie istorii,

Ochii lumii ar orbi şi s-ar pierde în vremi.

Dacă tu n-ai fi cerul şi-ar pierde toţi norii

Timpul ar luneca mut, printre ţărmuri, străin.

Petre Ţuţea spunea...

    Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.

   Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi cînd un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sînt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Călătorind prin lumea artei...2 aprilie 2012

Şcoala altfel... 2 aprilie 2012

Concursul judeţean Culorile Bărăganului , ajuns la ediţia a IV-a

   Suntem în a doua zi a lunii lui Prier, şi-n prima zi a săptămânii : ,,Şcoala altfel”. Încă nu a înverzit pământul, dar paleta micilor pictori movileni s-a deschis în tonuri calde, ca să redea prin lucrările lor, frumuseţea pământului românesc. Şi, cum bucuriile trebuie împărtăşite şi cu cei din jur, Şcoala cu clasele I-VIII Movila Miresii, al cărei director este prof. Emilia Danciu, a deschis braţele prieteniei, colaborării şi dialogului pe teme plastice, către toate şcolile din judeţ.

Chemarea

În cântul clopotelor mă cheamă veşnicia,

Să mă preschimbe-n piatră la umbra unei cruci,

Să îmi sfârşească astăzi din suflet agonia,

Sub un mormânt la care flori albe să-mi aduci.

Despărţire…

Cu ochiul visului văzut-am priveghere,

Pe catafalc, în raclă mi-am văzut trupu-ntins,

Înecăcios fum de tămâie-n încăpere

Vedeam candele-aprinse şi doliul pe oglinzi.

Deasupra uşii încet, fâlfâia în vânt

O pânză albă, înnodată, a durerii.

Asupra ei voi păşi înspre adânc mormânt,

Căci îmi va arăta drumul însingurării.

Doamne!

De m-ai salva din zidul de durere,

Aş împărţi cu tine coroana grea de spini,

Alături, pe cruce, tâlharul care geme

Voi fi chiar eu, sărmanul tău copil!

Dorinţe stranii

Voiam să mă păşeşti în orice dimineaţă,

În gândul tău ce alunecă în iubire,

Iar eu să mă desfăt în ale tale braţe

Şi sărutări să curgă fără contenire.

Balcanica 2011

Toamna şi-a scuturat  muzele peste oraşul cu salcâmi

   La sfârşit de septembrie, început de octombrie, şoaptele poeziei au curs din inimile iubitorilor acestei arte, în cadrul Festivalului Poeţilor din Bacani, ediţia a V-a, 2011, România - Grecia, la mal de Dunăre brăileană.

   Manifestările organizate de Biblioteca Judeţeană Panait Istrati, sub aripa protectoare a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Sud –Est, dar şi a Consiliului Judeţean Brăila a adunat în Sala de Conferinţe a Teatrului Maria Filotti nume mari ale culturii româneşti şi nu numai.

    Deschiderea Festivalului s-a făcut de către domnul Dragoş Adrian Neagu, directorul Bibliotecii Panait Istrati, iar apoi, amfitrion al serii a fost  poetul Nicolae Grigore Mărăşanu.

Şcoala Movila Miresii, o şcoală cu rădăcini adânci

-->

,,Nu-i pe lume fiinţă omenească , al cărui suflet să nu aibă rădăcini adânc înfipte în colţul de pământ unde s-a născut!”

 O vorbă înţeleaptă spune că: ,,Cine are carte, are parte”, că un om învăţat urcă uşor treptele ascensiunii profesionale şi sociale. Am auzit-o şi eu, copil fiind, iar apoi, cu trecerea timpului i-am descifrat autenticitatea. Şi, oricine ştie că locul potrivit de întâlnire cu paginile unei cărţi, este instituţia şcolii.

  Şi pentru că sunt o locuitoare movileană, m-am gândit să trec pragul Şcolii Movila Miresii şi să-i descopăr povestea.

  Atestată documentar din anul 1883, primii dascăli ai acestei şcoli au fost şi fondatorii ei, respectiv soţii Maria şi Scarlet Tudor. Aceştia au avut un rol important în acţiunea de construire a primului local de şcoală, cât şi în demersurile către primărie şi revizorul şcolar. Clădirea este construită din cărămidă, iar aşa cum reise din procesul verbal din 25 noiembrie 1924, învăţau la începuturile ei elevi ai claselor I-IV. Din anul 1934, apare şi clasa a V- a şi mai apoi, clasa a VI- a şi a VII -a. Cursurile erau ţinute de învăţători, iar începând cu 1950 apar primii profesori.

Satul meu natal

    Privind prin arămiul acestor zile de toamnă, ochii mi s-au oprit asupra unui copac semeţ, printre ale cărui crengi, se ascundea o panglică albastră de cer. Şi, oprind şirul gândurilor mele,  am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la suprafaţa solului şi  fixau acest copac puternic.

 M-am minunat şi m-am întrebat, de ce oare în locul acesta a trebuit să crească şi nu altundeva pe pământ? Şi-am înţeles... Era vorba despre rădăcini, despre locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viaţă fiecare dintre noi!

 Şi, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal.

  Locul în care ne păstrăm identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica!