Zilele revistei Convorbiri literare, Ediţia a XVI-a, 26-27 aprilie 2012, Iaşi

Inaugurarea plăcii comemorative la Muzeul ,,Otilia Cazimir”, Iaşi

    În cadrul manifestărilor culturale desfăşurate la Iaşi, vineri, 27 aprilie 2012, a avut loc inaugurarea plăcii comemorative de la Muzeul ,,Otilia Cazimir”. Otilia Cazimir a fost prima preşedintă a Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, la 1949.

  În mireasma liliacului înflorit, cei prezenţi la acest eveniment au ascultat cuvintele istoricului literar George Sanda, cel care a scris în 1984 Monografia Otiliei Cazimir (Otilia Cazimir, Editura Cartea Românească, 1984 ).  Istoricul a amintit de faptul că, Otilia Cazimir şi-a oferit propria locuinţă ca sediu pentru filiala semenilor săi. Casa scriitoarei a fost sediu câteva luni, iar ea a fost preşedintă a Filialei Iaşi timp de doar 6 luni.

    Despre lucruri inedite, cu privire la Otilia Cazimir, care nu au fost cuprinse în monografia scrisă în 1984, a vorbit istoricul George Sanda (membru al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România) venit special de la Bucureşti.

  Una din aceste noutăţi, a fost expunerea unei fişe personale (s-a prezentat o copie a originalului) pe care a completat-o Otilia Cazimir şi, care, trebuia completată de toţi cei care conduceau filiala. Supriza pe care au avut-o scriitorii (care nu erau obişnuiţi la timpul acela cu astfel de declaraţii), era şi completarea unei autobiografii detaliate. Una din întrebările la care a trebuit să răspundă chiar şi scriitoarea Otilia Cazimir, în acea fişă,  a fost următoarea: ,,Dacă aţi făcut politică dumneavoastră sau rudele dumneavoastră?”

Răspunsul scriitoarei a fost: ,,Personal, n-am făcut niciodată politică, pentru că n-am avut nici un fel de aptitudini (...). Spiritul autocritic m-a făcut să înţeleg, că timiditatea mea bolnăvicioasă în faţa oamenilor, inadaptibilitatea, lipsa de rezistenţă fizică şi acel spirit de independenţă şi indisciplină, aproape anormale, nu sunt calităţi politice. Dimpotrivă, şi sunt prea cinstită, ca atunci când nu mă pot înşela pe mine asupra mea, să încerc să înşel pe alţii, sau să-i las să se înşele.”

La sfârşitul biografiei, autoarea a mai precizat: ,,Toate le-am scris în perfectă sinceritate. Nu ştiu pentru ce mi se cere această autobiografie, dar trebuie să mărturisesc, că sunt creştină credincioasă credinţei în care au murit părinţii mei.”

 Istoricul George Sanda a spus că toate aceste lucruri, mai puţin cunoscute, despre care a vorbit celor prezenţi, vor fi introduse într-o nouă ediţie a Monografiei Otilia Cazimir (ediţia a II-a). În discursul său, a mai vorbit şi despre atitudinea Otiliei Cazimir, atunci când era chemată la Bucureşti ca să i se ofere anumite demnităţi politice, printre care, să fie preşedinta femeilor din România. Se pare că autoarea refuza de fiecare dată să participe la astfel de întâlniri, refuzând chiar să participe şi la prima conferinţă a scriitorilor, din nou înfiinţata filială, conferinţă unde prezenţa sa era obligatorie.

   Ca dovadă a acestora, s-a dat citire unei scrisori,  a lui Zaharia Stancu, datată 13 martie 1949,  trimisă autoarei. Iată conţinutul său:

  ,,Draga mea Otilia. Mi-ai scris la 1 martie, îţi răspund la 13 . N-am avut timp, nici să mă uit o dată pe zi, o clipă la cer. Cu palton sau pardesiu, vei veni la conferinţă. Discuţii nu vor cădea. Nu trebuie să te simţi îngrădită în trecut. Nu cred că ai căzut la examenul pe care l-ai dat. De o mie de ori, în ultimii patru ani, am avut această impresie până la discuţii. Poate îţi lipseşte încrederea în dumneata. Trebuie să o regăseşti. Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri. Părerea mea e că de acum poţi deveni o bună, chiar o mare scriitoare, în sensul nostru, al celor din partid. Mi-a făcut o mare bucurie scrisoarea dumitale. Te aştept la conferinţă şi-ţi sărut frumos mâna”, aşa îşi încheia Zaharia Stancu scrisoarea adresată Otiliei Cazimir, atunci. Se pare că, scriitoarea nu a dat curs acestei invitaţii.

  S-a dat citire, de asemenea,  sonetului ,,Duel cu morile de vânt”, scris în ianuarie 1952 de către Otilia Cazimir.

  Mărturiile Otiliei Cazimir, care iubea enorm Iaşiul, căreia nu-i era indiferent ceea ce se întâmpla cu semenii săi, s-au dovedit a fi adevărate lecţii de viaţă pentru urmaşi.

  Aşadar, după ce s-a vizitat Casa muzeu, s-a imortalizat în fotografii evenimentul, s-a strâns în cufărul amintirilor şi s-a prins cu ramul poeziei, în inimile scriitorilor prezenţi la această manifestare culturală.

Cornelia Vîju