Acasă

   Indiferent unde mergi în fiecare zi, la un moment dat te întorci... acasă. Locul căminului tău, locul în care îţi reîncarci bateriile pentru a doua zi. Acolo unde te întâmpină chiar de la uşă mirosul pe care tu îl laşi la plecare, parfumul acela familiar cu care te stropeşti mereu, parfumul dragostei de-acasă.

  Şi dacă în casa ta râsete de copil îşi înalţă ecoul, îţi vor legăna simţurile mirosul lor, după o zi, poate, obositoare de la serviciu. Tăcerea căminului şi zgomotul  împletit de glasul unui copil te vor chema mereu cu paşi nerăbdători, acasă, în mediul acela intim ce nu ţi-l poate da nici cea mai mare bogăţie din lume, nici chiar confortul unui hotel cu multe stele.

   Fiecare colţişor al casei tale ascunde o poveste unică pe care o tăinuieşti de ochii străinilor ce-i pot smulge misterul. Îţi aparţine doar ţie, este hrana sufletului tău, desertul din care nu trebuie să se înfrupte decât familia ta. Sunt poate clipele copilăriei, ale primului cuvânt rostit, al primului pas hotârât, al primei emoţii sau al primului fâlfâit de aripi dinainte de a părăsi căminul.

  Priveam cu uimire zilele trecute cuibul unor rândunele. Era zidit cu atâta măiestrie, din stropi de lut şi fire de iarbă care îi întăreau temelia. De unde să ştie oare păsările că dacă o temelie este construită greşit în timp se năruie totul? Şi totuşi... ştiu, poate mai bine decât unii oameni. Şi am văzut o fereastră mică, acolo în partea de sus a cuibului, pe unde intra pasărea mamă ca să-şi hrănească puişorii. Şi prin care  ei îşi scoteau cioculeţele din când în când, ca să adulmece momentul întoarcerii acasă al părinţilor. Atâta emoţie mi-au trezit aceste micuţe vietăţi, am învăţat de la ele ce înseamnă trăinicia unui cămin, dragostea, dăruirea, siguranţa şi liniştea sa binefăcătoare. 

   Dincolo de firele din care şi-au construit cuibul, păsările nu contenesc să urzească din fire nevăzute un labirint al zborului, un coridor pe care trebuie să păşească fiecare pui înainte de a se rupe de ,,acasă”, când va trebui să-şi creeze singur  alt loc, la fel de călduros şi sigur precum cel pe care îl va lăsa în urmă. Pentru acest moment îi pregăteşte în fiecare zi şi îi antrenează păsările adulte, le insuflă încrederea aceea de care au nevoie, pentru a înfrunta bătaia vântului. Se vor înălţa curând în zbor spre zări îndepărtate, unde aripa mamei nu va mai putea să-i apere de primejdii.

    Mirosul speranţelor ţesute de-a lungul vieţii se află acasă, între pereţii căminului tău, unde secundele de dor strâng visele în fuioare şi te lasă să le înfăşori de câte ori simţi nevoia să  te regăseşti. Acolo, unde dai frâu liber lacrimilor, ca să eliberezi durerea născută din nedreptăţile vieţii, ca s-o ascunzi de ochiul, câteodată  răutăcios, al lumii.

   Prin ungherele casei tale ascunzi stropul acela de teamă, şovăire de dinaintea unor încercări ce le-ai avut de trecut. Momentele de melancolie stau ascunse după perdeaua ferestrei dormitorului, iar mirosul lacrimilor din noapte se simte pe perna albă, cu broderie imprimată acum de mărgăritarele ochilor tăi.

  Casa este locul cu peretele de răsărit împodobit de icoana rugăciunilor tale, altarul sufletului tău în faţa căruia îngenunchezi când plângi sau râzi.

   Acasă... e universul vieţii tale, locul de unde vine lumina, unde îngerii fac palmele căuş pentru a-ţi aduna suspinele zilei şi ţi le şterg apoi cu aripa blândă a 

uitării.

Cornelia Vîju