Toamna şi-a scuturatmuzele peste oraşul cu salcâmi
La sfârşit de septembrie, început
de octombrie, şoaptele poeziei au curs din inimile iubitorilor acestei arte, în
cadrul Festivalului Poeţilor din Bacani,
ediţia a V-a, 2011, România - Grecia, la mal de Dunăre brăileană.
Manifestările organizate de
Biblioteca Judeţeană Panait Istrati, sub aripa protectoare a Uniunii Scriitorilor
din România, Filiala de Sud –Est, dar şi a Consiliului Judeţean Brăila a adunat
în Sala de Conferinţe a Teatrului Maria Filotti nume mari ale culturii
româneşti şi nu numai.
Deschiderea Festivalului s-a
făcut de către domnul Dragoş Adrian Neagu, directorul Bibliotecii Panait
Istrati, iar apoi, amfitrion al serii a fostpoetul Nicolae Grigore Mărăşanu.
,,Nu-i pe lume fiinţă omenească , al cărui suflet să nu
aibă rădăcini adânc înfipte în colţul de pământ unde s-a născut!”
O vorbă
înţeleaptă spune că: ,,Cine are carte, are parte”, că un om învăţat urcă uşor
treptele ascensiunii profesionale şi sociale. Am auzit-o şi eu, copil fiind,
iar apoi, cu trecerea timpului i-am descifrat autenticitatea. Şi, oricine ştie
că locul potrivit de întâlnire cu paginile unei cărţi, este instituţia şcolii.
Şi
pentru că sunt o locuitoare movileană, m-am gândit să trec pragul Şcolii Movila
Miresii şi să-i descopăr povestea.
Atestată documentar din anul 1883, primii dascăli ai acestei şcoli au
fost şi fondatorii ei, respectiv soţii Maria şi Scarlet Tudor. Aceştia au avut
un rol important în acţiunea de construire a primului local de şcoală, cât şi
în demersurile către primărie şi revizorul şcolar. Clădirea este construită din
cărămidă, iar aşa cum reise din procesul verbal din 25 noiembrie 1924, învăţau
la începuturile ei elevi ai claselor I-IV. Din anul 1934, apare şi clasa a V- a
şi mai apoi, clasa a VI- a şi a VII -a. Cursurile erau ţinute de învăţători,
iar începând cu 1950 apar primii profesori.
Privind prin arămiul acestor zile de toamnă,
ochii mi s-au oprit asupra unui copac semeţ, printre ale cărui crengi, se
ascundea o panglică albastră de cer. Şi, oprind şirul gândurilor mele, am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la
suprafaţa solului şi fixau acest copac
puternic.
M-am
minunat şi m-am întrebat, de ce oare în locul acesta a trebuit să crească şi
nu altundeva pe pământ? Şi-am înţeles... Era vorba despre rădăcini, despre
locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viaţă fiecare dintre
noi!
Şi,
deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în
minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal.
Locul
în care ne păstrăm identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai
frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica!
De
mică îmi plăcea să ascult poveştile pe care mama mi le citea. Şi mă lăsam
legănată de luntrea magică a Zânei Poveştilor ore în şir. Iar dacă
mami mai spera, sărmana, că la un moment dat mă voi plictisi şi, poate, chiar
voi adormi, recunosc că o dezamăgeam, în privinţa aceasta. Îi ceream să-mi
citească fără oprire, până mă convingeam singură că nu mai poate, că a rămas
fără glas...
Oare, de
ce eram fascinată de basme, de amintirile din copilăria lui Creangă, de schiţele
lui Caragiale pe care mi le citea cu atâta patos, încât credeam că, chiar a
coborât personajul însuşi, din scena întâmplărilor şi.... mă minunam?
Miresmele florilor alunecă pe
arcuşul viorii primei zâne a anului, Primăvara.
Şi curg din petale viu colorate, peste care, razele soarelui şi-a aşternut
nuferii aurii prinşi într-un joc al bucuriei.
Ciripitul păsărilor este trecut
prin sita norilor şi înălţat cât mai sus, ca să ştie întreaga zare că este
sărbătoare, că este momentul renaşterii naturii. Florile de cireş au
înveşmântat copacii cu rochia lor de argint, iar pământul pare să-şi scrie
propriul basm de vis. Fluturaşi multicolori le sărută gingaş şi-şi culeg cu
graţie curcubeul din aripi atunci când le ating.
"Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit
număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal
ridează sufletul." George Enescu
Fiecare om este precum o floare, care
înfloreşte în anotimpul ales de el însuşi. Unii iubesc primăvara şi aleg să-şi
risipească parfumul în acest anotimp, alţii vara, toamna sau iarna. Pe parcursul
vieţii, în diferite momente ale acesteia, ne descoperim pasiuni cărora ne
dedicăm în totalitate şi astfel reuşim
să atingem culmi la care alţii doar visează. Iar atunci când pasiunile încep să
se lege în sufletul omului, viaţa pare mai frumoasă iar obstacolele sunt uşor
de trecut. Pasiunea căreia i te dedici îţi dă aripi şi te ajută să zbori în
fiecare zi.
În zorii zilei de azi, 6
decembrie, clinchete de clopoţei au răsunat în cinstea sosirii lui Moş Nicolae.
După cum au deschis ochii, toţi copiii au alergat cu sufletul la gură lângă
perechile de ghetuţe lustruite de cu seară, pentru a descoperi cadourile lăsate
de Moş. Dar oare am meritat cadourile? Haideţi, să-i dăm câteva motive Moşului,
şi să-i încântăm urechile doritoare de-a asculta doar fapte bune!
1
Decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională a României în 1990,
reprezentând sărbătorirea Marii Adunări de la Alba Iulia, unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu România şi
simbolizează unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Anul 1918 reprezintă în istoria
poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării
victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru
făurirea statului naţional unitar.
Botezul este un ritual de intrare în comunitatea creştinăşi reprezintă una din cele șapte
taine. Privit prin ochii mei de copil, botezul este precum o cunună fermecată
de lumină cu care este împodobit omul de către divinitate.
Sfântul Botez este taina prin care
omul, prin întreită afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea
Sfintei Treimi, dobândeşte iertare de pãcatul strãmoşesc şi de toate pãcatele
fãcute pânã atunci, se naşte din nou duhovniceşte şi se face membru al
Bisericii lui Hristos.
Botezul este numit şi ''uşa tainelor,'' pentru cã numai prin
botez devenim fii ai lui Dumnezeu , reuşind astfel să primim şi celelalte
Sfinte Taine.
Pe 5
aprilie 2011, cu toţii am
sărbătorit ziua de naştere a marelui scriitor Fănuş Neagu, respectiv
aniversarea a 79 de ani de la naşterea sa. Şcoala brăileană care îi poartă
numele, a organizat premierea ,,Concursului
de proză Fănuş Neagu”, prima ediţie, unde am participat şi eu, obţinând Menţiunea I.
Am fost foarte bucuroasă de acestă
reuşită, recunosc că m-au cuprins emoţii
mari când am ascultat cuvintele frumoase ce s-au rostit la adresa maestrului.
În dimineaţa aceasta, razele soarelui m-au
îmbrăţişat cu mai multă căldură ca de obicei. Le-am simţit cum s-au aşezat în
părul meu, iar strălucirea lor neasemuită mi-a picurat un strop de fericire în
privire. Astăzi mă simt altfel,
sunt mai îndrăzneaţă , simt un fel de măreţie. Mai bogată, parcă, pentru că,
azi, 11 februarie 2011, este ziua mea de naştere. O să
vă miraţi! Împlinesc chiar 11 ani, aşa că acest magic număr, 11, astăzi s-a
transformat în nuferi albi, catifelaţi, gingaşi precum sufletul meu de copil şi
s-au strecurat în fiinţa mea cu atâta lumină, încât totul în jur mi se pare superb.
Adesea înmoi pensula în acuarela inimii şi trasez imagini pe pânza
imensă a vieţii. Le schiţez peste acea parte în care desenez tabloul şcolii în
care învăţ, locul de unde culeg cele mai fine picături de înţelepciune.
Câteodată folosesc doar culori vii, pentru că
mă simt fericită şi mă refer la zilele în care note de zece se aşează voioase
în carnetul meu de elev. Alteori, folosesc tonuri mai blânde, pentru că...
recunosc, am şi zile în care nota maximă mă ocoleşte şi asta pentru că mă las
purtată câteodată pe aripile jocului şi închid în sertăraşul amânărilor problemele de matematică.
,,Stau câteodată şi-mi aduc
aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi
eu drăguliţă –Doamne a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei (...)”.
Aşa îşi începe Ion Creangă
,,Amintirile”, scotocind prin tainiţa sufletului după cele mai minunate momente
ale copilăriri sale.
Asemeni povestitorului şi mie îmi
place să răsfoiesc adeseori în jurnalul copilăriei mele, după clipele încărcate
de gingăşia acestei vârste. Numai că, autorul le evocă undeva la vârsta
maturităţii, când sacul acestei perioade este deja burduşit de poveşti.
Azi, dacă ar trebui să dau un chip lumii
mele, acela ar fi al şcolii în care învaţ. Ca orice elev, sunt captivată de minunatele
lucruri ce le învăţ la şcoală, de parfumul cărţilor pe care le răsfoiesc cu
atâta curiozitate alături de profesorii mei. Acum, în primii ani de şcoală,
simt că pot schimba lumea cu o singură rostire, făcând-o mai bună, mai plină de
iubire, când dascălul descoperă în mine calităţi pe care, cu chibzuinţa sa, le
modelează, formându-mă pentru viitor, dându-mi aripi să zbor cât mai sus.
De fiecare dată când filele toamnei se
desprind din calendar, ne pregătim să pictăm din nou natura în culorile ei
preferate: galben, roşu, maro. Şi dacă tot înmuiem pensula în acuarela
sufletului, cernem şi câţiva stropi de melancolie pentru că, trebuie să
recunoaştem, clipele autumnale au acest efect asupra noastră. Sunetul toamnei
îl recunoaştem sub paşii trecătorilor, când calcă peste covorulde frunze, ce-mbracă aleile din parcuri şi nu
numai; mirosul îl regăsim când atingem coşuleţul încărcat de gutui şi mere
coapte. Culoarea amurgului de toamnă se citeşte pe un cer sângeriu, al cărui
şal se sprijină de crengile copacilor goliţi de veşmânt.
Luna decembrie este cea mai
frumoasă perioadă a anului. Şi... nu pentru că este luna în care vine Moşul cu
sacul încărcat de cadouri, ci pentru că e perioada în care pe buzele tuturor
curg... colindele.
Colindele sunt cântece cu semnificaţie
religioasă, inspirate de Sărbătoarea Crăciunului, când Fiul lui Dumnezeu se
naşte. Şi... nu într-o casă împărătească aşa cum ar fi corect, ci... într-o
iesle şi ,de asemena ,în sufletele oamenilor iubitori de Divin.
În vacanţa de vară, am mers cu familia mea, la
pescuit. De cum m-am trezit din somn şi mă pregăteam să mă echipez pentru o
astfel de activitate, deja îmi imaginam că voi prinde în undiţa mea, cel mai
mare peşte, dintre cei pescuiţi de-a lungul timpului, în familia mea de
pescari. Voiam să bat recordul unei capturi pescăreşti din familia noastră,
mare consumatoare de peşte de altfel.
Mă uit pe fereastră şi sunt tristă că nu zăresc nici un fulg de nea. Raze
de soare mi se joacă printre buclele castanii, de parcă ar vrea să-mi facă
necaz.
E mijloc de decembrie 2011! E luna în care tu
aduci bucurie, nu doar în inimile noastre, ale copiilor, ci şi-n ale părinţilor,
bunicilor ba chiar şi-n lumea necuvântătoarelor. E perioada zăpezii, a uliţelor
ce răsună de glas de copii şi-a
derdeluşului. Să ştii că dezamăgiţi suntem nu doar noi, copiii, de lipsa
omătului, ci şi adulţii suferă. De exemplu, mamei mele îi place să se joace în zăpadă, ne
îmbulgărim în fiecare iarnă, ne dăm cu săniuţa şi construim, toată familia, cel
mai frumos om de zăpadă, acolo, în curte, lângă stâlpul porţii, străjuindu-ne casaapoi, precum un soldat credincios.
Creştinii sărbătoresc la Paşte,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Tradiţiile aceastei sărbători sunt
legate de încondeierea ouălor, de vopsirea lor în roşu şi de ciocnirea lor, cu
partea ascuţită, spunând cel care ciocneşte primul: Hristos a înviat! Iar persoana , cu care se ciocneşte oul,
răspunde: Adevărat a înviat!
De când m-am născut, am fost răsfăţată de
parfumul trandafirilor din grădina casei şi de leagănul din mijlocul ei. Este
imaginea de care se prind gândurile mele de câte ori mă pornesc spre ... acasă.
Oare, doar
copilăria poate sădi în sufletul unui om arome prin care pătrunde în lumea
viselor? Oare, există vreo reţetă să poată fi menţinută această magie şi peste
timp?
Mama îmi spune, adeseori, că cea mai
frumoasă floare din grădina sufletului unui om este copilăria. Este o floare
rară, a inocenţei, a jocului şi a zborului neîncetat spre zări.
Azi, 15
ianuarie 2012, se împlinesc 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu.
Fiecare
dintre noi poartă în sertarul inimii un vers din creaţia marelui poet, fiecare
la un moment dat al vieţii a invocat muzele eminesciene să-l inspire. Iar în
ziua aniversării lui, cu atât mai mult!
Atunci când iluziile ţi se pierd într-un
spaţiu gol, în suflet ţi se cuibăreşte dezamăgirea. Când apare, este precum
ropotul scurt de ploaie, care-ţi erodează fiinţa, zdrenţuind-o în câteva clipe.
Când îţi faci o speranţă, iar aceasta din diverse motive îţi este înăbuşită,
aripile ce-ţi crescuseră, se frâng instantaneu.
Câteodată te învinovăţeşti, crezând că dacă
te-ai fi străduit mai mult, poate, ai fi încărcat mai mult tabloul
aşteptărilor. Pot surveni în oricare plan al vieţii tale, însă cele mai grele, ai
învăţat că sunt dezamăgirile din dragoste.
Voalul răsăritului desfăşoară mângâietor
peste cerul albastru al zilei o lumină specială. Visele s-au reîntors pe
tărâmul lor, iar conturul lunii aproape că nu se mai observă.
Astăzi voi dansa alături de soare la
fereastra ta, purtând în mâini un buchet de săruturi în care am presărat
lacrimi de fericire. Ţi-l ofer şi scriu cu el iubirea ce-ţi port, pentru că,
azi este ziua ta, iubite!
Zilele trecute sosise momentul să creez pentru fiica mea în vârstă de zece ani,
amintirea primei experienţe la pescuit, pe care şi-o dorea nespus. Era timpul
să trasăm împreună o nouă coordonată pe tabloul trăirilor, pe care să o poarte
în colţişorul sufletului pentru vremea când va fi mare şi, cine ştie, poate până
atunci va deveni un pescar amator
priceput.
În
amintirile copilăriei, împleteşti şi tu cu siguranţă firul acelei zile în care
ai mers prima oară la pescuit, când, cu sufletul la gură, aşteptai să trăieşti
senzaţia aceea unică, de a ţine primul peşte în undiţă.
Adeseori în viaţă întâlneşti oameni cu
suflete minunate, a căror lumină se răsfrânge cu graţie în destinul tău. Nu
realizezi, iniţial, că printre măştile persoanelor de care te ciocneşti, se
ascund inimi mari, dispuse să-ţi întindă o mână de ajutor ca să aşeze o
cărămidă la temelia existenţei tale. Fie că îţi vor deveni prieteni, fie că nu,
ei îţi vor arăta lumina de dincolo de umbră şi vor da aripi viselor ce le
ascundeai de ani în tine, îţi vor împleti gândurile cele mai ascunse cu firul
realităţii.
Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile
și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de
a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin
explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare
decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai
nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste
voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește
afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă
nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o
extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil,
maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul
noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic
din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal,
te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci
acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și
nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Cu toţii am avut momente-n viaţă
în care ne-a plăcut să visăm cu ochii deschişi! Visele conştiente sunt de fapt
dorinţe, rodul imaginaţiei noastre. Iar dorinţele sunt de fapt… speranţe! Iar
speranţa înseamnă viaţă, partea aceea
din noi care ne-ajută să mergem mai departe, e legătura aceea inexplicabilă
dintre noi şi Divinitate e… acel ceva
cu care ne hrănim zi de zi şi care nu moare niciodată.
Pe măsură ce visele ne sunt îndeplinite,
mintea noastră naşte altele, la fel de măreţe, iar buzele noastre , în rugăciune,
le rosteşte cu atâta măiestrie şi necesitate încât, cred, şi D-zeu se miră de
câte trebuinţe avem noi. E-adevărat, El
ne zice: ,,Cere şi ţi se va da, bate şi ţi
se va deschide!” Iar noi, când e vorba să cerem ceva, avem întodeauna o
listă interminabilă! Nu ne interesează pe noi că D-zeu mai are şi alte lucruri
de făcut, vrem să ne răspundă imediat, pentru că… visul nostru e cel mai important!
,,Violenţa, ultimul refugiu al
incompetenţei”(Isaac Asimov)
Timpul, în perpetua sa rotire,
m-a anunţat prin intermediul orologiului că am păşit într-o nouă zi.
Cu simţul datoriei faţă de
slujba spre care, zâmbind, mă îndrept, într-o zi de sfârşit de ianuarie, îmi
repet în gând că sunt o norocoasă pentru şansa de-a atinge un nou răsărit de
soare, căruia să-i fur alte câteva raze, pe care, ascunzându-le înlăuntrul meu, să mă ajute să devin
mai puternică. Atunci când priveşti lumea dintr-un unghi pozitiv, spun
psihologii, viaţa pare mai frumoasă, iar problemele mai uşor de depăşit. Lecturasem
,,Gândirea pozitivă”a Verei Peifer, în
urmă cu ceva timp şi, instantaneu, îmi revenise în minte unul din sfaturile
sale din carte: ,,Norocul are forma
gândului...recoltaţi întotdeauna ceea ce semănaţi în inimă şi gânduri”.
Zilele trecute, aflându-mă în cimitir, pentru
a aşeza o floare la mormântul bunicilor, am simţit nevoia de-a mă opri în faţa
unui alt mormânt, pe crucea căruia era dăltuit în piatră, numele fostei mele profesoare de literatură, Veronica
Vizireanu.
I-am atins ca-ntr-o mângăiere chipul ce-mi
zâmbea din fotografie şi, cu respect, am aprins o lumânare la căpătâiul ei. I-am
spus:,,Bună ziua, doamnă profesoară...
şi...când eraţi... când ... ne învăţaţi....”. Am încercat fără succes să-i spun câteva cuvinte, dar... vorbele la
trecut, sunau a rece, a greu şi gol, iar eu nu îmi puteam imagina că persoana
din fotografie nu mai este. M-am emoţionat în faţa criptei reci, aşa cum o
făceam câteodată la ora de literatură, iar doamna profesoară ştia să îmi şteargă emoţia într-o mângâiere
părintească.
Când m-am trezit, răsăritul răspândea fuioare de lumină alungând dârele
rătăcite din noapte. E duminică şi, deja, îmi programez o mulţime de activităţi
ce trebuie să le îndeplinesc. Dar... îmi întrerupe şirul gândurilor fiica mea,
care îmi propune veselă: ,,Mami, hai să
mergem astăzi la biserică!”,,Nu pot, i-am
răspuns, am foarte multă treabă !”,,Dar
mami, îmi spune fetiţa mea mirată, doamna profesoară de religie,, la şcoală,
ne-a învăţat că e lege de la Dumnezeu ca ziua de duminică să o dedicăm
odihnei!” ,,Aşa este, fata mea, i-am răspuns cu glasul stins şi plin de
ruşine, parcă, deoarece primisem de la copilul meu o lecţie care, era de
datoria mea, să i-o ,,predau”.
- din cugetările unui smerit monah al Bisericii Răsăritului...
Oriunde ai fi, îţi spune Domnul, acum spre
tine mâna mea o întind!
De când te-am plămădit, în pântecele mamei tale, nu am încetat să te
iubesc şi să te chem la Mine… Dar cuvintele mele şoptite, adesea nu le-ai
auzit, şi mai ales, niciodată nu mi-ai deschis inima ta…
De câte ori, spunem bună dimineaţa! răsăritului de soare
atunci când ne trezim? De cate ori mulţumim zilei în care păşim, după ce-am fost mângâiaţi de lumina lunii?
Cu siguranţă, de puţine ori! Ne
lăsăm cuprinşi în vâltoarea vieţii şi nu mai observăm că ni s-a dat încă o şansă, ni s-a deschis o
nouă zi în care putem privi razele soarelui jucându-se în părul iubitului sau
iubitei şi, învăluiţi de strălucirea vie a lui (ei), uităm să aprindem în noi o
nouă speranţă! Uităm să ne bucurăm de-aceste gesturi simple!
Aripile speranţei
cresc de fiecare dată când păşeşti în
acest lăcaş sfânt
De
câte ori durerea zbuciumă sufletul omului, acesta, plin de pocăinţă, se
întoarce spre acel Cineva, de-acolo de sus, cerându-i ajutorul. Pentru că,
acolo în Împărăţia Cerului, e cea mai puternică forţă a Universului, iubirea
supremă, Dumnezeu.
Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
,,Cu cât cunoşti un om mai bine şi mai mult, cu
atât eşti mai aproape de o fatală despărţire cu el. Cunoaşterea detaşează o
fiinţă de alta şi alterează grăuntele de mister ce se află în orice existenţă,
cât de plată ar fi ea."