Atunci când iluziile ţi se pierd într-un
spaţiu gol, în suflet ţi se cuibăreşte dezamăgirea. Când apare, este precum
ropotul scurt de ploaie, care-ţi erodează fiinţa, zdrenţuind-o în câteva clipe.
Când îţi faci o speranţă, iar aceasta din diverse motive îţi este înăbuşită,
aripile ce-ţi crescuseră, se frâng instantaneu.
Câteodată te învinovăţeşti, crezând că dacă
te-ai fi străduit mai mult, poate, ai fi încărcat mai mult tabloul
aşteptărilor. Pot surveni în oricare plan al vieţii tale, însă cele mai grele, ai
învăţat că sunt dezamăgirile din dragoste.
Voalul răsăritului desfăşoară mângâietor
peste cerul albastru al zilei o lumină specială. Visele s-au reîntors pe
tărâmul lor, iar conturul lunii aproape că nu se mai observă.
Astăzi voi dansa alături de soare la
fereastra ta, purtând în mâini un buchet de săruturi în care am presărat
lacrimi de fericire. Ţi-l ofer şi scriu cu el iubirea ce-ţi port, pentru că,
azi este ziua ta, iubite!
Zilele trecute sosise momentul să creez pentru fiica mea în vârstă de zece ani,
amintirea primei experienţe la pescuit, pe care şi-o dorea nespus. Era timpul
să trasăm împreună o nouă coordonată pe tabloul trăirilor, pe care să o poarte
în colţişorul sufletului pentru vremea când va fi mare şi, cine ştie, poate până
atunci va deveni un pescar amator
priceput.
În
amintirile copilăriei, împleteşti şi tu cu siguranţă firul acelei zile în care
ai mers prima oară la pescuit, când, cu sufletul la gură, aşteptai să trăieşti
senzaţia aceea unică, de a ţine primul peşte în undiţă.
Adeseori în viaţă întâlneşti oameni cu
suflete minunate, a căror lumină se răsfrânge cu graţie în destinul tău. Nu
realizezi, iniţial, că printre măştile persoanelor de care te ciocneşti, se
ascund inimi mari, dispuse să-ţi întindă o mână de ajutor ca să aşeze o
cărămidă la temelia existenţei tale. Fie că îţi vor deveni prieteni, fie că nu,
ei îţi vor arăta lumina de dincolo de umbră şi vor da aripi viselor ce le
ascundeai de ani în tine, îţi vor împleti gândurile cele mai ascunse cu firul
realităţii.
Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile
și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de
a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin
explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare
decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai
nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste
voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește
afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă
nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o
extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil,
maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul
noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic
din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal,
te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci
acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și
nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Cu toţii am avut momente-n viaţă
în care ne-a plăcut să visăm cu ochii deschişi! Visele conştiente sunt de fapt
dorinţe, rodul imaginaţiei noastre. Iar dorinţele sunt de fapt… speranţe! Iar
speranţa înseamnă viaţă, partea aceea
din noi care ne-ajută să mergem mai departe, e legătura aceea inexplicabilă
dintre noi şi Divinitate e… acel ceva
cu care ne hrănim zi de zi şi care nu moare niciodată.
Pe măsură ce visele ne sunt îndeplinite,
mintea noastră naşte altele, la fel de măreţe, iar buzele noastre , în rugăciune,
le rosteşte cu atâta măiestrie şi necesitate încât, cred, şi D-zeu se miră de
câte trebuinţe avem noi. E-adevărat, El
ne zice: ,,Cere şi ţi se va da, bate şi ţi
se va deschide!” Iar noi, când e vorba să cerem ceva, avem întodeauna o
listă interminabilă! Nu ne interesează pe noi că D-zeu mai are şi alte lucruri
de făcut, vrem să ne răspundă imediat, pentru că… visul nostru e cel mai important!
,,Violenţa, ultimul refugiu al
incompetenţei”(Isaac Asimov)
Timpul, în perpetua sa rotire,
m-a anunţat prin intermediul orologiului că am păşit într-o nouă zi.
Cu simţul datoriei faţă de
slujba spre care, zâmbind, mă îndrept, într-o zi de sfârşit de ianuarie, îmi
repet în gând că sunt o norocoasă pentru şansa de-a atinge un nou răsărit de
soare, căruia să-i fur alte câteva raze, pe care, ascunzându-le înlăuntrul meu, să mă ajute să devin
mai puternică. Atunci când priveşti lumea dintr-un unghi pozitiv, spun
psihologii, viaţa pare mai frumoasă, iar problemele mai uşor de depăşit. Lecturasem
,,Gândirea pozitivă”a Verei Peifer, în
urmă cu ceva timp şi, instantaneu, îmi revenise în minte unul din sfaturile
sale din carte: ,,Norocul are forma
gândului...recoltaţi întotdeauna ceea ce semănaţi în inimă şi gânduri”.
Zilele trecute, aflându-mă în cimitir, pentru
a aşeza o floare la mormântul bunicilor, am simţit nevoia de-a mă opri în faţa
unui alt mormânt, pe crucea căruia era dăltuit în piatră, numele fostei mele profesoare de literatură, Veronica
Vizireanu.
I-am atins ca-ntr-o mângăiere chipul ce-mi
zâmbea din fotografie şi, cu respect, am aprins o lumânare la căpătâiul ei. I-am
spus:,,Bună ziua, doamnă profesoară...
şi...când eraţi... când ... ne învăţaţi....”. Am încercat fără succes să-i spun câteva cuvinte, dar... vorbele la
trecut, sunau a rece, a greu şi gol, iar eu nu îmi puteam imagina că persoana
din fotografie nu mai este. M-am emoţionat în faţa criptei reci, aşa cum o
făceam câteodată la ora de literatură, iar doamna profesoară ştia să îmi şteargă emoţia într-o mângâiere
părintească.
Când m-am trezit, răsăritul răspândea fuioare de lumină alungând dârele
rătăcite din noapte. E duminică şi, deja, îmi programez o mulţime de activităţi
ce trebuie să le îndeplinesc. Dar... îmi întrerupe şirul gândurilor fiica mea,
care îmi propune veselă: ,,Mami, hai să
mergem astăzi la biserică!”,,Nu pot, i-am
răspuns, am foarte multă treabă !”,,Dar
mami, îmi spune fetiţa mea mirată, doamna profesoară de religie,, la şcoală,
ne-a învăţat că e lege de la Dumnezeu ca ziua de duminică să o dedicăm
odihnei!” ,,Aşa este, fata mea, i-am răspuns cu glasul stins şi plin de
ruşine, parcă, deoarece primisem de la copilul meu o lecţie care, era de
datoria mea, să i-o ,,predau”.
- din cugetările unui smerit monah al Bisericii Răsăritului...
Oriunde ai fi, îţi spune Domnul, acum spre
tine mâna mea o întind!
De când te-am plămădit, în pântecele mamei tale, nu am încetat să te
iubesc şi să te chem la Mine… Dar cuvintele mele şoptite, adesea nu le-ai
auzit, şi mai ales, niciodată nu mi-ai deschis inima ta…
De câte ori, spunem bună dimineaţa! răsăritului de soare
atunci când ne trezim? De cate ori mulţumim zilei în care păşim, după ce-am fost mângâiaţi de lumina lunii?
Cu siguranţă, de puţine ori! Ne
lăsăm cuprinşi în vâltoarea vieţii şi nu mai observăm că ni s-a dat încă o şansă, ni s-a deschis o
nouă zi în care putem privi razele soarelui jucându-se în părul iubitului sau
iubitei şi, învăluiţi de strălucirea vie a lui (ei), uităm să aprindem în noi o
nouă speranţă! Uităm să ne bucurăm de-aceste gesturi simple!
Aripile speranţei
cresc de fiecare dată când păşeşti în
acest lăcaş sfânt
De
câte ori durerea zbuciumă sufletul omului, acesta, plin de pocăinţă, se
întoarce spre acel Cineva, de-acolo de sus, cerându-i ajutorul. Pentru că,
acolo în Împărăţia Cerului, e cea mai puternică forţă a Universului, iubirea
supremă, Dumnezeu.
Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
,,Cu cât cunoşti un om mai bine şi mai mult, cu
atât eşti mai aproape de o fatală despărţire cu el. Cunoaşterea detaşează o
fiinţă de alta şi alterează grăuntele de mister ce se află în orice existenţă,
cât de plată ar fi ea."
,,Banii, puterea politică
dobândită, toate pot pieri în urma unor schimbări sociale neaşteptate. Cei mai
mari bogătaşi au ajuns şi pot ajunge astăzi, săraci lipiţi pământului. Istoria
a demonstrat, în repetate rânduri, cum aristrocaţi puternici, personalităţi
proeminente ale unor grupuri religioase, politice sau rasiale devin subit
pribegi, de îndată ce-şi pierd privilegiile în urma unui eveniment neprevăzut.
Această soartă nu a putut fi evitată decât de cei care şi-au cultivat şi
dezvoltat aptitudinea de a obţine iubirea aproapelui.”
Ziua de 1 martie 2012, a adus Şcolii cu
clasele I-VIII Şuţeşti, ocazia de a oferi
cele mai frumoase mărţişoare, prin organizarea primei ediţii a unui
concurs judeţean de creaţie plastică, având ca temă ,,Lumea poveştilor lui Creangă”.
Directorul şcolii gazdă, doamna profesor
Mariana Toică împreună cu iniţiatorul concursului, tânărul învăţător Silviu Stelică
Roşioru, au încurajat încă de la începutul competiţiei elevii claselor I-IV
care s-au înscris la concurs şi le-au urat să devină peste timp nume celebre
ale artelor plastice.
Dacă se întâmplă să ai o problemă
de sănătate, ceri ajutor, iar dacă eşti norocos, după o oră ambulanţa soseşte,
chiar dacă, nu vine de la o distanţă prea mare. Dar dacă ai ghinionul de a-ţi
veni rău chiar într-o zi de week-end, trebuie să fii şi norocos ca să fii
preluat după ore întregi de aşteptare... de la Serviciul de Urgenţă...
Se întâmplă undeva în România,
undeva în Câmpia Bărăganului, undeva în anul de graţie - 2012...
Aşadar, astăzi, duminică, 11 martie,
am avut surpriza neplăcută să văd cum colegului meu de serviciu i s-a făcut rău
şi singurul mod de a-l ajuta, după ce am făcut ce mi-a stat în puteri, a fost să sun la servicul 112. Şi... chiar
dacă ambulanţa avea anticipat ca timp de sosire 20 de minute, timpul ei s-a
derulat după altă măsură şi s-a transformat într-o oră!
Sâmbătă, 17 martie 2012, începând cu orele 10.00, la sediul ISJ Brăila, a avut loc cea de-a VI-a
ediţie, a Concursului Naţional de produse finale, al Proiectelor finanţate prin programe comunitare ,,MADE FOR EUROPE” –
2012, faza judeţeană.
Scopul acestui concurs a fost valorizarea şi promovarea experienţelor
pozitive în derularea programelor comunitare, am aflat de la d-na inspector
pe proiecte educaţionale, Nicoleta Dincă.
Concursul a constat în prezentarea
produselor finale de către elevii fiecărei unităţi şcolare candidată, o
prezentare a şcolii pe care o reprezintă şi, de asemenea, un rezumat al
proiectului cu care s-au înscris în concurs.
În fiecare zi viaţa ne oferă cadouri pe care
trebuie să învăţăm să le primim cum se cuvine. Ele sunt muzica Universului, ce
vrea să ne legene în propria misiune ce-o avem de îndeplinit, aici, pe Pământ.
Adeseori te găseşti înaintea unui moment care
implică dăruirea unui cadou. Cadoul este un gest de mulţumire, felicitare sau
pur şi simplu al afecţiunii ce-o nutreşti pentru cineva. Atunci când îl
dăruieşti, cadoul dă o stare bună, atât ţie cât şi celui ce i-l oferi. Semn al
generozităţii sau recunoştinţei, trebuie să fie ambalat cât mai frumos, iar
dincolo de panglici şi hârtii colorate să aibă un conţinut potrivit, surpriză, care
să producă bucurie şi zâmbet pe chipul celui care îl primeşte. Şi dacă persoana
căreia îi faci cadoul este specială, câteva săruturi aşezate pe ici pe colo, îi
vor creşte acestuia valoarea. Când primeşti un dar este recomandat să îl desfaci
imediat. Imaginea sa va aşeza reacţia potrivită pe chipul tău, iar bucuria se
va reflecta şi-n ochii celui ce ţi l-a dăruit.
Ţi-ai
pus vreodată întrebarea:,,Cum ar fi arătat lumea fără flori?”
Acele gingaşe plante ce-ţi parfumează viaţa în
orice moment, în culorii vii rupte din paradisul cerului! Acel mic detaliu al
lumii în care fiinţezi şi al cărui semnificaţie capătă nenumărate valenţe.
Ce
i-ai mai fi dăruit persoanei iubite în fiecare zi dacă nu ar fi fost ele? De
unde ai fi cules cea mai limpede rouă ca să-i atingi ochii în dezmierdarea
răsăritului? Şi... drum de petale pe care să păşească, din ce i-ai fi făurit?
De
mic copil l-au fascinat avioanele. Acele maşinării cu care omul poate zbura, se
poate ridica deasupra tuturor, devenind astfel stăpânul aerului. Dacă îi
dăruiai o maşinuţă de jucărie, nu îi
smulgeai prea multe zâmbete, în schimb, dacă îi ofereai un avion, îi cucereai
deja inima. De câte ori auzea cum un aparat de zbor, avion sau elicopter,
survola orizontul, îşi ciulea urechile şi asculta zgomotul până se îndepărta. Îi plăcea
să privească cerul până ce ,,dunga” aceea albă, pe care avionul o desena pe
cer, dispărea. Nu putea rezista dorinţei de a zbura într-o zi asemeni
păsărilor, descoperise deja visul de aur al sufletului său: zborul. Era ca o muzică ce îi inunda
simţurile şi care îi pătrundea din zi în zi, mai adânc în sânge. Îşi cumpăra
reviste de specialitate, cărţi din care afla ceea ce îl interesa, se hrănea în
fiecare zi cu ştiri despre pasiunea lui. Meseria de aviator se scria deja în
inima lui îndrăgostită de aripi şi zbor...
Înserarea învăluia zarea cu o viteză
uimitoare. Cerul poleit cu razele apusului se desfăşura cu atâta graţie, iar
privirea îmi era răsfăţată de purpuriul cerului de toamnă târzie, într-un apus
plin de splendoare. Îmi fixez adânc retina în el încercând să imortalizez acest
cer sângerând, pe conturul albastru al zilei, adevărată minune a naturii şi să
îl ascund acolo, în cufărul acela plin de clipe plăcute dintr-o margine a inimii
mele.
Mereu
aştepţi să se întâmple ceva. Să simţi o
emoţie nouă, să cunoşti locuri fascinante, să descoperi puteri noi în tine,
orice, numai să se întâmple... mâine. Adulmeci sosirea unei persoane ce vine de
departe sau... plecarea ta către necunoscut. Ai vrea să legi punţi către oameni
ce te-au atras cumva, ai vrea să păşeşti peste praguri mai înalte în viaţă. Pe
scurt, simţi nevoia să-ţi depăşeşti limitele, să lărgeşti marginea cerului de
deasupra ta, însă... amâni.
Orizontul
raţiunii desenează vise noi, notele pianului interior vor să cânte o altfel de
partitură, însă... îţi propui să începi... de mâine. Dacă ţi-e dor de o
persoană din familie sau de un prieten vechi, pe care nu i-ai mai văzut de mult
timp, te hotărăşti să le cauţi, dar nu azi, ci... mâine. Chiar şi ochii aceia
fermecători care te-au făcut să simţi acea fluturare în stomac, îi cer inimii
să-i sune, însă...ceva inexplicabil nu te lasă şi... amâni tot pentru ziua de
mâine. Îţi spui că mâine vei avea timp
pentru tot şi toate, grăbind parcă ziua
de azi de care nu mai reuşeşti să te bucuri din plin. Ţi se scurg multe clipe
printre degetele amânărilor, cuvinte se-năbuşă la gândul că mâine pot fi
rostite mai bine, emoţii se pierd şi se frâng cu putere tot de malul lui
mâine...
Pe scena uriaşă a lumii, întotdeauna şi-a
făcut loc cu uşurinţă, intriga. Rădăcinile ei se pierd undeva în negura
timpului. Se poate infiltra în medii mici, cu oameni simpli, obişnuiţi, dar şi
în medii înalte, acolo unde se ţin frâiele puterii.
Intriga este o ţesătură de trăiri
întunecate, ce macină sufletul şi-l cufundă în adâncuri de unde nu mai poate
ieşi, câteodată. Sinonimele intrigii sunt: uneltirea, discordia, cearta,
conspiraţia.
Dacă eşti vizat într-o conspiraţie, te vei
simţi vânat cu cleştele ei şi de multe
ori vei fi obligat să abandonezi şi să te supui jocurilor sale murdare,
deoarece o intrigă bine organizată îţi poate distruge: cariera, iubirea,
familia, viaţa însăşi. Dacă eşti un om
valoros vei trezi destule intrigi în jurul tău. Iar majoritatea oamenilor ce le
ţes sunt persoane cu dorinţe neîmplinite, care îşi urmăresc doar interesele
proprii, râvnesc după bunul altuia mai
mereu, zâmbetul lor ascunde răutatea, trişează ori de câte ori au ocazia şi...
scopul le scuză mijloacele. Nu sunt persoane empatice, ci egoismul le este fără
margini, gândurile lor se desfată doar când crează haos în jur, pe care, de
multe ori îl plănuiesc minuţios.
Fiecare pagină a împlinirilor
noastre naţionale este adânc înrădăcinată în cutele acestui pământ armonios
alcătuit, pe care s-a zămislit neamul românesc, din care s-a hrănit şi pe care
l-a înălţat adesea la rang de cult, apărându-l cu braţul, cu mintea, dar şi cu
viaţa.
Pentru noi nu există locuri mai frumoase şi
mai bine orânduite decât acelea care alcătuiesc pământul României.(Grigore Posea).
Fiecare
om este curios să-şi afle rădăcinile, de unde vine , cărui loc aparţine primul
parfum al universului copilăriei sale. Orice fiinţă are rădăcini din care îşi
extrage seva, lumina ce îi va călăuzi paşii şi îi va da forţă să lupte cu
vicisitudinile vieţii. Locul din care îşi porneşte drumul vieţii, împodobit cu
cele mai minunate flori, copaci înalţi, iarbă ca mătasea scăldată în picături
de rouă cristalină, pictată în acel verde sublim pe care nu îl vei regăsi niciodată
mai frumos ca cel din locul naşterii tale.
,,Oamenii trăiesc alături unii de alţii, dar
nu se iubesc. Voi nu iubiţi decât atunci când puteţi obţine anumite beneficii
de pe urma iubirii voastre. Cum poţi iubi pe cineva dacă aştepţi să obţii ceva
de pe urma lui? Iubirea a devenit o marfă. Ea nu mai este o relaţie, o
tovărăşie, o celebrare. Voi nu sunteţi fericiţi atunci când sunteţi alături de
celălalt; cel mult vă toleraţi.” Osho
O poveste
reală ţesută pe marginea cartelelor Orange Prey Pay
Cu siguranţă, fiecare din
utilizatorii unei cartele Orange PrePay a primit în ultimii ani mesaje de
avertizare de la acest serviciu, prin care ni se cerea să nu dăm curs unor cerinţe
de transfer credit niciodată.
Şi acest avertisment a apărut după
ce am primit, majoritatea utilizatorilor
unor astfel de SIM-uri, diferite mesaje prin care eram anunţaţi că am fi
câştigători ai unor premii mari şi al unor cadouri. Nu am dat crezare niciodată
unor astfel de mesaje mai ales că erau expediate după cartele de utilizator... deci
nu de pe numerele reţelei şi le ştergeam imediat ce ajungeau în telefon.
Povestea acestor mesaje a circulat
repede în toată ţara şi nimeni nu se mai
grăbea să le dea crezare atunci când era bombardat în căsuţa inbox-ului cu ele
şi cu câştigurile lor aberante.
Un întelept obişnuia să stea zilnic
la intrarea într-o cetate din Orientul Mijlociu. Într-o zi, un
călător se apropie de el şi îi spuse:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Înteleptul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăti, a răspuns înteleptul.
Putin după aceea, un alt călător se apropie de el şi i se adresă:
- Abia am sosit în acest oraş. Cum sunt oamenii de aici?
Înteleptul răspunse cu aceeaşi
Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi în stânga, să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine, avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
”Păziţi-vă de proorocii mincinoşi.
Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe
dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg
oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?
,,Numai Mântuitorul a ştiut că destinul
nostru era de a fi singuri — şi de aceea mântuirea Lui vine prin conştiinţă, şi
nu prin turmă. … Singurătatea absolută ? O concep câteodată aşa: în tren, pe un
culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om,
mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice
punct fix în spaţiu.
”Un intelectual
este cineva a cărui minte se veghează pe ea însăşi. A începe să gândeşti
înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Ispita comună tuturor inteligenţelor
este cinismul. Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e
profund pozitivă pentru că relevă întotdeauna ceea ce merită apărat în om.
I
” Destin
înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune,
răzvrătire şi suferinţă. … Accept viaţa din politeţe: veşnica revoltă este de
prost gust, ca şi sublimul sinuciderii. La douăzeci de ani tunăm şi fulgerăm
împotriva cerului şi a murdăriei pe care o acoperă, apoi obosim.