Petre Ţuţea

Libertatea omului e partea divină din el.

Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu.

Omul a depășit condiția de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanența speciei, nici cu concepția estetică a gloriei.

Când mă gândesc la suferințele bătrâneții, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morții. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

... suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Fără credință, fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

Dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu știe nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului. . . caută neaflând, și știe neștiind.

Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Inteligența, oricât de mare, nu e suficientă pentru a te curăța de prejudecăți. Cu cât inteligența e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, fiindcă ai aparat s-o justifici.

În fața lui Dumnezeu geniul este văr primar cu idiotul.

Un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul, face isprăvi nu minuni. Lumea, acum, e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie.

Am dorit întotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema ,, Aflarea în treabă ca metodă de lucru la Români”.

Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător. Capul nu are biruința definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit.