Interviu cu un aviator partea a IX-a

  - Zborul, pentru tine, a fost pasiune, ambiţie, dorinţă în a-ţi demonstra că poţi, sau o parte din fiinţa ta, pulsaţiile acelea de preaplin ce invadează minutul?

  - A fost o dragoste ascunsă câţiva ani, probabil până la adolescenţă şi pe care, de când am descoperit-o o păstrez cu sfinţenie în mine, şi-o voi păstra chiar până în momentul când voi merge să completez Escadrila din Ceruri, probabil.

   Primul impuls este să zic pasiune, dar... cred că iniţial a fost dorinţă, apoi ambiţie, muncă şi perseverenţă iar, în final, s-a transformat în adevărată pasiune.

  Şi da... dacă într-un minut, la o persoană normală pulsul trebuie să fie până la 80 de impulsuri parcă, pentru un aviator tot ce depăşeşte este preaplinul acela de adrenalină, care te menţine în forţă, care te transformă într-un vultur în ghearele căruia prada nu are nicio şansă (prada fiind cu siguranţă înaltul).

   - Ce satisfacţii ţi-a adus zborul în viaţă ? Cum te-a ajutat în viaţa personală, de zi cu zi?

   - Fiecare meserie pe care o practici îşi pune, fără să vrei, amprenta asupra comportamentului tău. Toate automatismele de acolo, le aduci în viaţa de zi cu zi sub forma îndemânării. Mai mult, viaţa de pilot cere un program riguros, sever chiar, pe care dacă eşti iscusit îl împleteşti şi-n viaţa personală bine. Am fost mereu un om punctual şi onest. Nu mi-au plăcut jumătăţile de măsură. Nu ! Corectitudinea şi cinstea au fost valori morale sub lumina cărora am acţionat mereu. Recunosc că zborul mi-a format un caracter solid, m-a format ca OM.

   - Vorbeşte-mi despre cel mai frumos moment al carierei de aviator şi cum te-a marcat ?

  - A fost momentul brevetării ca pilot. Mi-amintesc că în august 1980, Vasile Plecşa, un mare elicopterist, a venit la Bobocu, fiind inspector de zbor pe vremea aceea. În ziua când am primit brevetul de zbor, ţin minte că ne-am urcat în elicopter trei persoane : Vasile Pleşca, eu şi maistrul militar, Plăiaşu. Plăiaşu am aflat că a murit într-un accident de elicopter acum vreo doi ani de zile, Dumnezeu să-l odihnească în pace ! Şi... ca să-mi continui ideea,  după ce am decolat, mi-am executat misiunea ordonată cu succes. Spre uimirea mea,  Vasile Pleşca s-a dat jos în acelaşi timp cu mine din elicopter, mi-a dat mâna, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis pe un ton hotărât: - De azi eşti pilot de aviaţie ! 

  Acesta pot spune că a fost cel mai frumos moment al carierei mele, când am căpătat încredere în propriile forţe şi când s-a împlinit cu adevărat visul meu. E primul poem al vieţii de pilot, pe care adeseori  îl  recit  în momentele mele de meditaţie.

  - Vorbeşte-mi despre camarazii tăi. Ai trăit alături de ei şi întâmplări mai neobişnuite ? A reuşit vreunul să-ţi pătrundă adânc în suflet, să-şi înscrie cu cerneala prieteniei numele în amintirile tale, al cărui parfum îl simţi încă în tine ? 

   - Nu ştiu dacă au fost multe prietenii în aviaţie, la nivelul întrebării tale. Eram apropiaţi în clipele de repaos, care erau foarte rare. Cel puţin în perioada activităţii mele ! Tot timpul eram în misiune ! Eram legaţi de câte o activitate şi nu aveam prea mult timp pentru distracţie, pentru a lega prietenii la nivelul celor la care face referire întrebarea ta. În schimb, ne consideram cu toţii amici, ne respectam unul pe celălalt,  n-am auzit prea multe certuri ori discuţii în familia aviatorilor.

 Cu Dumitru Frunză am avut cele mai strânse legături, atât în activitatea noastră profesională, cât şi-n cea extraprofesională, pe care le-am cimentat în ani.  Am fost împreună atât la bine dar şi la rău, am funcţionat în acelaşi timp atât pe aerodromul din Tuzla cât şi pe cel din Clinceni. Am trăit clipe frumoase recunosc, dar am şi pătimit împreună. Ne-au legat şi ne leagă multe amintiri. Azi mă hrănesc cu ele mai mult ca niciodată, dovadă că încă-mi sângerează sufletul după perioada aceea, fiindcă mi-e foarte dor de manşă... Ar fi un sacrilegiu moral, să nu recunosc faptul că îmi doresc enorm să mai ţin în mână manşa unei aeronave.

 -  Ai şi o amintire neplăcută din această perioadă, a aviaţiei ?

 - Poate că da, însă nu-mi face plăcere să o rememorez. Am amintit înainte şicanele cu secretarii de partid, mă refer la acele rapoarte făcute pentru te miri ce activitate care nu i-a plăcut unuia sau altuia. La rândul meu am încercat să nu supăr pe nimeni vreodată.

   Chiar dacă suntem cu capul în nori consideraţi noi, aviatorii, nu înseamnă că nu ne pasă, că nu suferim de pe urma unei răutăţi sau nedreptăţi făcute.

  Creierul uman are o caracteristică minunată : el scoate din prim plan ceea ce este redundant, alege să păstreze doar ceea ce este important pentru fiecare individ. Iar amintirile neplăcute le trece într-un plan secund, al subconştientului tocmai pentru a nu ne afecta intensitatea durerii. Dar ele nu dispar, chiar dacă se cunosc destule cazuri patologice în care ele sunt uitate sau, mai mult, revin în urma altor boli, sunt provocate de şocuri emoţionale sau alte tratamente. Eu mă laud cu o memorie destul de bună. Aşa că, te rog să mă crezi că nu-mi face plăcere să  răscolesc prin sertăraşul experienţelor neplăcute.

  - În ultimii ani ai pierdut colegi valoroşi atât ca meserie, cât şi ca oameni. Ce îmi poţi spune despre ei ? Te-a marcat pierderea lor ? Oare de ce sună atât de prelung clopotele atunci când anunţă plecarea spre eternitate  a unui om al aerului ?

   - Din păcate am pierdut mulţi colegi de promoţie, nu doar colegi de breaslă.

Şi vreau să îi amintesc acum, chiar merită să le rămână numele şi aici, în cartea ta, nu doar pe aleea eroilor aviatori din cimitir. Fiindcă ei au vegheat cerul patriei, au adunat gloria de acolo şi au strecurat-o în propria insignă de pilot.

  Dintre colegii de promoţie, aş începe cu Costică Ardeleanu care a căzut cu elicopterul pe plaiurile brăilene, la Berteştii de Jos, pe malul Dunării, într-o toamnă mohorâtă cu un elicopter Robinson, la 53-54 ani cu o carieră bogată, cu nouă-zece mii de ore de zbor. Costică s-a prăpădit mult prea repede. Primul din promoţia noastră a fost totuşi Daniel Ioan (Reacţie, după poreclă). A căzut la un an după terminarea şcolii ! Colegul meu de bancă din anul întâi, Ioan Ruginosu, s-a prăpădit în urma unui stop cardiac, avea numai 50 de ani.  Ioan Marian s-a dus în Rai, la vârsta de 53 de ani, în urma unui diabet. Moise Nicolae, colegul despre care povesteam mai înainte, cu episodul de la Braşov- Sovata- Târgu Mureş, s-a stins şi el din viaţă în urma unui accident stupid, s-a înnecat cu un bol de mâncare. Un al erou al aerului care a completat Escadrila din Ceruri, este comandorul Nicolae Bucur, care la numai 49 de ani a pierit într-o catastrofă aeriană cu un elicopter Puma, într-un zbor de noapte. Din păcate nu mai ştiu nimic despre Balogh Ignac l-am căutat cu poliţia prin nişte scripte şi nu i-am dat de urmă. Se pare că a dispărut şi el. Grigore Mrejeru, coleg de-al meu în anul întâi, a murit în urma unei boli, cred că ciroză hepatică .

  Nu-mi mai amintesc de alţii care să fi murit ! A... ba da şi Lelia Romilă, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea ! În urma unei boli.  În promoţia noastră trebuie să amintesc că au fost şi zece fete. O colegă  s-a prăpădit chiar în anul întâi de şcoală ; se numea  Elena Comănescu.

  Şi atunci mi se pare corect ca acele clopote ce anunţă plecarea spre eternitate, să sune  mai prelung, cu o jale de neînchipuit, tocmai pentru că duc cu dangătul lor tinereţea şi entuziasmul unor oameni curajoşi, precum sunt aviatorii. Sub lespedea norilor s-au ascuns oamenii aerului care au aterizat acolo cu propriile amintiri, iar unele dintre ele vor fi pierdute pentru totdeauna. De aceea eu recomand celor care sunt în viaţă şi au avut o experienţă profesională bogată,

să-şi deschidă fereastra amintirilor şi să le lase scrise în testamentul urmaşilor. Fiindcă altfel nimeni nu va şti ce înseamnă viaţa de pilot, căci trăirile fiecăruia sunt unice, sunt speciale şi oricare din ele se poate transforma în repere cereşti pentru alte inimi ce pulsează, poate, în acest vis al zborului.

  -Povesteşte-mi întâmplări şi momente despre care nu te-am întrebat dar ai vrea să vorbeşti !

   - Am să-ţi povestesc un episod de la începutul vieţii mele de pilot.

  Mi-amintesc că în duminica de 23 august 1981, eram pe aerodromul Arad când am primit ordin să pregătesc elicopterul de zbor. Asta se întâmpla la un an după absolvire deci. Pilotam aparatul Alouette IAR 316 B, înmatriculat YR-ELV, alături de colegul Grigore Copaci şi trebuia să ne deplasăm într-un punct indicat de securitate.  De aici urma să ridic nişte terorişti care luaseră ostatici oamenii dintr-un autobuz: bărbaţi, femei şi copii. Teroriştii erau trei tineri hunedoreni care voiau să fugă din ţară şi s-au folosit de autobuzul cu pasageri ca să primească în schimb o sumă de bani şi un elicopter care le-ar fi facilitat trecerea graniţei. Imaginează-ţi că eu şi colegul meu eram acei piloţi ai elicopterului solicitat, care ar fi însoţit teroriştii, asta în cazul în care planul lor ar fi avut sorţi de izbândă. La intervenţia şefului securităţii de atunci, George Homoştean, teroriştii au fost lichidaţi şi am fost întorşi din drum, însă atunci când mă pregăteam de această operaţiune recunosc că ne-au cam trecut transpiraţiile. E vorba despre faimoasa poveste ,,Autobuzul”, din anul 1981, din Pădurea Verde (zonă de agrement situată în marginea Timişoarei). Incidentul s-a încheiat cu moartea a şase oameni şi rănirea altor 12, din câte am aflat ulterior.

  Am simţit chiar de atunci că m-am cocoţat pe umerii norocului… noroc ce avea să mă însoţească în cei 16 ani petrecuţi pe culmile zărilor. Poate, pentru că trebuia să îmi iei tu, azi… un interviu, iar eu eram dator să las scris în cartea ta câte ceva din tumultul zilelor din viaţa unui pilot.

   - Dacă ai putea da timpul înapoi, ce meserie ţi-ai alege ?

   - Cu siguranţă, aceeaşi ! N-aş schimba nimic ! Am iubit meseria de aviator cu toată fiinţa mea, i-am simţit zvâcnirea din primul moment când am fost prins în mirajul ei. Am tras întotdeauna aer în piept înainte de a păşi pe un drum necunoscut, iar în privinţa aviaţiei nu m-am îndoit niciodată, nu am ezitat nicio clipă în direcţia aleasă de mine. Şi dincolo de combinezonul de aviator, mă îmbrăcam cu o stare specială înainte de a urca la bordul unei aeronave. Era un spaţiu sacru ce se adâncea în mine şi mă ajuta să mă regăsesc.

   Iar cuvintele unui mare gânditor, le aveam notate pe prima pagină în agenda mea personală şi le reciteam de câte ori sufletul meu simţeam că nu revelează adevărul. Chiar vreau să le amintesc, cu siguranţă şi altora le sunt aproape. Sunau cam aşa :

 Doamne, dă-mi seninătatea să accept ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele.

 Aşa că... ceea ce trebuia schimbat în viaţa mea am schimbat în modul cel mai frumos cu putinţă !

-  Pe 26 noiembrie 2010 aţi avut întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea Şcolii de Aviaţie de la Bobocu, judeţul Buzău. Vorbeşte-mi despre această întâlnire. Ce culoare au emoţiile reîntâlnirii după atâţia ani ?

   - A fost un moment superb. Cu o încărcătură emoţională de neexprimat în cuvinte. Doar trăită. Personal m-am implicat în reuşita acestei întâlniri, în organizarea sa şi mi-a făcut o  plăcere deosebită. Imaginează-ţi cum arătau nişte oameni, din punct de vedere fizic mă refer, în urmă cu 30 de ani.

   Hei, află că timpul îşi pune amprenta asupra fiecăruia în mod diferit, iar unii într-o aşa perioadă lungă de timp îşi schimbă radical trăsăturile chipului. Ca să fiu mai explicit, întindeam mâna către X, să zic dar, în realitate, îmi spunea: Nu, eu sunt….Y! Ceva… de necuprins în umilele cuvinte ale unui om obişnuit. Cred că doar un artist poate transmite o astfel de emoţie, poate picta un astfel de tablou, de o solemnitate aparte.

 Eu, personal, spre surprinderea tuturor,  am fost uşor recunoscut de către colegi.  Fetele toate m-au identificat fără probleme. Poate şi pentru că le văzusem şi la revederea de 20 de ani. Mă simt chiar un norocos că am reuşit să-mi conserv trăsăturile fizice atât de bine. Chiar mă apostrofau, unii.

 -Măi, Mortule, ce secret ascunzi, de ai rămas  neschimbat?

-Deh, le spuneam, este un strop de magie pe care l-am furat atunci din trupul acelui mort lângă care am călătorit. Stropul l-am amestecat cu frumuseţea tinerei ce m-a curtat atunci şi… nu degeaba m-aţi poreclit voi Mortul! Vedeţi… aici este ironia! În trupul unui Mort se ascunde atâta mister că nu puteţi exprima voi în cuvinte! Şi…ce viaţă mi-a fost dat să duc! Într-o zi am să-mi scriu memoriile şi vă voi povesti în amănunt.

  Uite că mi-ai ieşit în întâmpinare tu, cu acest interviu. Hei, nimic nu e întâmplător în viaţă, Cornelia! Sper că te-ai convins  de asta!

 -  Eşti nelipsit de la mitingurile aviatice. Ce părere ai despre aceste manifestări? Calea aerului este atât de fascinantă cu aceste ocazii. Măiestria aviatorilor, paraşutiştilor şi planoriştilor înscrie eleganţa pe cer, deasupra creştetelor atâtor curioşi.

  Ai participat la multe astfel de evenimente. Chiar ai scris despre ele.

Vorbeşte-mi despre câteva, care te-au impresionat mai mult şi fiecare-n parte, cum a răscolit sufletul lui Marian Covache? La cel din 26 iunie 2011, de la Ianca, am fost şi eu prezentă. Am văzut că ai fost centrul de greutate în acea zi. Spune-mi, cum a fost în realitate, ce ascundea atunci interiorul tău sufletesc?

  - Mitingurile aeriene sunt destul de des organizate în ţară, numai că populaţia nu ştie ce poate pierde neurmărind aşa ceva. Şi poate că, privind astfel de spectacole, se pot naşte aviatori. Poate încolţi în diferite inimi dorinţa de a îmbrăţişa meseria aceasta frumoasă şi greu accesibilă. Până la urmă, nu oricine poate ajunge aviator!

 Mitingurile ce m-au impresionat pe mine cel mai mult, au fost cele organizate la nivel macro, adică cu toată tehnica din aviaţie, atât cea românească cât şi tehnica din afară. La Otopeni, la Air Show, la Aerodromul militar Mihail Kogălniceanu am avut ocazia să văd absolut toată floarea cea vestită a aviaţiei militare. Sunt foarte rare situaţiile când poţi să vezi aşa ceva şi este păcat să nu mergi să le vezi măcar din poziţia statică, nu să participi la evoluţia lor. Care este de excepţie! Nu vezi oricând un avion care decolează pe verticală! Astea sunt cazuri rare! Nu vezi în România aceste avioane, nu vezi F-urile americane pe cerul patriei .

  Ultimul miting, de la Băneşti, a fost superb! Îmi amintesc că eu am avut ocazia să văd când s-a inaugurat aerodromul de acolo, lângă Câmpina. Este chiar lângă locul unde a căzut Aurel Vlaicu. A fost chiar cu totul de excepţie aş putea spune, multe aeronave uşoare şi ultrauşoare, mulţi spectatori.

   Despre mitingul de la Ianca, pot să spun că a fost prima manifestare de aşa natură, la organizarea căreia am participat. Am mai organizat diverse manifestări în alte domenii, însă în aviaţie, acesta a fost primul, decizie luată aşa, la primul imbold, repede. Din păcate, vremea nu ne-a permis să ne desfăşurăm aşa cum ne-am fi dorit noi, organizatorii. Aveam în program evoluţii multiple, cu mai multe aeronave care aşteptau undeva, la Vădeni, dar din cauza vântului puternic nu s-au făcut.  Sper că la următorul miting ce-l voi organiza, vremea să ţină cu noi, căci tot secretul în aviaţie ţine de condiţiile meteorologice. Dacă vremea este bună şi evoluţiile sunt pe măsură.  Iar atunci când vremea este proastă, nimeni nu riscă să-şi piardă viaţa pentru o evoluţie .

  Am speranţa ca mitingul aviatic de la Ianca va intra în calendarul competiţional al aviaţiei sportive româneşti, iar aceste manifestări  vor avea loc anual aici .

   O discuţie cu autorităţile locale, cu domnul primar de acum am avut-o. Mi-a promis că va încerca să menţină vie flacăra aceea aprinsă pe tărâmurile iencane cu 60 de ani în urmă, când a avut loc aici primul zbor reactiv din armata română. La 26 iunie 1951, căpitanul Aurel Răican a efectuat acest prim zbor pe un aparat reactiv de tipul YAC 17, fiindcă aici, la Ianca, se găsea la timpul acela o puternică bază militară sovietică. 

  Trebuie să amintesc că istoria oraşului Ianca este strâns legată de istoria aviaţiei române. Primele avioane care au zburat aici pe o pistă de pământ amenajată în grabă au fost aparate de observaţie şi recunoaştere de tipul Farmann în anul 1916.

  În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, la Ianca, a fost dislocată Flotila 3 Bombardament în Picaj Stuka şi Escadrila de Bombardament Greu Heinkel.
 Sper că şi cei ce vor veni după domnul primar de acum, consiliile locale chiar, vor înţelege cât de important este să nu dispară renumele oraşului Ianca, acela de leagăn al aviaţiei româneşti şi să ne străduim să purtăm mai departe această haină onorabilă, pe care nu multe locuri o pot îmbrăca.

  - Cum vezi viitorul în aviaţie? Raportat la prezent, cu siguranţă! Ce ai schimba tu dacă ai putea?

   Dacă aş putea,  aş schimba modul de pilotaj.  Aş desfiinţa computerele de bord,  aş aduce în prim plan elementul om. Un pilot care este dirijat de un computer, nu este un pilot adevărat! Computerul nu poate fi scos la pensie - glumea un coleg de-al meu odată;  poate de aceea s-a apelat la ele… După mine pilotul trebuie să rămână pilot, nu un automat!

   În viziunea mea,  viitorul aviaţiei este destul de sumbru. Mă refer în România,  pentru că din ce în ce mai puţini piloţi sunt şcoliţi, din ce în ce mai puţine aeronave sunt cumpărate, din ce în ce mai mulţi piloţi străini zboară pe aeronavele româneşti .

  Sigur, nici în România avioanele ultrauşoare nu sunt la îndemâna oricui! Iar un avion costă cel puţin paisprezece - cincisprezece mii de euro, second hand mă refer. Avioane de agrement, avioane pentru transportul de maximum două persoane, inclusiv pilotul. Orice soţie poate să primească un astfel de dar de la soţ, adică să-şi cumpere un astfel de avion ca să se plimbe prin ţară!

  Ca profesionişti, viitorul aviaţiei în România nu-l văd prea roz! Cu trei - patru piloţi brevetaţi pe an, cu nişte costuri extraordinare, şaizeci de mii de euro pentru şcolarizarea unui pilot - aceşti bani nu-i are oricine - de aceea în aviaţie vor pătrunde decât fii sau fiice ele piloţilor actuali, care au un câştig destul de mare, iar poate că adevăraţii aşi ai aviaţiei, care pot fi descoperiţi în satele româneşti, nu vor accede niciodată la această meserie.