Interviu cu un aviator -partea a VIII-a

  -Ce manevră de zbor ţi-a fost cea mai dragă, o efectuai perfect şi cu care îţi impresionai colegii?

  -Nu aveam una anume! Nu căutam să mă îndrăgostesc de o anume evoluţie, iar între mine şi colegi nu a fost niciodată o întrecere, o concurenţă. Noi ne făceam misiunile şi atât!

  A! În perioada când eram în şcoala militară, mai căutam câteodată să execut cea mai frumoasă aterizare. Sau cea mai frumoasă decolare. Mi-aduc aminte că totdeauna evitam să îmi iau la decolare ca reper, un autobuz în mers. Am avut un coleg, care decola spre est, dar practic ieşea cu avionul spre sud - est deoarece îşi lua ca reper un autobuz care circula între Focşani şi Mândreşti, spre Brăila. Asta ca să înţeleagă cititorul ce înseamnă ca un reper să fie un vehicol în mişcare.  

  - În perioada în care zburai, ţi se spunea de către superiorii tăi că pilotezi bine? Ai născut invidii , respectiv admiraţie, în inimile colegilor?

   - Admiraţie da, invidii nu cred.

   Instructorul niciodată nu-ţi spunea că eşti bun, pentru că ţi-ai fi luat lumea în cap şi cădeai fără să vrei în teribilism, probabil. Sigur, aveam după fiecare cursă aviatică şefi ce întocmeau după zborul de control nişte rapoarte care erau consemnate în carnetul de zbor.

  Mi-aduc aminte că pe atunci existau şi unele controale. Nu m-au mulţumit, pentru că erau subiectivi. Fiindcă dacă cineva nu voia să fii promovat, chiar nu erai. După părerea unui secretar sau altul de partid, care nu precupeţeau să ne facă adesea şicane. Era perioada comunistă, când chiar am avut şi multe satisfacţii. Recunosc că nu-mi aduc aminte cu plăcere de unii secretari de partid, care erau printre altele şi piloţi de recepţie şi control. Ne făceau fel de fel de probleme.

   Iar să fiu superior colegilor, nu am căutat niciodată ! Nici ei nu au avut astfel de ambiţii, din câte îmi amintesc. Noi am căutat să ne perfecţionăm cu toţii la fel. Nu ne-a animat o concurenţă pentru ceva mai mult,  în zbor.

 -  Piloţii, la fiecare zbor, jonglează cu moartea. Ei sunt nu doar stăpânii clipelor sunt chiar şi robii lor, fiind cu fiecare cursă la dispoziţia hazardului. Te-ai temut vreodată că te-ai putea prăbuşi ? Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi dacă nu te-ai mai  întoarce ? Te cuprindeau des astfel de întrebări, şi dacă da, cum le depăşeai?

   - Probabil de fiecare dată aveam un gând ascuns despre aşa ceva. Era riscul meseriei. Glumeam între noi pe această temă. Spuneam : -Măi, care ajunge primul în Rai să rezerve locuri şi pentru ceilalţi!  Sau : - Nu  uitaţi când zburaţi deasupra mănăstirilor aprindeţi o lumânare-două, poate şi-o rugăciune n-ar strica ! Ca să ne menţinem în relaţii cordiale cu Divinitatea ! 

 Glumeam adesea, discuţiile dintre aviatori pot fi şi destul de colorate, iar cine a pătruns în mediul aceasta ştie bine ce zic. În realitate, orice acţiune implică riscuri. Inconştienţa nu înseamnă că eşti ferit de posibile accidente. Însă nu dădeam curs acestor gânduri, iar ele dispăreau de la sine. De fapt, cred că acestea ţin de teamă, iar în momentul în care reuşeşti s-o ţii în frâu totul este OK. Teama nu poate fi înlăturată, nu este precum o cămaşă ce alegi să nu o mai îmbraci. Teama este o stare din punct de vedere psihologic normală, ea ne anunţă despre anumite stări ale psihicului nostru, însă în meseria unui aviator ea nu trebuie să  ocupe un loc fruntaş. Pentru că orice tulburare interioară, orice zbucium, poate chiar personal, se răsfrânge în cabina aeronavei şi rişti să clachezi.

   Se mai spune în aviaţie că, înainte de a pleca în zbor, pilotul trebuie să fie bărbierit, să aibă cămaşa curată şi apretată, pentru cazul în care s-ar întâlni  cu Bătrâna Doamnă... să fie pregătit...

-   Apropo,  cum de ţi s-a dat porecla  Mortul ?

  - S-a întâmplat în perioada şcolii militare să fiu operat de peritonită acută. Şi... am plecat spre casa părintească. Plecasem chiar cu tuburile de drenaj după mine.

  Colegii mei aveau grijă şi-mi aduceau la pat ceaiul şi altele trebuincioase, în unitate. Nu mergeam în perioada aceea la instrucţie. După două  săptămâni de suferinţă  colegii mei de şcoală militară,  mai mari de an, printre care aş aminti pe inegalabilii Dumitru Frunză, zis Câinele, şi Matei Oprea, zis Animalul,  pur şi simplu m-au aruncat peste gardul şcolii de ofiţeri. Vrând-nevrând, am decis să plec acasă, la părinţi. Am ajuns în gara Bobocu, de acolo am călătorit cu trenul, un leu cu naşu’, cum se proceda  şi am ajuns în Buzău. Colegii ce i-am amintit adineauri, m-au abandonat în mijlocul oraşului, printre fetele ce aşteptau nerăbdătoare elevii în uniformă de la şcoala militară şi s-au făcut nevăzuţi. Sigur, fetele mă interesau şi pe mine, însă atunci eram un om în suferinţă, căruia nu-i mai stătea gândul la posibile iubite.

 Aşa că am ieşit la ocazie, am început să fac autostopul, dar nu prea am avut sorţi de izbândă. Într-un târziu, a trecut o salvare, o ambulanţă tip vechi, acele TV-uri - era o maşină de Tulcea, mi-amintesc - în faţă stătea asistenta, alături de şofer, dar mi-au permis să mă urc în spate, unde  era un loc liber. Aici, pe locul de alături de mine, din spate,  am observat pe targă  un bărbat, pe care eu îl intuisem bolnav, iar alături era o femeie tânără. După ce am parcurs câţiva kilometri cu această ambulanţă, privind la un moment dat, fără să vreau, către doamna din faţa mea, am observat că aceasta mi-a făcut semn cu ochiul.

 Într-adevăr, eram şi eu tânăr, arătam destul de şic în uniformă, dar am refuzat o discuţie cu ea în ideea să nu deranjăm cetăţeanul de pe targă. Surpriza a fost când mi-a zis să nu-mi fac griji deoarece acela era mort. În următoarele secunde m-au tăiat transpiraţiile - aşa cum avea să mă taie mai târziu, la un zbor periculos - am bătut în geam şi i-am făcut semn şoferului să oprească ca să cobor. Am coborât aproape de Făurei, la o barieră, iar de acolo către Ianca mi-am continuat drumul cu o altă maşină. Am ajuns cu bine acasă la mama atunci,  însă a doua zi era duminică dar... trebuia să mă reîntorc la şcoală.

 Când am ajuns în unitate, am povestit colegilor păţania mea, cu o posibilă iubită, pe care am refuzat-o pe motiv că ne despărţea un... om mort. Atunci unul din colegi a zis că mortul la mort trage şi astfel mi-au dat această poreclă : Mortul .

  Sunt destule porecle asemenea acesteia, vreo doi Morţi sunt  la Braşov şi încă unul în Bucureşti, eu fiind la timpul acela cred, cel de-al treilea Mort din aviaţie...

  Poreclele din aviaţie sunt ciudate, de la cai şi până la broscoi, şerpi, maimuţe, ţigani, ciori, şacali, cămile şi altele, la fel de haioase. Foarte mulţi ne cunoaştem după porecle, mai greu după numele noastre reale. Mi-aduc aminte o întâmplare, când inspectorul Virgil Mahu, în urma unui raport despre nu ştiu ce ilegalitate făcută de mine, a trimis la unitate o invitaţie pe numele Marian Covache, în care specifica să mă prezint de urgenţă la Băneasa.

 M-am dus, ne-am salutat, iar el m-a întrebat : -Măi, Mortule, ce cauţi pe aici ? Zic : - M-aţi chemat !  - Nu pe tine !  îmi răspunde, pe Covache l-am chemat mi-a zis el repede. Păi... - Eu sunt Marian Covache ! Nu i-a venit să creadă, ne cunoşteam de ceva timp, însă el mă ştia doar după poreclă, adică  Mortul , nicidecum după numele meu adevărat.

      - Care a fost cea mai mare pasiune a ta dintre aparatele de zbor ?

       - Chiar dacă am pilotat diverse aeronave după cum ţi-am mărturisit mai înainte, adevărata mea pasiune a rămas elicopterul pe care am efectuat zeci de ore de pilotaj. Când ai o pasiune nu contează aparatul de zbor, însă prin natura misiunilor am avut multe zboruri de efectuat pe elicoptere şi poate de aceea

mi-au devenit atât de dragi.

   Cum ar spune femeile, iubesc toţi bărbaţii însă unii le trezesc anumite sentimente pe care nu le regăsesc la toţi şi se îndrăgostesc doar de cei  aleşi de inimă. Cam aşa este şi cu elicopterul. El a reuşit să îmi pătrundă în sânge cu orice mângâiere a manşei şi simt că mi se potriveşte ca o mănuşă, iar ca să te fac să zâmbeşti el este Pantoful, iar eu Cenuşăreasa. Nu ne-am regăsit în poveste ci pe aripile norilor şi am reuşit să desenăm cel mai frumos dans pe culmile zărilor.    

  Iar câmpul de decolare al unui pilot de elicoptere este altul faţă de cel al unui avion. Mă înalţ dintr-o dată cu elicopterul, deschid fereastra cerului şi pătrund... şi pătrund lin cu o candoare aparte, specifică acestui aparat de zbor. Şi execut totul cu luciditate, iar lava din mine erupe treptat, cu cât urc pe scara norilor. Doamne, pare atât de aproape acest timp ! Şi totuşi... au trecut atâţia ani de atunci ! Oare, de ce genunea Timpului nu poate acoperi astfel de amintiri ? Cu siguranţă, deoarece le-am trăit la maximum !

 -  Cât de des te cuprinde dorinţa de zbor ? Acum, ce simţi când te afli în preajma unui aparat de zbor, dar pe care nu-l pilotezi ? E-adevărat că eşti învăţat să te lupţi cu un aparat de zbor însă cu dorul de el, nu? Cum ai reuşit să treci peste aceste clipe atunci când te-ai despărţit de aviaţie?

  -  Dorinţa de zbor mă cuprinde zilnic. Nu este zi în care să nu-mi sângereze sufletul după atingerea manşei. De a nu simţi regretul că nu mă aflu în cabina de zbor. De a resimţi senzaţia desprinderii de sol. Şi... plânge inima în mine când văd cerul brăzdat de tot felul de avioane ultrauşoare, de elicoptere sau alte avioane de transport pasageri.

 Efectiv ... zilnic degetele mele gem ca ale unui pianist după claviatura pianului, să reatingă bordul unei aeronave.  Şi nu-mi doresc decât să mă simt iarăşi la verticala aerodromului şi... să mai zbor... să zbor... să zbor... Şi dau tribut simţurilor în fiecare zi retrăirea unei clipe de pilotaj... şi mă ascund prin muzica norilor la fiecare zgomot al unui motor de aeronavă.

  Este ca prima dragoste: nu se uită niciodată. Şi oricâte iubiri vei mai trăi, parfumul celei dintâi va rămâne proaspăt şi peste ani în sufletul tău. Este muzica aceea care te cuprinde în tăcere şi te poartă prin dimensiuni infinite. E iubirea pe care o închizi în cufărul inimii pentru eternitate. Şi nu orice iubire, ci... aceea căreia îi eşti prizonier o viaţă !