Interviu cu un aviator - partea a XII-a -

  - Aptitudinile conducerii nu ţi-au lipsit, mai ales că parte din funcţiile deţinute de tine s-au situat în acest sector . Vorbeşte-mi puţin despre ele !

  - Aşa cum ai amintit, majoritatea ocupaţiilor mele au fost de conducere.

  Într-adevăr, am fost redactorul şef al publicaţiilor menţionate mai înainte. Îmi plac funcţiile de conducere, mi se potrivesc ca o mănuşă. Şi, ca să fac o paranteză, un prieten îmi zicea cândva că numărul  1  semnifică cifra conducătorilor în numerologie, iar cum eu sunt născut într-o zi de 10, care prin adunare fadică înseamnă unu, iată că o explicaţie pentru aptitudinile mele au găsit-o alţii înaintea mea.

  Şi ca să rămânem în sfera cifrelor, hai să te uimesc cu o coincidenţă de numere. Codul meu de pilot sub care îmi desfăşuram convorbirile radio în primul an de şcoală a fost 515. Aceste cifre se regăsesc şi-n adresa mea de acasă, eu locuind într-un apartament cu numărul 51 la etajul 5. Observi că prin adunare fadică ne dă 11, adică de două ori cifra  1. Cu alte cuvinte cifra învingătorilor se regăseşte pe parcursul vieţii mele în mai multe momente importante. Nu vreau să fac acum o analiză numerologică, dar am amintit, fiindcă tot s-a adus în discuţie lucrul acesta şi s-au legat cumva de întrebarea ta cu aptitudinea de conducător. Iar cifra destinului meu este tot 11, îmi spunea un prieten care este pasionat de acest domeniu. Şi dacă te-am făcut curioasă, caută într-o carte de numerologie semnificaţia cifrei 11 !

  Din iunie 2005 până în prezent, ocup funcţia de preşedinte la F.U.A.P. Brăila, iar înainte, în perioada decembrie 2004-iunie 2005 am fost director  al federaţiei sus-menţionate (Federaţia Uniunii Asociaţiilor de Proprietari).

  Tot funcţie de conducere am deţinut şi în perioada august 1998 - mai 2004, fiind director şi inspector daune auto la Metropol Brăila.

   Mi-a plăcut să dăltuiesc întotdeauna corăbii puternice din sufletul meu. În care să încapă tot greul celor dragi, în care echipa să-şi înalţe catargul cât mai sus, iar eu în calitate de conducător al vasului să transform braţul fiecăruia în învingător. Am avut mereu o echipă unită, mi-a plăcut să cred că aceasta s-a datorat calităţilor mele manageriale. Iar unda de graţie mi-a plăcut să acopere nu doar condeiele, ci şi calităţile lor de oameni. Am văzut prietenii durabile cum au înflorit sub privirea mea şi asta m-a făcut să mă simt fericit.

  Când lucram în învăţământ, pentru că am fost şi dascăl o perioadă scurtă, îmi plăcea să sculptez din sufletele elevilor mei cele mai frumoase opere, să trezesc în ei vise şi aspiraţii înalte. Îmi plăcea să descopăr şi să scot furtuna dinlăuntrul lor, aşezând liniştea în loc.

   Chiar dacă par lipsit de modestie, recunosc, am fost un redactor şef bun, ce nu s-a dat înapoi dinaintea niciunei furtuni ce poate a lovit în mijlocul colectivului redacţional. Îmi place să cred că liantul dintre colaboratorii mei a fost iscusinţa mea. Iar sigiliul ce-a închis scrisoarea prieteniilor alese a purtat semnătura lui Marian Covache.

 Dar... aptitudinele de conducător nu sunt suficiente pentru a excela în activitatea ce-o desfăşori. Uitasem să-ţi zic că am avut o colaborare scurtă şi cu televiziunea, în calitate de redactor şef la postul Mega Tv. Îţi dai seama că aici nu vinzi decât imaginea, nu este suportul de hârtie de pe tarabă pe care luai banii, ci îi obţii doar din imagine.

  Este foarte greu  să poţi pune în aplicare aptitudinea aceasta de manager ! A unei redacţii de ziar sau a oricărei activităţi pe care o impresariezi !

  În presă nu este ca la croitorie: să-ţi alegi o armată de oameni şi să-i pui la treabă. Aici trebuie să faci o triere extraordinară a omului, a materialului uman. Nu oricine ştie să scrie, de exemplu, tu ai fost una din descoperirile pe care le-am făcut din cei 15  ani de presă şi mă laud cu lucrul acesta. Chiar dacă uneori doar scoicile de pe fundul mării ascund perle unice, îmi place să cred că eu am descoperit vreo patru aici, pe uscat. Printre foşnetul vântului de ţară, printre vuietul prelung al Dunării brăilene. Aşa că... alături de tine au mai fost vreo trei jurnalişti pe care îmi place să cred că i-am modelat cât mai potrivit. V-am dat acea formă de care aveaţi nevoie. Ştii cum se spune ! Aurul străluceşte altfel în mâinile dibace ale unui bijutier, spre deosebire de orice  mână ce îl atinge !

  Cum spuneam, în afară de tine mai sunt încă vreo trei jurnalişti care mi-au dat satisfacţii încă de la începutul colaborării. Rar mai întâlneşti oameni ce ştiu să mânuiască pixul cum aţi făcut-o voi.  Tot la Monitorul de Brăila am lucrat cu jurnalişti consacraţi ( adică aveau ceva vechime în presă) dar al căror produs nu era de-o calitate excepţională. Am avut surpriza neplăcută de a nu putea găsi în cadrul absolvenţilor de jurnalism brăileni, achiziţiile profesionale pe care să le fi învăţat în facultate, aşa cum mă aşteptam eu. Erau oameni care nu aveau abecedarul jurnalismului... deci vorbeam limbi străine când puneam problema pregătirii lor profesionale. Majoritatea jurnaliştilor de azi nu au cunoştinţele necesare exercitării unei astfel de profesii: sunt fie sociologi, psihologi, ingineri, preoţi chiar şi aviatori. Eu, pe lângă faptul că am făcut în tinereţe nişte cursuri de jurnalism, acele tabere U.T.C, m-am perfecţionat prin studiu individual permanent, am fost autodidact.

  Mi-a plăcut partea de ţinută a unui ziar, modul de prezentare al subiectelor, lucru pe care nu l-am întâlnit la tinerii absolvenţi de azi. Care nu ştiu măcar cum se face o aşezare a fotografiilor în pagină, titlurile, mărimea lor, caracterele ce trebuie folosite şi multe altele. În presă nu este de ajuns doar să ştii a scrie ; este nevoie de mult mai mult şi nu orice scriitor de la un ziar poate fi numit jurnalist, din păcate. Se fac greşeli simple, de la cuvinte paronime şi exprimări pleonastice, la multe altele. Un exemplu care mă enervează la culme, ar fi faptul că  există o localitate la noi în judeţ, pe care ar trebui să o ştie tot brăileanul, localitatea Gradiştea, leagănul fănuşian. Este numită de mulţi impropriu, Grădiştea. S-a mai făcut precizarea aceasta şi cu alte ocazii, dar observ că este nevoie să facem mereu educaţie cu anumiţi jurnalişti ai generaţiei de azi.   

  -  Lumea presei este o lume crudă aş zice. Presa te poate ridica, te poate scoate din anonimat, dar în acelaşi timp poate chiar zdruncina din temelii viaţa cuiva care, într-un moment al vieţii a păşit strâmb. Cum ai rezistat prin hăţişurile sale ? Ai avut clipe în care ai vrut să o abandonezi ?

    - Eu sunt o fire luptătoare care-şi descoperă permanent în interiorul fiinţei noi dimensiuni. Am o energie debordantă, cred că şi din ocupaţia mea de bază, aceea de aviator îţi poţi da seama că doza de adrenalină ce mi-a curs prin vene a fost întotdeauna ridicată. Aşa că, rezist celor mai aprige furtuni ce vor să-mi cotrobăiască prin suflet, poate, la un moment dat.

    Sunt de părere că viaţa nu este un proces de descoperire ci unul de creaţie, după cum am citit în cartea lui Neale Donald Walsch Conversaţii cu Dumnezeu :  În viaţă trebuie să porneşti în aflarea adevărului cu inima sinceră, cu dor în suflet şi minte deschisă (...) şi să te străduieşti în permanenţă să trăieşti viziunea unei experienţe înalte.  

  Trebuia să ţin pasul cu schimbările din jur. Să-mi ascult intuiţia şi gândurile cele mai înalte din acel moment. Aşa că, nu puteam să stau şi să aştept să decidă timpul pentru mine, ci am întins pentru a doua  oară aripile, am ieşit din spaţiul coliviei sufleteşti şi mi-am luat zborul, fără să stau prea mult pe gânduri. Deja eram cunoscător al curenţilor aerului şi recunoşteam cu uşurinţă un vânt prielnic.

Iar calea jurnalismului mi s-a deschis în cel mai potrivit moment al vieţii. A fost acea briză uşoară care ne mângâie creştetul miraculos cel puţin o dată, pe parcursul trecerii noastre pe pământ.  

   Cred că, dacă ceva îţi place, ajungi să excelezi în acel domeniu. Însă, dacă o faci doar aşa, ca să ai o ocupaţie, este trist: niciodată nu îţi vei cunoaşte adevăratele limite. Noi, oamenii, ascundem un mare potenţial, de care unii nici nu suntem conştienţi. Depinde de fiecare în parte să găsească motivaţia interioară pentru a deveni propriul maestru al fiinţei sale.

  În niciun moment nu mi-a trecut prin minte să abandonez dinaintea vreunui obstacol. Din contră, am fost motivat să dăruiesc mai mult, să caut soluţii salvatoare şi să mă plasez cât mai sus în scara ierarhiilor sorţii.

  Aşa că, pot afirma cu tărie că n-am fost tentat de a abandona calea jurnalismului niciodată, dovadă fiind şi cele două pseudonime sub care am mai publicat, acelea de Ion Mincioagă şi Grigore Vasiliu. La adăpostul acestor pseudonime am scris fel de fel de materiale, acum chiar nu mă deranjează să le fac publice, pentru că mai puţin contează, înjurăturile oricum le-am primit atunci, indirect, prin aceste pseudonime.

  Scoaterea din anonimat ! Da, te poate scoate acum şi te poate băga în puşcărie mâine. Ceva scris fără cap, nesusţinut de nişte dovezi te poate duce chiar şi după gratii. Sunt cazuri de jurnalişti ce au ajuns în spatele gratiilor. Chiar şi eu am avut mici probleme de ordin tehnic, nu penale, dar şi cu subiecţii despre care am scris şi i-am criticat, poate. De ce şi de ordin tehnic? Cred că nu am fost vigilent atunci când eram şef de redacţie şi am omis să-mi cumpăr licenţe la calculatoare. Iar  pentru aceasta era să plătesc chiar cu propria libertate.

    - Înălţimile jurnalismului nu sunt întotdeauna albastre, precum văzduhul traversat de un temerar al aerului. Câteodată trebuia să te supui unor  indicaţii  cu care, poate, nu erai întrutotul de acord. Te măcinau întrebări la care nu primeai răspuns. Momente în care erai forţat să te opreşti din  a cerceta. Cum depăşeai astfel de momente când trebuia să-ţi cenzurezi ideile pentru a nu stârni  omul de dincolo de umbră ?

   - Observ că întrebările tale fac trimitere către aviaţie, şi tocmai de aceea, îţi voi spune că şi-n  jurnalism condiţiile meteorologice au o mare influenţă, adică ... nicio zi nu este senină, în comparaţie cu aviaţia când puteai zbura dacă nu era vreme rea.

   Cine spune că jurnalistul este total independent, minte, pentru că fiecare ziar, fiecare post de radio sau  televiziune are în spate un conducător şi trebuie să realizezi ceea ce îţi spune el, căci altfel îţi vei căuta de lucru în altă parte. Sigur, eu am încercat să scriu liber 99,99 la sută. Materialele scrise de mine au fost nedictate de şefi, dar recunosc că am avut câteva materiale pe care le-am scris la rugămintea (atenţie, nu am zis ordin ! ) şefilor mei pentru a atenţiona asupra unui moment din activitatea unuia dintre şefi, ori a societăţii pe care el o patrona. Sau pentru a-l urechea probabil pe opozantul lui, fie economic, fie politic. Recunosc că am făcut-o, cu strângere de inimă totuşi şi nu atât de acid, precum, poate, s-ar fi aşteptat cel care m-a rugat s-o fac ! În paginile ziarelor la care am lucrat s-au strecurat destule materiale scrise de alţi redactori, la dispoziţia  patronului, materiale  scrise fără ştirea mea. Mă trezeam a doua sau a treia zi cu ele în ziar şi rămâneam uimit, ştiind că nu-mi dădusem acceptul pentru ele. Fiindcă nu eram întotdeauna în redacţie să supraveghez tot ce apărea în următorul număr al publicaţiei, iar în lipsa mea, şeful decidea. Oricum nu

mi-am asumat răspunderea niciodată pentru ele! Mi-amintesc că la vreo două- trei am avut conflicte cu subiecţii materialelor respective, iar în instanţă nu am avut probleme deoarece nu eram responsabil de apariţia lor în ziar.

  Observ că priveşti spre mine încurcată de răspuns, de aceea voiam să subliniez că eu nu am primit ordin niciodată, doar rugăminţi...  iar cum rugămintea şefului este ordin... răspunsul se subînţelege.

  Cenzura a fost mereu împletită în spatele uşilor închise şi va continua şi pe viitor aşa, indiferent de dorinţele noastre. Ar fi neserios să afirm că nu am fost zgâriat de ...ghearele ei !

   - Cum a fost recompensat profesionalismul marca Marian Covache ?

Mi-amintesc că ai fost premiat de câteva ori. Ce îmi poţi spune despre asta?

    - Premii de genul Cel mai bun editorialist îţi aduc mai ales critici. Îţi dai seama că mereu se va găsi cineva care va comenta şi va spune că ai avut o relaţie pentru a obţine un premiu, nicidecum nu-ţi va recunoaşte valoarea. Nu premiile m-au interesat ! Da, le-am considerat un fel de răsplată a muncii mele ! Faptul că am fost căutat de conducătorii unor trusturi de presă pentru a le coordona activitatea şi de a le împărtăşi din experienţa mea m-a bucurat şi a valorat în sufletul meu mai mult decât orice premiu.

  Aprecierea oamenilor o consider  mai de preţ decât distincţia în sine, decisă de un anumit juriu, care poate fi uneori subiectiv, nu neapărat obiectiv cum s-ar cuveni. În funcţie de interesele ce le are de urmărit pe moment, poate că nu va aprecia mereu la justă valoare o anumită lucrare.

  Am muncit mult, am dăruit la fel de mult, iar ceea ce am primit de la viaţă mi se pare o recompensă a acţiunilor mele. Recunosc că au fost zile în care am păşit alături de îngeri, însă de multe ori am fost aruncat la marginea universului doar din egoismul şi invidia unora. Însă m-am ridicat mereu. Ceasul succesului profesional m-a prins prin secundele sale de multe ori, mi-a smuls firul emoţiei din multe zboruri în care m-am lansat. Norocul ce l-am purtat în rucsacul vieţii m-a aşezat adesea printre lideri. Iar eu am fost fericit, atât ca om, cât şi ca cetăţean al României, căci sângele meu a păstrat mereu parfumul pământului ce m-a zămislit.          

   Reuşitele mele poartă pecete brăileană, de aceea îmi place să cred că printre tablourile personalităţilor oraşului Brăila, se numără şi cel al lui Marian Covache.  

     - Printre scrierile tale a existat un articol care te-a marcat, în redactarea căruia ai pus mult suflet şi care-ţi revine în memorie adesea ?A fost un eveniment inedit ?

  - În miile de articole semnate, eu am pus o parte din sufletul meu. Am picurat colb de aur de aici şi  astfel au ieşit întotdeauna nişte materiale pe placul cititorilor.

  Ştirile şi informaţiile de 50 de cuvinte, da... acelea poate că au fost scrise fără implicare sufletească, însă materiale precum : anchete, interviuri, articole, analize necesitau măiestria mea interioară, iar eu nu pridideam să o strecor în ele.

  M-am dăruit cititorului prin ceea ce am scris mereu. Iar dacă vrei nişte titluri speciale ale editorialelor mele îţi voi aminti două : Nu-mi mai pun cătuşele acceptării !  şi  Ochiul şi timpanul. Fii pe fază ! , nominalizate la premiere.

  Sunt mii de articole ce le-am publicat cu numele meu real sau cu cele două pseudonime. Era un timp când chiar le ţineam evidenţa. Aveam o evidenţă strictă,  numărul celor publicate într-o lună, într-un an. Numărul  ştirilor şi al fotografiilor publicate. Am publicat multe fotografii deoarece eram conştient de faptul că o fotografie poate vorbi uneori mai mult decât zece - douăzeci de fraze dintr-un material.

  Am scris foarte multe materiale deci.  Poemele  vieţii mele cum îmi plăcea să le numesc. Eram logodit cu redacţia în anumite perioade de timp. Familia chiar îmi reproşa că pun cariera mai presus de ea, pe lista priorităţilor, câteodată.

     - Cum crezi că ar trebui să fie jurnalistul anului 2011?

    - Să nu fie un robot, să fie un om care priveşte realitatea şi să încerce să nu manipuleze grosolan opinia publică. Ea oricum este manipulată, iar jurnalistul oricum o va face, însă să nu o facă cu intenţie răutăcioasă ci să o conducă către un drum paşnic, spre viziuni pozitive fără să folosească sabia discriminării.

 Să nu difuzeze o ştire până nu a trecut-o prin filtrul veridicităţii. Observ că în ziua de azi nu mai este cântărită valoarea sursei ci... o informaţie apare în presă fără a fi analizată prea mult. Iar atunci când defăimezi un om tipărind o ştire nedocumentată, poţi să vii cu n materiale pozitive pentru că cititorului îi va rămâne în memorie mai uşor ştirea negativă decât cea pozitivă.

   Publicaţiile pentru care am lucrat eu, nu aveau un astfel de specific, gen can-can, însă erau anumite pagini în care se mai strecurau şi astfel de informaţii, iar eu trebuia să fiu atent şi să le triez la timp.