Interviu cu un aviator- partea a XI-a

  - Cea mai frumoasă amintire din viaţa de jurnalist care a fost ? Cum s-a descurcat inima unui aviator sub terapia cuvintelor ?Ai da... un regat pentru a retrăi acea amintire azi ?

  - L-aş da, dacă l-aş... avea ! Cea mai frumoasă trăire a fost aceea când am realizat singur împreună cu domnul Constantin Ionescu - câteva numere ale ziarului Libertatea. Am avut atâtea materiale scrise încât directorul ziarului ne-a permis să tipărim câteva numere doar cu semnătura mea. Erau articole deosebite care punctau problemele la zi de atunci ; aproape tot ziarul era semnat într-o perioadă, Marian Covache, cu mici excepţii Constantin Ionescu. Atunci am primit cea mai mare încurajare posibilă pe care ar putea să o aibă un jurnalist. Chiar dacă sună a laudă, am avut cele mai multe semnături în cotidianul Libertatea la timpul cât am activat eu acolo şi - de ce să nu amintesc ? - erau jurnalişti de marcă în vremea aceea, nume precum : Rodica Oană, Virgil Matei, Liliana Mitulescu, oameni consacraţi în scris, nemaivorbind de Constantin Ionescu în prezent un ziarist de marcă al Brăilei. Din păcate şi domnia sa a îmbătrânit şi scrie mai puţin în prezent, scrie totuşi, dar nu la potenţa ce a avut-o  atunci...

  Alte satisfacţii au fost când am readus în prim planul presei brăilene cotidianul Monitorul de Brăila care intrase într-un con de umbră puternic. Când am plecat de la Arcaşul şi m-au chemat cei de la Monitorul de Brăila am reuşit, în doar şase luni de zile, să-l repun la locul ce-l merita pe piaţa presei brăilene. 

   Fiecare om, atunci când găseşte  teren fertil, trebuie să ştie cum să planteze un pom, mai ales în sufletul cuiva. Aşa se naşte statornicia. Mie îmi place să cred că am procedat astfel mereu.

  Şi... poate că  aş da chiar un... regat sufletesc, imaginar, pentru această perioadă, sau măcar  mi-aş stropi trei pahare de vise cu ea, aş lăsa lumina unui răsărit sublim să le traverseze sticla, iar din aroma razelor ce le vor reflecta m-aş stropi atunci când m-ar cuprinde dorul acelor vremuri.

  Cred că până la sfârşitul vieţii ne vom simţi înfometaţi de amintiri, dacă am ştiut să ni le creăm pe parcursul popasului nostru pe Pământ.

    - Te detaşai uşor de evenimentul ce-l evocai sub peniţa condeiului ? Empatizai cu subiectul? Lăsai  cioburile cuvintelor să rănească vreodată sufletele celor despre care scriai în materialele tale ?

 -  Ceea ce scriam mă definea pe mine, stilul şi modul meu de gândire. Voiam să dau cititorului un material pe înţelesul său, nu căutam să mă adresez doar unui anumit segment de cititori. Mă adresam brăileanului care cumpăra ziarul şi nu voiam să regrete vreo clipă bănuţul dat pe acele pagini de hârtie şi nici să rămână dezamăgit după ceea ce citea acolo.

    Profesia de jurnalist îţi cere aceasta. Chiar dacă în calitate de om te dureau anumite stări ce vizau persoana despre care scriai, în peniţa condeiului nu trebuia să se resimtă.

  Iar în privinţa celor ce luau decizii eronate, care priveau mai multe destine, mă refer la anumiţi şefi, oameni politici, directori de instituţi - da! - eram neiertător în cuvinte. Dacă aceştia nu erau deschişi spre dialog, cu atât mai mult voiam să dau credit celor nedreptăţiţi. Eram în slujba cititorului şi era de datoria mea să prezint lucrurile cât mai corect, să fiu imparţial.

  - Dacă firescul vieţii trebuia într-adevăr scris cu sânge rece, cum a reuşit Marian Covache- omul care a biruit val de nori, care şi-a învins teama de câte ori a avut de înfruntat imprevizibilul cerului să îl evoce prin cuvinte potrivite?

 Mi-amintesc că nu scăpa nicio nedreptate făcută cuiva, nesancţionată de cerneala stiloului tău !

   - Nu puteam să trec neobservate anumite nedreptăţi, fie ele de ordin politic, social sau economic. Chiar dacă se întâmplau la Brăila sau în plan naţional. Nu de puţine ori am criticat în editorialele mele atitudinea sfidătoare a celor ce ne administrează oraşul şi ţara. Era firesc să iau această atitudine pentru că mă simţeam şi eu un formator de opinie. A patra putere în stat a rămas o zicală, aşa cum a rămas şi chestia aceea din aviaţie, cu proştii şi aşii de care am discutat mai înainte. Presa nu este putere în stat ! Este în cel mai rău caz formatoare de opinie sau o manipulatoare a societăţii umane !

 Nu puteam trece neobservate nedreptăţile pe care le aveau oamenii simpli în relaţie cu furnizorii de servicii, în relaţiile pe care ei le aveau la locurile lor de muncă. Nu m-am sfiit niciodată să dau în stânga şi-n dreapta eşichierului politic fără nicio reţinere. Nu mi-a fost teamă de nimeni, decât de Dumnezeu, şi atâta timp cât ştiam că faţă de El nu greşeam, nu m-am temut de nimeni altcineva.

   Când firescul vieţii nu era pe placul meu, nu încercam să-l schimb, deoarece ar fi fost o luptă cu morile de vânt. În schimb, datoria mea era să trag un semnal de alarmă, iar cine trebuia să se autosesizeze o făcea negreşit.  Fiindcă dacă sublimul se ascunde sub lună, mi se pare normal să îl scoţi de acolo şi să-l dăruieşti lumii pentru a se bucura de el.

  Dacă eram câteodată tăios în cuvinte, o făceam în limitele eticii profesiei, nicidecum c-aş fi avut vreo antipatie la adresa vreunei persoane. Mă-nclin cu respect înaintea oricărui om ce-mi iese în cale, însă dacă descopăr că acel om nu-şi merită apartenenţa la specia din care face parte, atunci sunt neiertător şi las dinţii cuvintelor să muşte adânc din masca ipocriziei în care poate se-nveleşte...

  Dacă vrei să fii un om deosebit, învaţă mai întâi să vindeci şi apoi să răneşti, mi-amintesc că sunau vorbele unui înţelept. Aşa că, intenţia editorialelor mele era să vindece, nicidecum să rănească pe cineva.

 - A existat o persoană care te-a susţinut, care ţi-a întins cupa încrederii absolute pe drumul presei şi în faţa căreia te înclini cu respect de câte ori deschizi albumul amintirilor din suflet ?

    - Câteodată îmi imaginez lumea drept piese aşezate pe tabla de şah a vieţii. Fiecare pion îl putem transforma în rege, dacă învăţăm să ne lăsăm  descoperit miracolul din suflet de către o altă persoană, ale cărei braţe de înger ne ajută să facem saltul dintre culoare până ce atingem apogeul poziţiei de şah-mat.  Cred că mie mi-a reuşit figura aceasta pentru a doua oară, prima fiind în aviaţie. În presă, cât şi-n aviaţie acele braţe de înger poartă un nume : Gina Covache.

  Nu cred că a fost altcineva decât draga mea soţie, să mă susţină nu doar în drumul presei ci şi în drumul meu aviatic fără nicio reţinere. În perioada când o curtam în vederea căsătoriei, m-a rugat să renunţ la aviaţie. Spunea că nu ar suporta ca în fiecare clipă să mă ştie expus riscului unei prăbuşiri. Nu, nu voia să accepte asta ! Însă... am fost un pic şiret şi i-am promis că o voi face şi astfel am convins-o să-mi devină mireasă. Pe parcursul căsniciei, la scurt timp după nuntă,  a aflat că nu-mi respectasem promisiunea şi m-a iertat pentru că a înţeles importanţa zborului pentru mine. A simţit că mare parte din fiinţa mea era contopită cu plăcerea de a zbura şi nu mă puteam desprinde cu uşurinţă dintr-o astfel de pasiune. A fost răbdătoare, iar atunci când am decis să plec din aviaţie, nu i-a venit să creadă. Chiar a insistat să mă facă să mă răzgândesc, să vadă dacă nu cumva decizia mea ascundea vreun regret şi mi-a promis că mă va susţine indiferent ce hotărâre avea să iau în privinţa ocupaţiei mele. A fost umărul de care m-am sprijinit pentru a face această despărţire suportabilă. Chiar mi-a zis că dacă o fac din plăcere, să nu-mi pară rău niciodată şi mi-a garantat sprijinul său necondiţionat. Pe parcursul  activităţii de jurnalist m-a susţinut foarte mult şi a îndurat multe chiar şi din postura de soţie a unui ziarist. Ca să fiu mai explicit : viaţa de coordonator al unei redacţii implică mult efort, de aceea eu tot timpul eram la serviciu, munceam peste 16 ore pe zi. Plecam de lângă ea în zori şi mă reîntorceam seara, târziu. Şi te asigur că nu este chiar plăcut, mai ales pentru o soţie care mai aşteptase vreo 16 ani cu sufletul la gură, ca soţul să se întoarcă din cine ştie ce misiune aviatică  periculoasă. Iar acum, când nu mai eram predispus pericolului zborului, în loc să se poată bucura de mai mult timp împreună  cu soţul său, era condamnată să mă aştepte din nou.

  Mă înclin cu adâncă recunoştinţă deci, înaintea soţiei mele, Gina Covache. Restul mai puţin contează pentru cititorul ce vrea să descopere cine am fost eu. Cine ştie să citească printre rânduri, va intui toate acele persoane ce sunt stimate de mine şi cărora le-am rezervat un loc de cinste în paginile jurnalului inimii mele. Dar literele de aur sunt gravate întâi peste numele minunatei mele soţii.

   - Ai avut un model pe care l-ai urmat în această meserie ? Poţi afirma azi, că jurnalismul a fost o pasiune a vieţii tale sau doar o întâmplare ? Apropo, cât timp ai fost un protagonist al condeiului ?

  - Un model pe care am încercat să-l urmez, dar nu întrutorul, ci doar în anumite segmente, a fost jurnalistul Ion Cristoiu. Iar acum, chiar dacă suntem în anul de graţie 2011, iar el ne-a uimit trecând în tabăra puterii, ştiut fiind faptul că toată viaţa el a fost un acerb critic al ei, aflându-se în opoziţie, îl apreciez pentru că este un jurnalist remarcabil. L-am cunoscut în perioada liceului, am încercat să-i urmez stilul şi cred că, pe undeva, am şi reuşit.

  La fel cum pasiunea pentru aviaţie a rămas aceeaşi, intensă, dorită, venerată şi savurată,  jurnalismul poartă aceeaşi pecete, iar lui încă mă dedic azi, fiind pentru mine un job. Recunosc că nu prididesc cu orice ocazie să îmi mai ascut peniţa în câte un material. Toată perioada dintre anii 1996 - 2011 m-am ţinut doar de scris, cu o mică întrerupere cât am fost director al unei companii de asigurări, dar chiar şi în acea perioadă aveam statut de colaborator la Cronica română şi la bisăptămânalul Brăila.