- Cea mai frumoasă amintire din viaţa
de jurnalist care a fost ? Cum s-a descurcat inima unui aviator sub
terapia cuvintelor ?Ai da... un regat pentru a retrăi acea amintire
azi ?
- L-aş da, dacă l-aş... avea ! Cea mai frumoasă trăire a fost aceea când am
realizat singur împreună
cu domnul Constantin Ionescu - câteva numere ale ziarului Libertatea. Am
avut atâtea materiale scrise încât directorul ziarului ne-a permis să tipărim câteva numere doar cu
semnătura mea. Erau articole deosebite care punctau problemele la zi de atunci ;
aproape tot ziarul era semnat într-o perioadă, Marian Covache, cu mici excepţii
Constantin Ionescu. Atunci am primit cea mai mare încurajare posibilă pe care
ar putea să
o aibă un jurnalist.
Chiar dacă sună a laudă, am avut cele mai multe semnături în cotidianul Libertatea
la timpul cât am activat eu acolo şi - de ce să nu amintesc ? - erau
jurnalişti de marcă în vremea aceea, nume precum : Rodica Oană, Virgil
Matei, Liliana Mitulescu, oameni consacraţi în scris, nemaivorbind de
Constantin Ionescu în prezent un ziarist de marcă al Brăilei. Din păcate şi
domnia sa a îmbătrânit şi scrie mai puţin în prezent, scrie totuşi, dar nu la potenţa ce a avut-o atunci...
Alte satisfacţii au fost când am readus în
prim planul presei brăilene cotidianul Monitorul de Brăila care intrase într-un con de umbră puternic. Când am plecat de la Arcaşul
şi m-au chemat cei de la Monitorul de Brăila am reuşit, în doar şase
luni de zile, să-l repun la locul ce-l merita pe piaţa presei brăilene.
Fiecare om, atunci când găseşte teren fertil, trebuie să ştie cum să planteze
un pom, mai ales în sufletul cuiva. Aşa se naşte statornicia. Mie îmi place să
cred că am procedat astfel mereu.
Şi... poate că aş da chiar un... regat sufletesc, imaginar,
pentru această perioadă, sau măcar mi-aş
stropi trei pahare de vise cu ea, aş lăsa lumina unui răsărit sublim să le
traverseze sticla, iar din aroma razelor ce le vor reflecta m-aş stropi atunci
când m-ar cuprinde dorul acelor vremuri.
Cred că până la sfârşitul vieţii ne vom simţi
înfometaţi de amintiri, dacă am ştiut să ni le creăm pe parcursul
popasului nostru pe Pământ.
- Te detaşai uşor de evenimentul ce-l
evocai sub peniţa condeiului ? Empatizai cu subiectul? Lăsai cioburile cuvintelor să rănească vreodată
sufletele celor despre care scriai în materialele tale ?
- Ceea ce scriam mă definea pe mine, stilul şi
modul meu de gândire. Voiam să dau cititorului un material pe înţelesul său, nu
căutam să mă adresez doar unui anumit segment de cititori. Mă adresam
brăileanului care cumpăra ziarul şi nu voiam să regrete vreo clipă bănuţul dat
pe acele pagini de hârtie şi nici să rămână dezamăgit după ceea ce citea acolo.
Profesia de jurnalist îţi cere aceasta. Chiar dacă în calitate de om te dureau anumite stări ce vizau persoana despre care
scriai, în
peniţa condeiului nu
trebuia să se resimtă.
Iar în privinţa celor ce luau decizii eronate,
care priveau mai multe destine, mă refer la anumiţi şefi, oameni politici,
directori de instituţi - da! - eram neiertător în cuvinte. Dacă aceştia nu erau deschişi spre dialog, cu atât mai
mult voiam să dau credit celor nedreptăţiţi. Eram în slujba cititorului şi era
de datoria mea să prezint lucrurile cât mai corect, să fiu imparţial.
- Dacă firescul vieţii trebuia
într-adevăr scris cu sânge rece, cum a reuşit Marian Covache- omul care a
biruit val de nori, care şi-a învins teama de câte ori a avut de înfruntat
imprevizibilul cerului să îl evoce prin cuvinte potrivite?
Mi-amintesc că nu scăpa nicio
nedreptate făcută cuiva, nesancţionată de cerneala stiloului tău !
- Nu puteam să trec neobservate anumite
nedreptăţi, fie ele de ordin politic, social sau economic. Chiar dacă se
întâmplau la Brăila sau în plan naţional. Nu de puţine ori am criticat în
editorialele mele atitudinea sfidătoare a celor ce ne administrează oraşul şi
ţara. Era firesc să iau această atitudine pentru că mă simţeam şi eu un
formator de opinie. A patra putere în stat a rămas o zicală, aşa cum a
rămas şi chestia aceea din aviaţie, cu proştii şi aşii de care am discutat mai
înainte. Presa nu este putere în stat ! Este în cel mai rău caz formatoare
de opinie sau o manipulatoare a societăţii umane !
Nu puteam trece neobservate nedreptăţile pe
care le aveau oamenii simpli în relaţie cu furnizorii de servicii, în relaţiile
pe care ei le aveau la locurile lor de muncă. Nu m-am sfiit niciodată să dau în
stânga şi-n dreapta eşichierului politic fără nicio reţinere. Nu mi-a fost
teamă de nimeni, decât de Dumnezeu, şi atâta timp cât ştiam că faţă de
El nu greşeam, nu m-am temut de nimeni altcineva.
Când firescul vieţii nu era pe placul meu, nu încercam să-l schimb,
deoarece ar fi fost o luptă cu morile de vânt. În schimb, datoria mea era să
trag un semnal de alarmă, iar cine trebuia să se autosesizeze o făcea negreşit.
Fiindcă dacă sublimul se ascunde sub
lună, mi se pare normal să îl scoţi de acolo şi să-l dăruieşti lumii pentru a
se bucura de el.
Dacă eram câteodată tăios în cuvinte, o făceam
în limitele eticii profesiei, nicidecum c-aş fi avut vreo antipatie la adresa
vreunei persoane. Mă-nclin cu respect înaintea oricărui om ce-mi iese în cale,
însă dacă descopăr că acel om nu-şi merită apartenenţa la specia din care face
parte, atunci sunt neiertător şi las dinţii cuvintelor să muşte adânc din masca
ipocriziei în care poate se-nveleşte...
Dacă vrei să fii un om deosebit,
învaţă mai întâi să vindeci şi apoi să răneşti, mi-amintesc că sunau vorbele unui
înţelept. Aşa că, intenţia editorialelor mele era să vindece, nicidecum să rănească
pe cineva.
- A existat o persoană care te-a
susţinut, care ţi-a întins cupa încrederii absolute pe drumul presei şi în faţa
căreia te înclini cu respect de câte ori deschizi albumul amintirilor din
suflet ?
- Câteodată îmi imaginez lumea drept piese
aşezate pe tabla de şah a vieţii. Fiecare pion îl putem transforma în rege, dacă
învăţăm să ne lăsăm descoperit miracolul
din suflet de către o altă persoană, ale cărei braţe de înger ne ajută să facem
saltul dintre culoare până ce atingem apogeul poziţiei de şah-mat. Cred că mie mi-a reuşit figura aceasta pentru a doua oară, prima fiind în aviaţie. În presă, cât şi-n aviaţie acele braţe de
înger poartă un nume : Gina Covache.
Nu cred că a fost altcineva decât draga
mea soţie, să mă susţină nu doar în drumul presei ci şi în drumul meu aviatic fără nicio reţinere. În perioada când o curtam
în vederea căsătoriei, m-a rugat să renunţ la aviaţie. Spunea că nu ar suporta
ca în fiecare clipă să mă ştie expus riscului unei prăbuşiri. Nu, nu voia să
accepte asta ! Însă... am fost un pic şiret şi i-am promis că o voi face
şi astfel am convins-o să-mi devină mireasă. Pe parcursul căsniciei, la scurt
timp după nuntă, a aflat că nu-mi
respectasem promisiunea şi m-a iertat pentru că a înţeles importanţa zborului
pentru mine. A simţit că mare parte din fiinţa mea era contopită cu plăcerea de
a zbura şi nu mă puteam desprinde cu uşurinţă dintr-o astfel de pasiune. A fost
răbdătoare, iar atunci când am decis să plec din aviaţie, nu i-a venit să
creadă. Chiar a insistat să mă facă să mă răzgândesc, să vadă dacă nu cumva
decizia mea ascundea vreun regret şi mi-a promis că mă va susţine indiferent ce
hotărâre avea să iau în privinţa ocupaţiei mele. A fost umărul de care m-am
sprijinit pentru a face această despărţire suportabilă. Chiar mi-a zis că dacă
o fac din plăcere, să nu-mi pară rău niciodată şi mi-a garantat sprijinul său
necondiţionat. Pe parcursul activităţii
de jurnalist m-a susţinut foarte mult şi a îndurat multe chiar şi din postura
de soţie a unui ziarist. Ca să fiu mai explicit : viaţa de coordonator al
unei redacţii implică mult efort, de aceea eu tot timpul eram la serviciu,
munceam peste 16 ore pe zi. Plecam de lângă ea în zori şi mă reîntorceam seara,
târziu. Şi te asigur că nu este chiar plăcut, mai ales pentru o soţie care mai
aşteptase vreo 16 ani cu sufletul la gură, ca soţul să se întoarcă din cine
ştie ce misiune aviatică periculoasă. Iar
acum, când nu mai eram predispus pericolului zborului, în loc să se poată
bucura de mai mult timp împreună cu
soţul său, era condamnată să mă aştepte din nou.
Mă înclin cu adâncă recunoştinţă deci,
înaintea soţiei mele, Gina Covache. Restul mai puţin contează pentru cititorul
ce vrea să descopere cine am fost eu. Cine ştie să citească printre rânduri, va
intui toate acele persoane ce sunt stimate de mine şi cărora le-am rezervat un
loc de cinste în paginile jurnalului inimii mele. Dar literele de aur sunt
gravate întâi peste numele minunatei mele soţii.
- Ai avut un model pe care l-ai
urmat în această meserie ? Poţi afirma azi, că jurnalismul a fost o pasiune a vieţii
tale sau doar o întâmplare ? Apropo, cât timp ai fost un protagonist al
condeiului ?
- Un model pe care am încercat să-l urmez,
dar nu întrutorul, ci doar în anumite segmente, a fost jurnalistul Ion
Cristoiu. Iar acum, chiar dacă suntem în anul de graţie 2011, iar el ne-a uimit
trecând în tabăra puterii, ştiut fiind faptul că toată viaţa el a fost un acerb
critic al ei, aflându-se în opoziţie, îl apreciez pentru că este un jurnalist
remarcabil. L-am cunoscut în perioada liceului, am încercat să-i urmez stilul
şi cred că, pe undeva, am şi reuşit.
La fel cum pasiunea pentru aviaţie a rămas
aceeaşi, intensă, dorită, venerată şi savurată,
jurnalismul poartă aceeaşi pecete, iar lui încă mă dedic azi, fiind
pentru mine un job. Recunosc că nu prididesc cu orice ocazie să îmi mai ascut peniţa
în câte un material. Toată perioada dintre anii 1996 - 2011 m-am ţinut doar de
scris, cu o mică întrerupere cât am fost director al unei companii de
asigurări, dar chiar şi în acea perioadă aveam statut de colaborator la Cronica
română şi la bisăptămânalul Brăila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.