Interviu cu un aviator - partea a VI-a

 - După pornirea motorului, până să te ridici de la sol, ce simţeai?

  - Simţeam mirosul zborului cu fiecare inspiraţie şi expiraţie  ce-mi zvâcnea din trup în ritm alert. Degetele mele lunecau în cascadă peste butoanele din bord simţind impulsul lor năvalnic prin toată mâna dornică de a iniţia un nou zbor spre glorie, spre aventura altor clipe din clepsidra timpului meu. Avionul este precum un cal sălbatic, simte dacă eşti nesigur şi te atenţionează. Îţi cere precizie, iar mişcările tale aceasta trebuie să-i comunice. Şi abia apoi vei trăi senzaţia aceea a dominării, după ce v-aţi sincronizat propriile ceasuri: al tău, al pilotului deci şi al aeronavei. Simţi măreţia zborului în care te lansezi şi-aproape te contopeşti cu plămânii cerului şi respiri la unison cu ei... şi respiri... şi zbori... şi respiri... şi zbori... în sufletul pilotului se unesc lumi, se topesc frontiere...

  - Să zbori este un mare risc. Ţi se părea un joc, cu reguli dure, ce sfida gravitaţia sau decolai mereu cu ideea responsabilităţii în tâmple, iar în gânduri cu traiectoria stabilită dinainte? Aveai vreodată momente în care improvizai, în care lăsai pasărea să zboare după dorinţa inimii tale din acel moment? Ţi-ai permis un astfel de moft ?

  - În timpul zborului nu ai voie să trişezi. Niciodată! Să improvizezi da, atunci când situaţia o impune şi când - Doamne fereşte! - eşti în situaţia de a pierde comenzile aparatului de zbor şi ai datoria  să-ţi salvezi viaţa şi să încerci să readuci la sol aeronava.

  Atunci când eşti în aer, altfel se măsoară secundele vieţii. Aeronava nu admite compromisuri din partea pilotului, totul devine independent de voinţa sa. E... doar mâna destinului cea care conduce în astfel de momente. Şi datorită acestor clipe valoroase, când îţi joci viaţa pe un singur zar, aruncat la capătul orizontului, obţii nişte drepturi speciale, pe care nimeni, niciodată nu ar trebui să ţi le conteste.

  Dacă mi-am permis să zbor după placul inimii? Hm... nu a fost pilot care a rămas singur în aeronavă, mai ales după terminarea şcolii de ofiţeri şi să nu încerce să-şi facă de cap.  Este ca un lucru interzis. Te ispiteşte până cedezi. Am făcut destule prostioare recunosc, care puteau să mă coste chiar viaţa, dar a fost plăcerea de a descoperi pe propria piele ce se întâmplă şi de ce îţi era interzis să faci anumite manevre. Ştii povestea mierii din fagure. Eşti tentat să-ţi înmoi degetele în ea şi uiţi că există posibilitatea să fii înţepat de albine.

  - Când îţi încheiai ziua şi ştiai că totul nu a fost chiar bine, că ai mai scris tremurând o pagină în jurnalul visurilor tale, pentru că, poate în ziua respectivă ai jonglat cu o manevră periculoasă, ce ar fi putut să-ţi aducă sfârşitul, de care ştiai doar tu şi partenerul tău, ce gânduri te răscoleau?

  - Greu de spus! Să fii conştient că era cât pe ce să te alături Escadrilei din Ceruri, nu este tocmai relaxant. Să ştii că ai fost agăţat de streaşina fricii chiar şi pentru câteva momente este ca şi cum bucăţi din trup nu-ţi mai aparţin, fiind anesteziate de otrava pericolului cu care te-ai intersectat. Urmele rămân scrijelite pe trupul tău mult timp... şi carnea  este plină de cuiele fricii pe care cu iscusinţă le îndepărtezi unul câte unul... cu fiecare zbor reluat...

  Indiferent în ce domeniu am lucra, indiferent ce poziţie socială am avea ori cât aur am strânge în propriul seif, la un moment dat ne va purta pe braţe implacabila moarte. Numai că, pentru îmbrăţişarea ei de gheaţă nimeni nu este vreodată pregătit. Aşa că, chiar dacă aviatorii îşi atârnă de peretele interior adesea un tablou gol, preferă să îl menţină aşa, la fiecare zbor, decât să-nrămeze în el chipul Doamnei -  culegător de suflete.

   - Un moment de teamă care te-a străbătut pe parcursul timpului cât ai străbătut aerul, îţi aminteşti ?

  - Hm ! În mijlocul fricii înveţi să te... citeşti şi adânceşti sabia ei în tine până la limita suportabilităţii. Şi-o simţi precum mirosul pătrunzător de tămâie cum îţi curge din cădelniţa sufletului printre globurile albastre ale norilor. Într-adevăr, am trăit şi eu o astfel de experienţă neplăcută.

  Odată, executam un zbor de la Brăila la Cluj-Napoca şi aveam în pregătire un copilot  clujean de etnie maghiară. Până la Ploieşti i-am arătat despre ce este vorba, i-am descris peisajul din jurul nostru, ce părea practic un Rai. Efectuam un transport, iar de la Ploieşti încolo l-am lăsat pe el să piloteze pentru că simţeam cum îi sângerau degetele de dorinţă, aproape. Privind acum în urmă, pot spune că i-am permis prea devreme să beneficieze de încrederea mea totală, ca profesionist zic, iar apoi am fost imprudent şi… am aţipit în cabină .

  La un moment dat, m-am trezit şi  l-am întrebat: ,- Unde eşti, amice, unde ne aflăm? L-am văzut pierdut, neştiind ce să-mi răspundă. În minutul următor am preluat comanda aeronavei, dar nu am raportat evenimentul de rătăcire a noastră pe traiect. Am făcut o manevră de razmut asupra unei localităţi, iar când am coborât, fiind deja la o înălţime destul de mare, am observat coşul de fum al Fabricii de becuri de la Fieni. Am văzut şi indicatorul rutier, eram deci foarte departe de traiect, aşa că am luat înălţime din nou. Auzeam în cască cum ne cheamă prin Radio Băneasa, mi-amintesc că era chiar colega  Florica Buruiană la trafic în acea zi.  Am raportat că suntem aproape de Braşov, cu o deviere din cauza vremii nefavorabile. Minţisem,  o făcusem ca să ne salvăm pielea pe moment, pentru a ieşi din încurcătură. I-am cerut permisiunea de a ateriza la Braşov, nu am spus de ce, am invocat o verificare a avionului. Puteam continua drumul, dar conştientizasem că eram în criză de combustibil, ne abătusem de la traiect foarte mult. Am aterizat la Braşov deci! Un coleg de-al meu de promoţie, Nicolae Moise era conducător de zbor acolo, în acea zi şi m-a ajutat, intervenind pe lângă cei de la depozitul de carburant. Am alimentat încă 200 de litri de benzină şi mi s-a zis să plec repede, căci dinspre Rupea venea un balaur mare, cum îl numeam noi aviatorii,  un nor Cumulonimbus. Am decolat repede, iar imediat ce am trecut de Rupea a început o furtună urâtă. Puţine am întâlnit în cariera  mea de pilot, ca aceea de atunci. L-am rugat pe copilotul meu să fie atent, să nu percutăm cumva muntele sau să luăm între aripi vreun stâlp de înaltă tensiune, pentru că versanţii spre Târgu Mureş sunt traversaţi de multe linii aeriene. Sigur, norul şi-a făcut datoria, s-a dezlănţuit după placul său şi ne-a smucit de colo-colo, încât ne-a dat cu capul de toate niturile din cabină. În acele momente chiar ne-am pierdut amândoi, nu se mai vedea nimic, am luat înălţime, am intrat în legătură cu Aeroportul Mureş şi le-am cerut un reper, o vatră, cum spuneam noi, oamenii aerului, ca să ne localizeze.

  Ori nu au auzit, ori nu m-a înţeles cel de la dirijare deoarece era un etnic maghiar. Nu a răspuns apelurilor noastre disperate, iar în aceste clipe nu-mi rămăsese decât să invoc Divinul să ne salveze din ghearele neiertătoare ale furtunii. I-am cerut chiar şi copilotului să se roage la Dumnezeul său unguresc să ne salveze, deoarece eram conştienţi că sfârşitul ne era aproape,  iar dacă picăm, ne rugam să avem şansa să ne găsească cineva rămăşiţele pentru a beneficia de o înmormântare creştinească măcar. Sub noi erau doar păduri şi stânci, iar şansa de a pica cumva într-o zonă locuită, unde cineva ne-ar găsi, era minimă. Este un mare noroc în astfel de cazuri, într-o eventuală prăbuşire să cazi într-un loc populat şi să nu devii hrană pentru păsările cerului sau lupi.

 Aş zice că o altă şansă, pe care am avut-o în momentele acelea, a fost c-am zărit undeva Lacul Ursu din staţiunea Sovata, pe care l-am recunoscut din zborurile anterioare şi atunci am ştiut să orientez aeronava către Târgu Mureş. Am făcut un viraj uriaş, deci de la Sovata la Cluj-Napoca! Priveşte pe hartă! Ca să te convingi cât ne aruncase acel nor spre dreapta. Am intrat pe traiect, către Târgu Mureş, am reintrat în legătură radio cu aeroportul de aici, dar nu mi-a răspuns nimeni. Chiar am fost speriat tare atunci, ajunsesem la virajul 3, pentru un cunoscător este simplu de ştiut, moment în care cel de la radar m-a anunţat că ne vede şi îmi aprobă venirea la aterizare.

   Desigur, eram iarăşi îngrijorat datorită combustibilului. Pe panta de aterizare, era şi o cursă TAROM în momentele acelea. Am aterizat aproape concomitent, el pe pista betonată, eu pe cea înierbată. Surprizele nu s-au oprit aici, iar după aterizare, când am scos toată benzina ce rămăsese în rezervor, am găsit aproape şapte litri, ceea ce însemna că mai aveam puţin şi… chiar ar fi trebuit să ne facem rugăciunea de pe urmă. Am completat rezervorul cu benzină, am plecat către Cluj-Napoca unde am ajuns într-un final,  cu bine .

    Într-adevăr, acesta a fost un moment de frică şi, practic, un moment în care chiar îmi enunţasem o ultimă dorinţă către Dumnezeu, aceea menţionată mai sus, de a fi găsiţi şi înmormântaţi creştineşte, după cultul în care eu sunt botezat, respectiv, ortodox, iar colegul meu după religia sa.

A fost un moment în care frica chiar a zburdat după placul său prin interiorul nostru sufletesc zdrenţuindu-l, însă după cum am subliniat, am biruit-o, pe de o parte datorită Divinului, iar pe de altă parte, profesionalismului de care am dat dovadă în astfel de momente critice. 

    - Care zboruri ţi-au fost mai aproape de suflet, cele de mică înălţime sau cele la altitudini ridicate?

   - Toate zborurile au frumuseţea lor, dar cele mai savurate de piloţi sunt cele la mică înălţime, la rasmut. Aici, la altitudini mici, chiar îşi arată fiecare îndemânarea. Sunt zboruri ce le execuţi de regulă după ce-ţi însuşeşti bine zborul. Din câte se ştie, evoluţiile spectaculoase la mitingurile aeriene sunt cele de la joasă înălţime, mai puţin cele de la mare înălţime. Cu excepţia greilor, bineînţeles, şi a altor figuri acrobatice mai noi, intrate în pregătirea piloţilor sportivi . Dar cum noi nu eram genul acesta de piloţi, încercam să avem nişte evoluţii altfel decât cele din misiunile ordonate.

 Sigur, zborul la înălţime este frumos prin priveliştea pe care ţi-o oferă, atât ţie, cel ce pilotezi cât şi celor ce te însoţesc în zbor, mă refer, în general, la zborurile de pasageri.

     -Cum au fost anii din aviaţie  ce s-au strâns în contul lui Marian Covache?

   - Pasiune pură! Sunt cred printre cei mai frumoşi ani ai existenţei mele. Lumea aviatorilor este minunată, în ea se ţes poveşti adevărate cu eroi adevăraţi. Cu sentimentul iubirii pentru manşă permanent în suflet, retrăit de fiecare dată cu dor nestins şi sete ce-mi arde încă întregul trup de când sunt la sol.

  Au fost ani cu multe satisfacţii, cu împliniri familiale nu doar profesionale!  Pentru că acei ani mi-au adus casa, familia, copiii mei. Mi-au adus personalizarea mea ca individ, devenisem o persoană respectabilă  în societate, eram un pilot ce purta cu mândrie uniforma aviaţiei. Nu oricine putea ajunge în poziţia mea, nu era o profesie la îndemâna oricui. Eram privit cu admiraţie de cei din jur şi cred că eram demn de toată această cinste, chiar mi se cuvenea. Au fost anii în care marmura tinereţii a făurit zelul dorinţelor  pe fruntea înaltă a demnităţii mele. Eram supus legilor severe ale aviaţiei, dar a căror valoare intrinsecă am cunoscut-o permanent, cărora m-am dedicat în întregime.

 Acum... când un aparat de zbor îmi apare la orizont ridic mâna în semn de onor, iar salutul meu se contopeşte cu altul lansat în urmă cu ceva timp...