Interviu cu un aviator - partea a VII-a

   -Cea mai mare realizare ce ţi-ai înscris-o în palmaresul meseriei de  aviator, care a fost ?

  - Au fost mai multe! Şi nu au fost remunerate cu decoraţii, diplome sau orice distincţie la care faci acum referire. Au fost realizările profesionale din care eu am căpătat experienţă şi sunt nepreţuite. Ele sunt imprimate în degetele mele dibace, în memoria mea distributivă de care trebuia să fac uz atunci când pilotam.

  Şi da... când privesc spre realizările mele simt că aurul strâns în icoane de sfinţi şi-a scuturat colbul peste cele 13 litere ale numelui meu... şi astfel am câştigat pe drept un loc onorabil în tabloul vieţii... iar pe chip mi s-a întipărit expresia unei fericiri gustate din plin. Acestea le consider eu realizări demne de a-mi încărca palmaresul sufletesc.

  - Dar cea mai neplăcută ? Care a fost nereuşita care ţi-a încărcat ochii de lacrimi în aşa fel încât ai simţit că-ţi fuge pământul de sub picioare ? Te-au marcat în timp astfel de momente?

   - Fiecare om care munceşte are experienţe frumoase, dar trece inevitabil şi prin momente de nereuşită. Aşa că, nici eu nu am fost ocolit de ele. Doar cine nu încearcă nu greşeşte! În fond eşecurile nu există. Ele sunt încercări care s-au soldat cu un altfel de rezultat decât cel scontat. Aminteşte-ţi ce-a spus Edison atunci când, după multe încercări, a inventat becul. Încercările anterioare  descoperirii însemnau muncă, pasiune, acţiune. Dar care, fără o pregătire iniţială, nu aveau vreun rezultat. De aceea le-a privit precum încercări, nicidecum nereuşite.
La fel şi eu, că doar nu sunt un superman. Sunt un om care încearcă în fiecare zi să se perfecţioneze, să coboare în adâncurile fiinţei sale şi să ridice voalul aşezat peste mistere, să le elucidez dacă vrei, să le descopăr şi să le folosesc în experienţele ulterioare.

  Aşa că nereuşitele nu m-au descurajat ; din contră: orice uşă închisă mi-a dat şansa de a deschide alta care poate a dus la lucruri mai deosebite decât cele dorite iniţial.

   Nu-ţi vorbesc despre ele deoarece nu m-au marcat, iar din amintirea lor a rămas doar o umbră în sufletul meu.

  - Printre aviatori circulă o zicală cum că: În aviaţie mor proştii şi aşii. Ai putea să mi-o detaliezi un pic?

  - Nu există proşti în aviaţie! Aceasta este, cred eu o apreciere făcută cumva de un necunoscător, de un novice, poate, şi dusă astfel mai departe!  Şi chiar te rog  să-mi dai ocazia să o elimin şi să restabilesc adevărul cumva...

   Nu întotdeauna eşti pe fază când se întâmplă ceva cu aeronava, când motorul poate să cedeze. Poţi fi  surprins de o sumedenie de posibile avarii ce pot duce până la pierderea vieţii. Sunt cazuri şi cazuri, nu vom elucida acum cum au murit zeci, chiar sute de aviatori consideraţi de unii neexperimentaţi. Însă te asigur că niciun pilot ce a ţinut manşa în mână nu poate fi considerat prost.

  Cei care s-au urcat în cabină au făcut-o după sute de ore de zbor. După o experienţă bogată chiar! Dacă unui şofer i se permite să facă acrobaţii pe şoselele patriei după 20 de ore de conducere  şi omoară cu nemiluita oameni, în aviaţie nu se întâmplă aşa ceva!

   Chiar ar fi bine, poate, cu acest prilej, să eliminăm acest mit, cum că în aviaţie mor doar proştii. Şi nu mor numai aşii, ci şi piloţii profesionişti. Iar în ultimul timp, aşii nu prea au mai murit! Într-adevăr, s-au prăpădit la sol, dar din diverse motive. Unul ar fi chiar stresul la care au fost supuşi pe parcursul activităţii lor. Eforturile profesionale depuse, dar, de regulă, în aviaţie nu se mai moare.

  - Imaginează-ţi că ai turat motoarele şi te pregăteşti să decolezi. Tai vântul cu gura aeronavei şi te înalţi. Prima senzaţie care este? Eşti stăpânul aerului, scrutezi orizontul cu o dorinţă teribilă de zbor sau faci câteva rotocoale pentru încălzire? Ţi s-a întâmplat vreodată să te răzgândeşti, să te temi inexplicabil şi să vrei să te întorci?

   - Înainte de a mă avânta în aer, aeronava era verificată de către mecanici. Dacă ceva nu era în regulă - vreo defecţiune sau orice altceva - nu mă avântam în zbor. De fapt nici nu mi se permitea. Cu lucrurile acestea nu este de glumit. Orice aeronavă ascunde în măruntaiele sale destule taine, destule posibilităţi de defectare. Instrucţiunile primite îţi semnalează mereu neregulile, iar tu trebuie să ştii să le identifici la timp şi să iei măsurile care se impun. Eşti instruit să încerci mereu în cazul unei avarii să salvezi aeronava, dar mai presus de toate importantă este salvarea pilotului. Se spune că acela este un as al pilotajului, cel ce reuşeşte să repună la sol un aparat de zbor căruia poate i s-a oprit motorul ori a suferit vreo defecţiune gravă şi doar măiestria pilotului o poate salva . A cărei datorie este de a nu abandona aeronava, de a da tot ce-i stă în putinţă şi de a avea  experienţă şi credinţă de nestăvilit în astfel de momente.

  Nici să mă tem inexplicabil nu mi s-a întâmplat. Poate la început când aveam impresia că avionul nu zboară perfect, când dispărea orizontul şi aveam senzaţia aceea falsă de zbor înclinat şi încercam să revin la normal, să ies din acel univers al iluziei. Dar după ce treci o dată prin aceste false senzaţii te eliberezi de ele şi nu mai eşti prins în vraja lor. Îmi calculam mereu mişcările şi dacă mă încadram în parametrii aeronavei totul era în regulă, important era să nu încalc baremurile manevrelor respective. E vorba de unghiuri, de altitudine şi alte date tehnice, aviatice.

  - A existat în perioada în care zburai un pilot de excepţie căruia să-i datorezi totul? Un om fără de care altul ar fi fost parcursul carierei tale?

  - Da, mă înclin cu respect înaintea unor nume ale aviaţiei din perioada pilotajului. Aş aminti pe: colonelul Mihai Georgescu, locotenentul Decebal Stănescu, oameni ce mi-au fost prieteni apropiaţi, iar de pe Aerodromul Ianca, pe colonelul Florea Burfă, comandor Dorin Ilie şi mulţi alţii care m-au determinat să îmbrăţişez cariera de pilot fără ezitare.

  - Probabil, la rândul tău ai instruit mulţi tineri. Te poţi lăuda cu vreun coleg anume, care a reuşit să urce în rang mai sus decât căpitan comandor Marian Covache ?

    - Nu ţi-aş putea da un număr. Au fost destui colegi cărora le-am fost îndrumător şi pentru care îmi place să cred că am avut un rol hotărâtor. Ba chiar am pus prima cărămidă la temelia experienţei unora dintre ei. Şi mă bucură mult lucrul acesta. Să te strecori în inima celuilalt dăruindu-i sprijinul cred că este mai mult decât o dovadă de altruism. Bineînţeles că şi eu, la rândul meu, port recunoştinţă unor oameni deosebiţi care m-au susţinut enorm în această meserie şi despre care ţi-am vorbit adineauri. Le-am întins aripa şi am dat avânt colegilor : Florin Damian şi Iosif Ioan Şimon. Ar mai fi şi alţii,  dar au trecut peste mine câţiva ani buni de când m-am despărţit de aviaţie şi îmi scapă acum alte nume. Adevărul este că mai uşor mi-i amintesc după porecle, fiindcă  în aviaţie, noi colegii, mai mult ne ştim după ele. De exemplu,  îmi amintesc de colegul Geolgău - este porecla unui coleg drag - însă numele îmi scapă pe moment. Ştiu că acum a ajuns destul de sus, mulţi dintre cei cu care am lucrat zboară încă la timpul acesta, încă mai duc peste hotare mândria aripilor româneşti şi au strâns în urma lor zeci,  sute de pasageri care colindă Europa.

  - Ce stil de a pilota te-a caracterizat? Ce părere ai despre a pilota în stilul agresiv? Te-a tentat vreodată? L-ai practicat?

 

   - Stilul de zbor agresiv se purta înainte de război, în timpul războiului şi  până-n anii 1970-1980. Acest stil agresiv nu a făcut bine nimănui, nici piloţilor dar nici aeronavelor.

 Este bine să ai un stil de zbor echilibrat, coordonat, iar mişcările să fie cât mai fine.

 De multe ori se spune că este bine să te comporţi cu aeronava gingaş, aşa cum te comporţi cu soţia, respectiv iubita. Iar ea îţi va răspunde pe măsură, adică: ceea ce-i dai, aceea îţi oferă!

 -  Pe ce aparate ţi-ai efectuat majoritatea orelor de zbor? Şi, apropos, câte ore de pilotaj s-au strâns în carnetul de aviator al lui Marian Covache?

  - Păi elicopterele au fost preferatele mele !

  Aeronavele pe care am zburat nu au fost multe, însă au fost aeronave sigure. Încep cu avionul IAR 823 - avionul şcoală -  un avion românesc foarte bun. Apoi am pilotat elicopterul Alouette IAR 316, varianta românească, un elicopter de excepţie. Elicopterul Kamov 26  a fost pilotat şi de mine. Noi îi spuneam în glumă: UAC, adică Ultima Arătare Cerească. Era, într-adevăr, un elicopter mai hidos, dar care îţi dădea destule satisfacţii, chiar dacă avea o tehnică de pilotaj mai greoaie . Nu oricine are curajul să zboare cu acest tip de elicopter; asta nu însemna că făcusem o pasiune în a zbura cu el.

  Am mai zburat în calitate de pilot cu avionul Antonov 2, un avion biplan, cu o vechime remarcabilă în istoria aviaţiei, căutat pe tot mapamondul. Este un avion de transport, de misiuni de salvare, un avion utilitar, complex, pe care am efectuat  multe ore de zbor. Multe ore am pilotat şi pe AN 2. Iar pe 316 B Alouette am vreo  mie de ore efectuate.  Iar dacă le adun şi pe cele vreo două mii de pe Ka 26, cumulate toate, ar fi vreo şase mii de ore de zbor.