Interviu cu un aviator - partea a V-a

    - Atunci când pilotai, te simţeai acasă, în lumea ta? Se spune că  aviatorii lasă o parte din inimă la fiecare zbor pe care-l fac. Pentru tine cum a fost?

  - Aşa este ! Normal niciun zbor nu seamănă cu altul şi rămâne ceva din tine la fiecare. Plus că, cu fiecare zbor, ne risipeam discret parfumul la... uşile norilor pe care le scuturam de vise de fiecare dată. Pentru că... trăiam la maximum cum s-ar zice, în fiecare zi noi, aviatorii, cuceream câte un munte nou, orientaţi fiind de busola sfântă a Destinului. Şi... trebuia să biruim mereu, nu aveam voie să ne oprim, să ne temem, să amânăm un exerciţiu sau să rupem foi zilnice din calendarul Timpului fără să merite desprinderea ! Cred că fiecare pilot şi-a scris propria legendă în culoarul norilor, dar că nu toţi au avut curajul să o aştearnă pe hârtie. Pe mine, de exemplu, Dumnezeu m-a înzestrat şi cu aptitudini pentru scris şi de aceea poate mi-am notat zilnic în propriul jurnal frământările şi victoriile culese de pe traiectul cerului. Şi... DA: simţurile mele vibrau la cote înalte atunci când eram într-o aeronavă. Era lumea mea personală în care trebuia să-mi demonstrez abilităţile! Când era vorba de limita vieţii şi a morţii, de-acolo din văzduh, nu-mi negociam trăirile! Chiar iubeam viaţa de pilot ! Nu era un teatru ieftin cum observ că se joacă în alte domenii. Mie mi-a plăcut mereu să fiu sincer cu mine însumi, să-mi analizez mereu alternativele din portativul vieţii.

   - Orice meserie îşi are adepţii săi. Totuşi, mulţi vin, puţini sunt aleşi. Doar un mic procent se poate lăuda că are înclinaţie pentru meseria aleasă, că îi curge prin vene, cum se zice. Marian Covache, după cât timp a avut certitudinea interioară că este făcut pentru meseria de pilot , că drumul ales este cel corect?

   - Păi... de timpuriu ! Încă de pe băncile şcolii am simţit zvâcnirea. Ca în romanul  Ion , a lui Rebreanu, unde glasul pământului se răzvrătea în sufletul personajului principal. La fel şi la mine. Fiinţa mea a ştiut dintotdeauna că eu sunt făcut pentru zbor. Este o certitudine care te umple până în măduva oaselor. La fel ca iubirea de altfel, te împlineşte : iubeşti pur şi simplu. Iubirea curge prin tine, prin fiinţa ta şi nu i te poţi opune. Ea este totală în clipa ei şi te acaparează în întregime, permanent trăită de noi şi neepuizată vreodată.

   Iubirea  pătrunde mereu dincolo de uşiţele noastre secrete, este purtătoarea baghetei magice ce reuşeşte să ne străbată întreaga fiinţă cu contrastele sale. Aşa este şi cu pasiunea ... Este ca o rugăciune sfântă prin care pătrunzi în eternitate... şi zbori până la stele... Şi cum  steaua mea mă însoţea  mereu  aici, pe Pământ, o reaşezam pe boltă cu ocazia fiecărui zbor, iar ea strălucea doar pentru mine şi-mi arăta reperele cereşti şi-mi contura traiectul clar în perdeaua, uneori de smoală, a nopţii.

   Până la urmă avionul a fost creat de om, pentru om şi nu omul pentru avion ! De aceea, poate, partea aceea neîmblânzită dintr-o fiinţă omenească este vizibilă mai mult la un pilot!

  Am simţit ceaţa amurgului cum dezvelea din mine profesia de aviator, atunci, la absolvire. A fost o clipă de reverie ce mi-a fost dat să o trăiesc. Şi-i simt încă proaspătă acea aromă de nimfă a cerului ce mi-a pecetluit creştetul atunci, cu o atingere fină, ca de mătase. Este cumva o înrădăcinare interioară a pasiunii pentru zbor. Ca un verdict al vieţii, definitiv şi irevocabil !

  M-am convins că drumul ales a fost cel corect, când am trăit emoţia absolvirii, când am ţinut în mâini diploma care atesta că devenisem pilot. Eram, în sfârşit, o  pasăre ! Transformasem visul în realitate. Simţeam o bucurie covârşitoare, îmi împlinisem dorinţa cea mai mare a vieţii din acel moment. Mi-am ridicat ochii spre Cer, am mulţumit Divinului că mă adusese până în acest punct şi am mângâiat cu privirea ogorul, care era aerul, unde trebuia să-mi plantez propriile seminţe, din care aşteptam să răsară propriile aripi de împlinire şi mulţumire personală.

  Rezumând cele spuse, pot spune că m-am simţit  potrivit de tânăr la manşă. Este acea certitudine pe care nu ţi-o poate lua nimeni, o simţi şi gata. Este fiorul acela ce-ţi răscoleşte inima şi-ţi dezveleşte pasiunea, te simţi pregătit şi viaţa curge apoi pe făgaşul  normalităţii unui destin de aviator. Eşti precum un căutător al aurului ceresc !

  - Atunci când îţi începeai ziua îţi salutai, partenerul de lucru. Ţi-ai simţit vreodată mâinile, în ceasul decolării, tremurând, umede de emoţie când atingea bordul păsării de oţel ?

  - Bineînţeles că eram emoţionat adesea în momentul urcării în carlingă! Sunt emoţii frumoase, constructive. Controlul aeronavei îmi aparţinea mie, dar între mine şi manşă legământul era deja scris. Împreună desenam măiestria zărilor pe marginile cerului. Cu fiecare zbor ascundeam un surâs printre nori, cu el  înscriam în portativul aviaţiei încă o notă. În fiecare zi traiectul era altul, aşa că  nici zborul nu era similar cu precedentul. Avea un alt sens, aeronava decola şi ateriza zilnic într-un alt mod, mai special, mai precis; de aceea emoţiile de care aminteşti aici se răsfrângeau din gândurile mele până la capătul manşei, iar bolta cerului mă uimea de fiecare dată cu un alt ton de albastru pe care i-l descopeream.

 -  Cum era când pătrundeai într-un răsărit ori într-un apus, spectacole unice văzute de-aici, de pe Pământ? Îmi imaginez că de-acolo, de sus, erau de neînchipuit. Descrie-mi un astfel de zbor!

  - Magie! Şi... nu încerca să-ţi imaginezi pentru că nu vei reuşi! Trebuie să urci acolo, pe nori, pe razele sângerii ale răsăritului, când pofta sălbatică de viaţă îţi dă puteri supraomeneşti.

  Sau să te reverşi în candela apusului şi să te stingi lent, să te adânceşti în poftele nopţii când cina stelelor este deja pregătită! Nu! Cuvintele aproape că nu pot descrie panorama! Să fluturi uşor pe lângă geana răsăritului şi asfinţitului este un adevărat Rai. De fapt, cred că inspirat de ele s-a şi născut povestea acestui tărâm.

  Este un val al fericirii de nedescris în cuvinte! Pătrunzi în dantelăria cerului cu sufletul tăcut, mut de emoţie, aproape făcând reverenţă în faţa acestor imagini. Sunt trăiri răscolitoare, îţi vine să nu mai cobori de acolo, să opreşti timpul şi să te contopeşti cu cerul. Sunt mii de culori ce ţi se revarsă în suflet şi-ţi cizelează interiorul cu multă migală, te schimbă, te transpune într-o lume de basm. Dar... cobori, pentru că nu vrei să strici frumuseţea cerului cu prezenţa ta şi a aeronavei. Şi... uiţi mereu o fărâmă din tine acolo, sus şi-ţi spui în sinea ta că ai predat-o nemuririi.