Interviu cu un aviator- partea a XIII-a

- Familia, celălalt pol din viaţa ta, probabil că a fost cea care te-a menţinut mereu în linia întâi. De aceea, te rog, să-mi vorbeşti şi despre ea !

  - Ţi-am zis mai devreme că soţia  m-a susţinut şi încurajat pe parcursul carierei mele. Dar până la încurajarea ei mi-au fost alături mama şi bunicul din partea ei.

  Am fost menţinut mereu în linia întâi de cele două fiice ale mele şi în ultimul timp şi de către Lucas, nepotul meu, pe care îl ador deoarece a dat nenumărate valenţe vieţii mele din ultimii ani. Altfel privesc lumea din jurul meu cred ; încerc să înţeleg divergenţele de opinie dintre tineri şi persoanele ajunse la vârsta a treia.  Observi că şi mie mi-a nins timpul în păr şi îmi place să cred că în cel mai frumos mod cu putinţă. Nu mă consider un mare înţelept, însă am acumulat o experienţă de viaţă, de trăiri intense pe care unii oameni nu le pot simţi toată existenţa lor.

    Familia a fost pentru mine ploaia de vară ce m-a spălat de nisipul strâns în cutele degetelor ostenite uneori de tot cenuşiul cules din locurile unde mergeam să adun informaţii. A fost mătasea aceea moale, a primei zile de primăvară cu care ne place să ne învelim după o iarnă lungă, gura de oxigen proaspăt, după o zi poate plină de stres de la serviciu...

  Soţia mea a fost umărul peste care-mi despleteam of-ul sufletului, iar fiicele mele au fost cei doi trandafiri albi, ale căror petale aruncau bobiţe de rouă în săruturi inocente pe obrajii mei, palizi câteodată. În lumina familiei mele m-am redescoperit mereu, am devenit victorios la sânul ei întâi şi-apoi la cel al lumii. Aş continua la nesfârşit cu semnificaţia Raiului meu familial... dar, devin mult prea sentimental şi - cum una din trăsăturile dominante ale zodiei mele- Rac-ul este sensibilitatea, n-aş vrea să mă dezbrac de vălul ei înaintea cititorilor, mai mult decât ar trebui.

     Dacă eu am reuşit să deschid poarta aerului timp de 16  ani cu multă măiestrie, soţia mea, Gina, a ştiut să-mi folosească mereu cheia sufletului, a cărei uşă a deschis-o întotdeauna cu uşurinţă. Mi-a înflorit acolo veşnicia, prin dăruirea celor două fiice, Lavinia şi Raluca, aşa cum spuneam mai sus, ramurile prin care mă înalţ la cer în fiecare zi.  A suflat cu lumina dragostei şi răbdării în candela căsniciei noastre menţinând-o aprinsă mereu.

   Să nu crezi că a avut o viaţă uşoară alături de mine ! Să ştii că bărbatul vieţii tale, omul prin care îţi respiră jumătatea inimii  este expus riscului, atunci când punea piciorul în carlinga avionului, nu este tocmai plăcut. Adeseori o tachinam şi-i spuneam că doar emoţiile mele au modelat-o interior atât de frumos, au făcut-o puternică şi i-au zguduit imaginaţia în cel mai special mod, i-au scos mereu gândurile din ţesătura lor strâmtă şi le-au dat posibilitatea să zburde. Treci la următoarea întrebare, că deja mi-ai smuls o lacrimă din colţul ochiului !

  - Cum era Marian Covache în copilărie ? Cred că doza de neastâmpăr ce se observă azi în privire de-atunci îşi trage rădăcinile ! Aripile cu siguranţă în visele de atunci ţi-au crescut !

  - Am fost un copil zglobiu, ca mulţi alţii. Îmi plăcea să desenez pe asfalt poveşti cu creta. Mi-amintesc să se organizau astfel de activităţi şi-n cadrul şcolii. Le adoram ! Eram un elev ce excela la literatură, îmi plăcea să mă joc cu imaginaţia, să inventez poveşti în care să pătrund şi să le modelez acţiunile după dorinţele mele.

  Recunosc, mai aveam şi tentative gen Nică la cireşe , dar părinţii şi bunicii mi le treceau cu vederea deoarece eram un copil bun. Curajul şi talentul meu l-a observat de timpuriu familia şi poate de aceea nu s-a implicat în deciziile mele, m-a lăsat să aleg după placul inimii, nu mi-a impus niciodată un drum pe care să-l urmez. Pentru aceasta chiar le sunt recunoscător.

   Mergând pe firul rădăcinilor, mama mea este moldoveancă, din partea Iaşiului şi este cunoscută trăsătura acestor oameni, deschişi şi inimoşi. Aşa am fost şi eu de când mă ştiu: un pasionat al vieţii şi al lucrurilor bine făcute.

   Ce-i mai frumos pentru un părinte decât să-şi vadă pruncul cu obrajii roşii de gerul iernii, cum răstoarnă sania în pragul casei şi cum, cu fularul plin de promoroacă, se străduieşte să construiască cel mai frumos om de zăpadă al copilăriei ? Iar atunci când ploile de vară sărutau pământul sleit de secetă,  mi-amintesc cum alergam prin stropii calzi şi strigam cu ochii spre cer : Plouă, plouă / Peste  vise ascunse în rouă !

   Şi câte nebunii nu făceam în copilărie ! Fratele meu era mai timid, dar sub îndemnul meu arunca şi el cu visele în stropii ploii. Când seara curgea din nori, eram frânţi de oboseală, mai ales dacă băteam şi mingea pe maidanul satului Ianca. Că de, era sat pe atunci !

  Am amintiri frumoase despre copilărie, pe care i le cobor din amurgul sufletului, nepoţelului. Iar el este atât de şiret câteodată, încât mă pune să le i şi repet, iar eu trebuie să dezvelesc pânzele acestei magice perioade, cu mărgăritare ascunse-n ochi, de multe ori.

  Vezi tu, dacă am putea să aşezăm toate aceste momente pe altarele inimilor noastre mai des, lumea din ziua de azi ar fi mai bună şi nu s-ar mai preocupa de  capra vecinului !

   - Povesteşte-mi cum ţi-ai cunoscut soţia. A fost iubire la prima vedere sau o poveste de dragoste obişnuită care a cimentat în timp o legătură puternică ? Cum a fost căsătoria voastră ?

   - Pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Am cunoscut-o în tren, iar iubirea de la prima vedere a devenit mai târziu o poveste de dragoste frumoasă. Am cunoscut-o pe când eram în şcoala militară, în anul întâi, încă nu trecusem la zbor şi mi-a fost dat să asist la un dialog pe care Gina îl purta cu o colegă de-a ei, pe parcursul unei călătorii cu trenul, la timpul când  făcea nişte cursuri de contabilitate. Împărţeam acelaşi compartiment cu ele.   

  Mergând către casă, am surprins o discuţie între ea şi colega sa. Discuţia era vis-a-vis de problema aurului şi a preţului său din perioada aceea. Fiind un subiect delicat şi observând-o pe Gina că-l stăpânea bine, spre deosebire de partenera ei de discuţie care părea departe de esenţă, am intrat în discuţie uşor. Am privit adânc în ochi acea  tânără serioasă, dincolo de lentilele ochelarilor săi, mă refer la soţia mea şi dintr-o dată  s-a aprins o scânteie  înlăuntrul meu. Mai târziu, după ce ne-am căsătorit,  mi-a mărturisit că m-a plăcut şi ea, atunci pe moment, pentru isteţimea şi ingeniozitatea cu care am intervenit în acel dialog, dar nu era genul de fată care să dea curs primului impuls.

  A stat în espectativă mult timp până a decis să dea răspuns la propunerea mea de a avea o relaţie de prietenie. Răspunsurile ei la invitaţii erau evazive, tărăgănate, iar eu am fost perseverent şi nu am renunţat, probabil pentru că inima mea a simţit că ea este femeia ce mi se potriveşte.

 Nu  a fost prima dragoste a vieţii mele, mai trăisem poveşti de iubire şi-n perioada adolescenţei, însă dragostea pentru Gina a fost prima care s-a manifestat în modul acela sublim, când emoţia îţi umezeşte privirea, iar dincolo de iluziile iubirii juvenile îţi descoperi, dintr-o dată, inexplicabil jumătatea. S-a cristalizat într-un mod magic, am păşit pe tărâmul acelui extaz al dragostei şi am simţit vibraţia aceea răscolitoare prin care mi s-a revelat că ea este femeia visurilor mele. Timpul a dovedit că nu m-am înşelat şi... iată: avem o căsnicie de peste 30 de ani fără furtuni care să se fi abătut asupra noastră.

 Iar dacă vreodată am greşit şi am  rănit-o, bineînţeles fără să-mi dau seama, ea a ştiut să treacă peste toate cu o diplomaţie şi o putere de a ierta demne de admirat. Regulile de convieţuire dintre noi au fost alese cu înţelepciune de către amândoi şi nu am avut preocupări de genul celor care dau crezare anumitor poveşti vis-a-vis de noi, poveşti care  inevitabil se năşteau din minţile egoiste şi răutăcioase ale unora. A ştiut mereu să privească în spatele oglinzii din ochii mei, ispititor de albaştri, atunci când o emoţionau.

 Vreau să-ţi spun că atunci când s-au împlinit 25 de ani de căsnicie, am făcut nunta de argint. Să îţi reînnoieşti legământul sfânt al căsătoriei este un moment magnific. Nu toate cuplurile se pot lăuda cu acest  ceas aniversar. Mai ales că în ultimul timp procentul divorţurilor a crescut simţitor ; ai zice că tinerii din ziua de azi, în momentul în care păşesc către ofiţerul de stare civilă sunt mânaţi de alte emoţii şi nu de sentimentul iubirii. Dar, aceasta este o altă poveste pe care nu sunt dispus să o depăn acum.

   Ne-a fost bine împreună, am cunoscut fericirea alături de ea. Poate şi pentru că ea a fost fântâna norocului meu din care am băut pe parcursul existenţei noastre împreună. De câte ori geana ochiului meu ascundea o lacrimă de durere, ea ştia să o alunge cu surâsul său cald, cu vocea sa cristalină şi să-mi plece uşor tâmpla încărcată de griji pe umărul ei. Şi parcă cerul vieţii mele se însenina dintr-o dată ! Cred că chiar aceasta este magia vieţii în doi. Iubirea aceea de la început, îndrăgosteala de care vorbesc toţi, (atunci când nu mai vezi şi nu mai auzi nimic în jur în afară de persoana iubită), se transformă într-o prietenie puternică care, sub aripa binecuvântării divine, primită în momentul sfintei cununii, devine puternică.

  Mi-amintesc ce spunea un slujitor al Domnului, despre cununie, cum că : Funia împletită în trei nu se rupe uşor şi de aceea se spune că facem înconjurul mesei pe care este aşezată Sfânta Evanghelie de trei ori, în ziua căsătoriei.

   În opinia mea căsătoria este precum o scoică ce protejează acea perlă unică reprezentată de iubirea a două suflete. Este şalul amurgului ce-l aşterni pe umeri atunci când poate oboseşti, dar este şi voalul răsăritului pe care, cu mâinile înmănuşate de dragoste, îl întinzi înaintea paşilor cutezători. Sunt multe de spus despre o căsătorie, întotdeauna vor exista enigme în legătură cu ea. Lanţurile lumii o vor sugruma adesea, iar zidul iubirii o va apăra mereu. Căsătoria, pentru mine şi soţia mea, va rămâne oaza de linişte în care ne  vom ascunde, de câte ori dinţii ascuţiţi ai realităţii cotidiene vor încerca poate să îngroape lacrimi amare la rădăcina sufletelor noastre.

   - Privind din exterior, aş putea spune că Dumnezeu te-a ţinut în palma sa mai mult decât pe oricine altcineva. Însă, în spatele acestor reuşite se ascunde multă muncă, nopţi nedormite şi  munţi interiori escaladaţi între un asfinţit şi-un răsărit de soare.

   Am aflat că la începutul anului 2010 ai suferit o operaţie grea, pe cord deschis. Cum ai reuşit să treci peste această încercare uriaşă ? Aş zice că ai jonglat cu moartea din nou! Sau şi mai mult : cum e să te naşti pentru a doua oară ?

  - Aşa este, a fost o încercare grea la care m-a supus Destinul. Şi aşa cum ai spus şi tu, Dumnezeu în marea sa iubire pentru oameni, m-a învelit din nou cu roba dragostei sale nemărginite şi m-a trecut prin focul severităţii sale pentru a mă purifica, cred.  

  Recunosc, eu jonglam cu moartea la fiecare decolare, însă acum a fost mult mai greu. A fost tot un zbor, dar unul în care medicii au fost piloţii şi nu eu. Chiar dacă mi-am imaginat că am dat aeronava pe pilot automat, teama am simţit-o la maxim de această dată. Poate şi pentru că, după ce am aflat decizia medicilor de a mă opera, am avut curiozitatea de a mă informa despre operaţia ce urma să o suport. E-adevărat, mi-a plăcut mereu în viaţă să fiu un om informat, ştiind că un om informat face cât doi, însă de această dată aş fi preferat să n-o fac. Să rămân doar la informaţiile furnizate de medici şi să merg pe mâna lor. Însă, am făcut greşeala de a căuta pe internet, această minune care ne scoate din orice neştiinţă  aducându-ne ştirile necesare chiar la noi acasă, în căldura căminului. Am vizionat filme în care oameni suportau tratamentul la care urma să fiu supus şi m-am speriat. Nu-mi puteam imagina cum să fiu eu cel din sala de operaţie, pe trupul căruia  medicii să îşi practice meseria.

  Discutasem cu medicii iar ei mi-au dat un prognostic favorabil. Şi... datorită mâinilor salvatoare ale domniilor lor, astăzi am şansa să duc o viaţă normală. Aduc mulţumiri medicilor cardiologi Bogdan Minescu şi Anca Bujor, medici brăileni de la Spitalul Sfântul Spiridon (Nr. 3) din Brăila, dar şi  medicilor de la Spitalul Militar din Bucureşti,  Doru Mustaţă şi Lucian Gheorghe, ce au făcut ca suferinţa mea să fie mult mai uşoară şi chiar să fie înlăturată. Acestora le mulţumesc cred de două ori, prima dată pentru că m-au vindecat şi în al doilea rând că m-au ajutat să-mi schimb viziunea asupra profesiei lor, pe care n-o vedeam decât prin ochiul critic al jurnalistului.

  Trăisem printre medici, până la episodul operaţiei mele, aveam mulţi prieteni cu această meserie, dar îmi erau doar prieteni. Nu priveam decât superficial către profesionalismul lor, iar acum poziţia mea s-a schimbat radical faţă de ei. Despre cei ce mi-au salvat viaţa mărturisesc că îi privesc acum asemenea unor părinţi. Fiindcă... mi-au dat viaţă din nou.

  - Ai supravieţuit operaţiei. Mulţi o fac, însă nu toţi reuşesc să se recupereze dintr-o încercare atât de grea, într-un timp aşa scurt. Trauma respectivă sapă adânc în interiorul unui om. Cum ai trecut peste perioada postoperatorie?

  - Ca orice perioadă de convalescenţă în urma unor astfel de intervenţiii chirurgicale etapa postoperatorie nu este plăcută. N-aş fi vorbit despre ea, însă tu încerci să convingi cititorul că niciun om nu este scutit de suferinţă în viaţă, indiferent pe ce treaptă a ierarhiei sociale se găseşte. Că oricine poate fi supus unei suferinţe fizice, fie el prinţ ori cerşetor.

 Vreau să-ţi spun că au fost zile de calvar, într-o terapie intensivă, cu aparatură medicală care piuia şi ţăcănea permanent pe lângă mine, monitoare cardiace, bolnavi operaţi în jurul meu cu zecile, fiecare cu propria suferinţă.  Perioada de acasă  a fost de asemenea grea, eram izolat de tumultul cotidianului. Am stat ţintuit la pat timp de două luni şi jumătate, perioadă în care nu am făcut mai nimic ci doar să supravieţuiesc. Stăteam doar în pat, sub atenta supraveghere a familiei, a asistentei medicale, a soţiei mele, precum şi a fiicelor. Am evitat contactul cu prietenii pentru că nu suportam să mă vadă în situaţia aceasta, mă simţeam slăbit, iar cum eu am fost mereu activ îmi doream ca ei să mă revadă doar în această ţinută. Nu-mi plăcea să fiu compătimit, victimizat sau orice sentiment ce ar fi inspirat milă. Contacte telefonice aveam  cu majoritatea cunoscuţilor - nu mi-a lipsit comunicarea -  în rest ... a fost greu.

  Mărturisesc că soţia mi-a fost precum un înger păzitor, mai ales în această perioadă. Îi mulţumesc în fiecare zi Domnului că mi-a dat şansa să o întâlnesc, să am şi norocul de a o avea alături. Aşa că sprijinul familiei a fost decisiv în recuperarea mea. Gina mi-a fost alături în fiecare clipă din această perioadă plină de încercări. Bătăile aşteptării sunt groaznice îmi spunea ea, în cele aproape opt ore cât a stat pe holul spitalului şi a aşteptat să fiu scos din sala de operaţie. Ea a fost cea care a reînnoit legământul cu Dumnezeu, l-a rugat să-mi fie alături ca să supravieţuiesc. Îi spunea : Doamne, mi l-ai adus înapoi din culmile zărilor, de-acolo de pe treptele ce dau la uşa Ta, nu mi-l poţi lua acum, aici, pe Pământ, unde mai are atâtea de împlinit! Unde îl aşteaptă şoaptele iubirii mele şi ale copiilor! Nu am uitat să facem de atunci rugăciuni de recunoştinţă în fiecare zi Divinităţii, deoarece ele sunt foarte importante. Este confirmarea că am primit cu bucurie ajutorul său.

   Şi, bineînţeles, un rol important l-au jucat activităţile pe care le-am reluat încet, eram implicat în job-uri care încetul cu încetul m-au acaparat şi m-au scos de pe traiectoria bolii.

   De fapt, viaţa omului este o cursă cu obstacole. Dacă reuşeşti să treci de primul, celelalte vor fi doborâte din ce ce în ce mai uşor datorită experienţei acumulate. Depinde de fiecare cum îşi priveşte viaţa. Eu am fost de felul meu un tip optimist şi nu m-am descurajat prea uşor. Dacă am făcut vreodată un pas înapoi, a fost doar ca să îmi iau avânt pentru o altă încercare. Fiecare treaptă urcată a cerut perfecţionismul de care eram capabil la acea dată. Mereu am dat tot ce am avut mai bun în mine.

   E adevărat, multe realizări mi-am prins în palmaresul vieţii, dar am muncit pentru fiecare în parte şi nu mi s-a dat nimic pe degeaba, nu le-am primit fără efort depus. Indiferent cât de puternic a fost vântul, am ştiut să ţin manşa vieţii cu îndemânare.  

   - Ce îi place lui Marian Covache cel mai mult? Ce îi displace ?

   - Mulţi indivizi trec fără să simtă nimic, pe lângă realităţi ale vieţii sociale, ale naturii, ale gândirii umane, fără să trăiască emoţii, sentimente de dragoste sau respect faţă de ceea ce este nobil, frumos, încântător. Pe alocuri, parcă au şi dispărut din vocabularul uzual asemenea expresii. Şi oamenii trec fără să-şi exteriorizeze o emoţie, un sentiment de bucurie sau de mulţumire, faţă de obiectele de mare preţ, uneori cu valoare de simbol, faţă de acte  cu profunde rezonanţe. Se crează uneori impresia că unele persoane sunt străine de existenţa acestei dimensiuni inestimabile a vieţii. Chiar îmi amintesc de cuvintele lui Confucius: Toate lucrurile au frumuseţea lor dar nu oricine o vede.

   Nu-mi plac: minciuna, prostia şi laşitatea, după cum ţi-am mărturisit şi-n prima parte a interviului.

  Cel mai mult îmi plac prietenii de care m-am înconjurat mereu şi, bineînţeles, familia mea.  Îmi place să observ, să adulmec, să mă hrănesc cu tot ce este frumos. Şi, cel mai important, îmi place să cred că orice este posibil dacă ne dorim cu toată fiinţa. De aceea mă implic mereu şi ... îmi pasă! De tot şi de toate.

  -  Dacă ai putea schimba ceva în lumea de azi, în mijlocul căreia trăieşti, care ar fi acel lucru?

  - Dacă aş putea schimba ceva în lumea de azi, la societate, în general, aş schimba mentalitatea acesteia, în ceea ce priveşte implicarea în viaţa socială şi-n cea politică. Poate că aş încerca să nu-i mai las pe oameni atât de distanţi de lucrurile ce se întâmplă  în jurul lor . Ar trebui să dea mai multă atenţie şi să nu stea pasivi, gândind că anumite probleme ce nu-i vizează ca persoane nu-i privesc, sau nu e de competenţa mea! să zică ades. Este datoria fiecăruia de a îndrepta neregulile din jur.

   Aşa că... aş stârpi nedreptatea, aş trece prin sita iubirii orice gest de-al semenilor şi le-aş aminti celor care fac rău, că legea universului este legea bumerangului, iar cei care sunt plini de acţiuni negative vor plăti la un moment dat pentru ele. Nimic nu rămâne neplătit în viaţă. Binele va fi răsplătit cu bine, iar răul cu rău.

  Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru şi stă în puterea noastră să facem alegeri. Depinde apoi de intuiţia noastră, cât de bună a fost alegerea făcută, mai ales că există mereu o infinitate de posibilităţi.

  Aş aminti celor din jur că planeta noastră este cea mai frumoasă, iar patria ne este cel mai cald aşternut. Fericirea, culeasă de pe marginile universului românesc, este mai dulce decât ispita oricărei promisiuni a unui tărâm străin.