Interviu cu un aviator- partea a IV-a

   - Ai ascuns multe clipe în rama icoanelor  cu aviatori până ai învăţat descântecul manşei aparatului de zbor ?

  - Cu siguranţă, multe. M-am învelit cu mult exerciţiu aviatic datorită unor oameni minunaţi care m-au instruit. Dintre aceştia aş aminti cu plăcere profesionişti ce pot fi consideraţi deschizători de drum pentru mulţi tineri şi care ne-au ajutat să descoperim calităţi nedescifrate chiar de noi înşine. Oameni ce au reuşit să scuture clopoţeii curajului la poarta visurilor noastre şi ne-au întins braţele să zburăm. Au răscolit cu dibăcie aurul din sufletele noastre şi l-au trecut prin propriul foc până ne-au dat forma potrivită. Chiar dacă mă repet, aceşti oameni sunt : locotenent major Ioan Văetuş, primul meu instructor de zbor ; căpitanul Florin Labău, instructorul meu de la elicoptere. Îmi aduc aminte de răposaţii Victor Huci şi Mircea Toader, amândoi morţi în urma prăbuşirii aceluiaşi avion. Îmi amintesc cu recunoştinţă de Virgil Paliştan, de colonelul Ştefan Nicolae - primul meu comandant de escadrilă brăilean, de  ale cărui rădăcini brăilene am aflat după vreo 30 de ani de la momentul cunoştinţei noastre. Maiorul Dragomir Alexandru, brăilean - care chiar dacă era un dur în profesie -  mi-a lăsat o impresie deosebită, deoarece a fost unul dintre piloţii cu mare experienţă de zbor, având mii de ore de pilotaj efectuate în aviaţia sanitară, unde activase anterior venirii lui în Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie.

 Sunt câteva nume care mi-au venit acum în gând, însă au fost şi alţii. Ţin să precizez şi faptul că am avut o relaţie prietenească, nu neapărat de şef – subordonat cu majoritatea piloţilor ofiţeri. Cât am activat în aviaţie, nu a existat o relaţie de tipul acesta de superior versus subaltern, ci am avut o relaţie de amiciţie între noi.  Era şi firesc, pentru că, fiind în aceeaşi cabină, eram precum fraţii, împreună la dispoziţia hazardului.

  Iar dacă vrei şi un cumul al zborurilor strânse în ceasornicul clipelor din şcoala militară, acestea ar fi :

-în primul an de şcoală militară am executat 171 de zboruri, totalizând un număr de 34 de ore de zbor în dublă comandă ( alături de instructor, deci) la care se adaugă alte 8 ore şi 30 de minute  strânse pe parcursul a 49 de zboruri efectuate în simplă comandă.

-în anul al II-lea am executat 237 de zboruri, ( multe puncte fixe) totalizând 30 de ore de zbor în dublă comandă, la care se adaugă 9 ore şi 45 de minute în simplă comandă (zone şi raiduri) parcurse  în 60 de zboruri.

-anul al III-lea de şcoală a strâns în carnetul meu 131 de zboruri în dublă comandă şi 21 de ore de zbor, 193 de zboruri în simplă comandă cu 47 de ore şi 15 minute.

   -  Vorbeşte-mi despre momentul în care te-ai considerat un aviator împlinit . După câte ore de zbor ai avut siguranţa că te numeri printre profesionişti ?

   - Profesionist devii la absolvire, odată cu obţinerea  brevetului, dar împlinit nu te simţi poate niciodată!

  Brevetarea o obţii la sfârşitul anului al III-lea şi îmi amintesc că am devenit pilot profesionist după ce am executat două exerciţii: unul de 30 minute, iar altul de 12 minute, efectuând trei aterizări. Aceste zboruri le-am executat sub controlul pilotului inspector Vasile Pleşca.

 Misiunea de pilot implică pregătire permanentă, an de an se dau examene de licenţă pentru zbor, nimeni nu pilotează fără un examen riguros. Tehnica zborului nu poate fi însuşită doar în câteva lecţii la simulator. Ca să devii un pilot adevărat ai nevoie de cer, de spaţiu, de timp bun de zbor şi de fereastra cerului larg deschisă. De măiestria unui şoim ce-şi unduieşte aripa în oceanul imens al înălţimilor. Iar dorinţa aceea, de dincolo de tine, te mistuie până la nimicirea temerilor ascunse în suflet şi te ajută să reverşi pe scara norilor alte şi alte mişcări executate cu degetele prinse de manşă.  Când dorinţa pleacă din tine nimic nu o poate opri: devii o forţă de nestăvilit şi poţi ridica aripa avionului cât mai sus; manşa devine partenerul tău şi te poartă spre altitudini la care doar ai visat.

   Nu ştiu dacă împlinirea vine dintr-un număr cât mai mare de ore de pilotaj cât din măiestria cu care reuşeşti să-ţi execuţi zborurile. Din priceperea în care te contopeşti cu pasărea de oţel, când şuruburile ei le simţi în trupul tău, iar fiecare piesă de-a sa se identifică cu părţi din tine, şi… zburaţi împreună, respiraţi în acelaşi timp! Este o chimie ce nu poate fi descrisă în cuvinte, dar pe care doar un adept al zborului este capabil să o simtă.

   De felul meu sunt un tip care învăţ repede. M-am pregătit destul înainte de a mă considera stăpânul  aerului. Totuşi, dacă ar trebui să fiu realist, niciodată nu eşti destul de pregătit, indiferent ce probă urmează să dai. Dar… trebuie să fii în gardă permanent, să găseşti mereu cheia potrivită pentru a deschide porţile Cerului.

  Îmi amintesc de colonelul Ion Tătăranu  care ne vorbea mereu despre mândria ce-o reprezenta insigna şcolii de aviaţie. Nici îndemnurile generalului maior Aurel Răican nu le-am uitat. Toţi aceştia ne rosteau cuvinte demne de un aviator, de ţinuta pe care trebuie să ne-o păstrăm permanent nealterată. Iar una din colege, Tincuţa Florea, în puţinele momente când eram cu toţii împreună, ne amintea un fragment din Ultima furtună de Pierre Cheral,  care suna cam aşa  : 

  Dacă dezastrele te copleşesc nu abandona, luptă nu te lăsa doborât şi mai ales nu te târî. Încearcă să rămâi drept şi demn. Dacă vei ajunge la absoluta certitudine că te afli în faţa ultimei furtuni dăruieşte atunci tot ceea ce ai mai bun în fiinţa ta fără să ceri şi fără să aştepţi nimic în schimb .

  Sunt cuvinte ce mi-au rămas întipărite în suflet şi care m-au ajutat şi-n alte împrejurări ale vieţii, nu doar în meseria de aviator.

       -  După ce-ţi prindeai trupul în chingile scaunului de pilot, erai nerăbdător să te înalţi sau îţi trebuiau câteva minute de încălzire, de dialog cu partenerul tău, avionul? Ai lăcrimat vreodată înaintea partenerului tău? Au fost lacrimi de teamă sau de reuşită?

  - Face parte din pregătirea de zbor atingerea aeronavei.  Probabil ai auzit că primii zburători şi-au confundat aeronavele cu iubitele, dacă mi-ai pus o astfel de întrebare. Unii aviatori chiar spuneau că sunt mai aproape de avion decât de soţie.  Înainte de urcarea în carlingă se face verificarea aeronavei, vizita, cum o numeam noi. Se verifică jur împrejurul aeronavei,  starea acesteia, de către mecanici. Iar contactul cu aeronava o făceam noi şi nu pot spune că se crease o chimie specială între noi, deoarece nu pilotam în fiecare zi aceeaşi pasăre de oţel. Dar... despre elicopterul preferat de mine,  Alouette,  pot spune că  degetele mele îl cuprindeau într-o atingere fină, îi ceream voie când păşeam în interiorul său şi-i aminteam mereu că pun viaţa mea în mâinile sale. Îl rugam să nu uite aceasta şi să nu mă dezamăgească. Chiar funcţiona, era modul în care ne întâmpinam la fiecare revedere. Îl consideram o parte din mine, iar ochii mei albaştri, flămânzi de-a cuceri orizontul, îl biruiau de fiecare dată.

      Îmi plăcea să cred că răspunsul lui venea din turaţiile motorului care erau mai zgomotoase parcă. Era precum un dans pe care-l efectuam împreună, căruia eu îi imprimam ritmul. Şi dansam... şi pluteam prin toate constelaţiile cerului... şi astfel mi-am adunat cele mai bune calificative profesionale, dar şi personale. Pentru că... mă căleam şi în calitatea mea de om, de fiecare dată când mă dăruiam elicopterului şi cerului...