Interviu cu un aviator - partea a XIV-a

- În domeniul presei a fost mereu concurenţă . Totuşi, mulţi jurnalişti reuşesc în timp să lege prietenii sincere, de durată. A reuşit cineva să-şi scrie numele cu litere de aur în inima ta, prietenie care durează şi astăzi?

  -  Poate că ar trebui să-l amintesc pe Candiano Tirian Priceputu! A fost omul care, pur şi simplu, m-a frapat la timpul acela, la venirea mea în mass-media! A fost omul care m-a cizelat şi m-a cicălit tot timpul pentru ceea ce făceam eu în presă, de la scris până la pus în pagină, secretariat de redacţie, absolut orice! Nea Candi va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu ca un adevărat profesionist, în ceea ce priveşte presa.

    Sigur mai sunt câteva nume! Mirela Boroianu dar şi Daniela Crăciun, secretara de redacţie de la Monitorul de Brăila, o fată care, chiar dacă nu a avut studii finalizate, a pus mult suflet în presă şi în mai puţin de un an de zile chiar stăpânea multe din tainele jurnalismului. Puţini produşi ai presei locale s-au făcut remarcaţi de mine în perioada când am fost redactor şef.

  Dincolo de cei ce lucrau direct cu mine, sunt multe nume în presa brăileană de care mă simt legat. Nu pot să uit tipografii cu care am lucrat. L-aş aminti pe Ştefan Ghiţă de la care am aflat taine ale tipografiilor. Ca redactor, pierdeam nopţi în tipografie încercând să descopăr toate chichiţele mediului tipografic.Tipografii s-au arătat îngăduitori cu cicăleala mea şi astfel mi-au explicat multe secrete din arta meseriei lor, lucruri care mi-au prins bine ulterior.

  Nu pot să-l uit pe Radu Apostol, fostul director al RODIPET-ului Filiala Brăila cu care am avut o colaborare foarte bună în domeniul distribuirii ziarelor la care am lucrat. Nu mă mulţumeam doar cu scrisul, nu eram doar redactor de rubrică! Mă interesa şi vânzarea produsului ce-l scoteam. Chiar am rămas prieten cu acest om. Observi, iată , îţi creezi multe legături în presă, care nu ţin doar de oamenii implicaţi în redactarea materialelor. Aşa se nasc prieteniile care durează, poate, toată viaţa!...

 - Cine reuşeşte să smulgă mereu surâsul de pe buzele tale? Sau poate ce loc sau lucru?

  - Păi, în ultimul timp, nepoţelul meu. Este o minunăţie de copil, care mă face să mă simt tânăr şi-ale cărui cuvinte răscolesc inocenţa şi-n sufletul meu. În perioada când fiicele mele erau mici cred că le-am privat de clipe alături de mine, însă nepoţelul meu beneficiază de mine la orice oră. De fapt, în agenda timpului meu liber, numele său este primul. Şi asta, cred eu, spune multe. Chiar sunt un bunic fericit! De câte ori mă strigă -Buni! îmi încarcă sufletul de bucurie; de fapt preaplinul inimii mele în ultimul timp prezenţei lui se datorează.

  Pescuitul este o altă pasiune ce-mi încarcă timpul liber care, de asemenea, mă umple de linişte şi energie binefăcătoare. Florile şi copacii, natura în general mă linişteşte de câte ori sunt în mijlocul ei. Iar muntele este un loc unde îmi place să evadez câteodată.

  Împreună cu nepoţelul şi fiicele mele, familia completă de multe ori, ne retragem la nişte cantoane silvice pe malul râului Buzău, în vecinătatea locurilor unde am copilărit. Este o zonă apropiată atât judeţului Buzău unde m-am născut, cât şi ale judeţului Brăila unde stau acum. Aici, în aceste locaţii silvice, ne petrecem o parte din timp departe de lumea dezlănţuită a oraşului, acolo unde civilizaţia nu mai este atât de seducătoare şi unde doar natura dictează regulile.

  Tot clipe frumoase retrăiesc şi atunci când privesc spre colecţia mea de machete de avioane; chiar dacă o parte sunt deja strânse în cutii deoarece fiica cea mare, Lavinia, avea o plăcere deosebită de a le studia şi a le dezasambla cu degetele sale micuţe pe vremea când era copil .

 Mai am şi o colecţie de reviste ale aviaţiei, o publicaţie recentă, însă am şi cărţi interesante de aviaţie pe care, fără să exagerez, mărturisesc că adesea le ating. Iar una sau două chiar sunt deschise zilnic de mâinile mele.

  - Ni se întâmplă adesea să ne trezim în toiul nopţii şi să nu mai putem adormi. Cu siguranţă ai trecut şi tu prin astfel de momente. Cum reuşeai să alungi viforele nopţii, ce imagine reuşeşte să te liniştească în aşa fel încât să resimţi aripa protectoare a îngerilor pe creştetul tău?

   - Spre deosebire de mulţi pământeni, am un somn profund. Dar, cu siguranţă, au fost nopţile de nesomn prilejuite de anumite întâmplări din viaţa mea, unele fericite, altele mai puţin fericite.  Mă refer la naşterea celor două fiice, dar şi la suferinţele ce le-am avut în ultima vreme, mă refer la nopţile convalescenţei, când rănile trupului îmi provocau durere.

 La naşterea primei fiice mi-amintesc că eram la Otopeni, la o întrunire, când am avut şansa să o cunosc pe ilustra Nadia Comăneci.  La naşterea fiicei mai mici, eram  în misiune cu un avion AN 2, YR-APX împreună cu regretatul meu coleg Marian  Ioan. Firesc că misiunea a luat sfârşit în clipa următoare anunţului că devenisem din nou tată.  Am venit acasă pentru a fi alături de soţie şi de noul dar divin pe care-l primisem de la viaţă, fiica Oana Raluca.

  Mă mai liniştesc câteodată şi prin jocul gândurilor ascunse. Iar atunci când în felinarele nopţii lumina nu mai pâlpâie, îmi place să număr stelele. Şi număr, şi număr până când luntrea lui Moş Ene mă poartă din nou prin ungherele viselor şi mă lasă să trag  clopotele norilor, până la momentul în care lumina roşie a răsăritului mă trezeşte şi mă îmbracă cu o altă zi.

   Îmi mai place să mă joc în imaginaţie într-un astfel de moment şi cu avioanele, mă urc în ele şi pilotez nopţi întregi, iar zgomotul asurzitor al motoarelor mă adoarme repede, asemenea unei terapii a muzicii. Iar cu surâsul fermecător al nepoţelului în gând, mă simt cu adevărat răsfăţat şi liniştea îmi este asigurată

  - Vulturul fricii a… survolat vreodată sufletul lui Marian Covache?

  - Sigur că da! Atunci când a trebuit să mă operez sau în momentele când o persoană dragă era în pericol, bolnavă şi totul depindea doar de divin, când controlul acţiunilor nu mai stătea în mâinile mele.  Că doar nu sunt de fier! Trăiri mai puţin plăcute s-au scurs şi prin trupul meu câteodată...

   - Şi pentru că oriunde ne vor conduce paşii, nu uităm niciodată rădăcinile, te rog să spui câteva cuvinte şi despre părinţii tăi, despre locurile natale!

  - Tatăl meu s-a născut în comuna Gradiştea, fiind coleg de generaţie şi un cunoscut de-al lui Fănuş Neagu, în perioada când scriitorul trebuia să urmeze cursurile şcolii militare. Tata a lucrat în armată, fiind  ofiţer de securitate, dat afară din motive politice, şi printre altele, din ce ştiu de la el, i-ar fi povestit şi lui Fănuş despre frumuseţea acestei meserii. Şi poate încurajarea tatălui meu l-a îndrumat pe Fănuş spre şcoala militară! Tatăl meu a fost şi secretar de Sfat Popular (aşa se numeau Primăriile înainte), apoi administrator de spital şi mai apoi funcţionar la Primăria din Ianca.

  Mă simt legat cu un fir magic de Gradiştea tatăului meu, de funia sclipitoare a râului Buzău,  de pădurea Camniţa, de faptul că, acolo, la Gradiştea, am mâncat pentru prima dată... lapte de bou! Nu zâmbi! Este terciul de mămăligă! Bunica noastră ne minţea că pe lângă laptele de vacă şi cel de bivoliţă, (căci pe vremea aceea ţiganii din Gradiştea aveau multe bivoliţe), ne mai dă să mâncăm şi... lapte de bou!

 Şi... erau timpuri destul de grele şi mâncam acel terci de mămăligă cu zahăr! Dar tot atât de adevărat este şi faptul că-mi amintesc de unchii mei, de neamul lui Covache, care ne îmbogăţeau mesele de copii cu vânat: iepure, fazan, raţe, lişiţe sau alte păsări sălbatice din balta Ciulniţa, dar şi cu peşte din râurile  Buzău şi Ciulniţa, peşte care era din belşug în cămara bunicii mele. Atât vara, cât şi iarna, sub formă de peşte sărat pus la saramură sau chiar peşte sărat uscat.

  Mi-amintesc că beam apă din Buzău, apă adusă cu cobiliţa. Am trăit vremurile cobiliţelor, pe care generaţia de azi, poate nici în poze n-ar recunoaşte-o. Dacă am privi în constelaţia cerului  fata cu cobiliţa,  am înţelege mai mult şi poate am descifra mai des semnificaţiile din constelaţiile propriului suflet...

  Nu mi-am cunoscut bunicul din partea tatălui. Familia tatălui meu provine dintr-o familie poloneză, din familia Kovalschi, plecată în transhumanţă din Polonia către ţinuturile carpatice şi stabilită pe malul Buzăului. Din poveştile tatălui am aflat că au ceva sânge albastru în vene neamul Covache, care ulterior s-a stabilit în Ianca.

  Din partea mamei am cunoscut ambii bunici: Vasile şi Olimpia se numeau. Bunicul meu a fost şeful secţiei de învăţământ al raionului Filimon Sârbu, Făureiul de astăzi. A fost  întemeietorul liceului de la Ianca, director al  acestui liceu.  Din păcate, amândoi s-au stins de multă vreme, bunica mult prea devreme în urma unei boli necruţătoare. Iar pe bunicul meu Dorneanu l-am adorat: era veteran de război, un om care vorbea franceza fluent, un om căruia i-a plăcut frumosul: de la cel feminin până la frumosul naturii, şi de ce nu, frumosul din sufletul uman. Îndrăgostit de lumea cărţilor a reuşit să-şi facă mulţi prieteni!

   Duşmani nu am auzit să fi avut! A fost un erou recunoscut al celui de-Al Doilea Război Mondial, un moldoveam venit din partea Dumeştilor de Botoşani pe meleaguri brăilene, în urma unei răni căpătate în Războiul din Vest .

  Bunica mea a fost tot o moldoveancă de pe malul Jijiei, din Vlădenii Iaşului, fostă administrator a Domeniului Coroanei din Ruşeţu a Palatului Regelui Mihai, la vremea aceea.

  Am copilărit mult şi-n zona Moldovei: fiindcă era normal fiecare părinte să-şi ducă copilul de câte ori avea ocazia pe meleagurile rădăcinilor, iar în felul acesta jumătate din vacanţe le petreceam la casa părintească a tatei, la Gradiştea, iar cealaltă jumătate la rudele mamei de la Iaşi. Cu acest prilej mi-a fost dat să cunosc frumuseţile Moldovei. Ajunsesem să cunosc aproape toate străzile din cea de-a doua Romă, ( care era desigur Iaşiul) fiindcă este aşezat pe şapte coline. Am copilărit, pot spune, chiar printre morţi, aşa că... poate nu întâmplător am primit porecla Mortul în aviaţie. Mătuşa mea de pe  meleagurile ieşene, unde mai stăteam câteodată, avea locuinţa gard în gard cu Cimitirul Eternitatea, unde sunt îngropate multe personalităţi ale culturii româneşti. 

  Chiar dacă nu ţine de rădăcinile mele, aş vrea să amintesc şi familia socrilor mei, care sunt nişte munteni din zona Buzăului, de la munte. Au ajuns în Brăila prin întâmplarea fericită de împroprietărire a participanţilor la război, iar bunicul soţiei mele a fost un astfel de luptător. Aşa a primit pământ pe raza comunei Mircea Vodă, de la Regele României în semn de recunoştinţă pentru participarea la Războiul Al Doilea Mondial. O familie de oameni simpli, credincioasă şi cu principii de trai sănătoase. De aceea nu mă mir că am regăsit în soţia mea trăsături puternice de caracter, pentru că a învăţat de la proprii săi părinţi că-n viaţă este important să te ridici prin iubire şi doar în felul acesta reuşeşti să deschizi cât mai multe surprize plăcute din cadoul divin care este Viaţa.

   - În profesia de jurnalist şi nu numai, cred că a fost inevitabil să nu răneşti pe cineva. Spune-mi dacă ai supărat pe cineva atât de tare încât suferinţa ta a fost mai mare decât a celui rănit? Şi... apropos: Marian Covache este un prieten al scuzelor, al părerilor de rău?

    - Dacă am rănit pe cineva? Da, am rănit pe cineva în urma unei acţiuni făcute de mine într-un moment special al carierei mele. Nu îţi voi povesti episodul acesta, însă recunosc că pe parcursul vieţii am avut ocazia să ne strângem mâna din nou. Aşa că... am siguranţa că acea persoană m-a iertat şi a înţeles că mi-a părut rău pentru durerea ce i-am pricinuit-o.

  În general, dacă  am supărat pe cineva, am făcut-o involuntar, doar din dorinţa de a face bine. Iar dacă vreodată atitudinea mea de jurnalist  a ofensat pe cineva nu aveam ce face: era inevitabil să nu rănesc persoane sau personalul cu care lucram dacă aceştia continuau să facă greşeli.

  În privinţa scuzelor nu sunt un adept al lor, dacă nu sunt justificate. Dacă

dintr-o comunicare deficitară greşesc înaintea cuiva ştiu să-mi cer scuze, bineînţeles. Cunosc codul bunelor maniere şi trec chiar şi dincolo de paginile sale câteodată.

   Despre părerile de rău pot să-ţi spun că nu sunt adeptul lor. Dacă iau o decizie, iar, în final, se dovedeşte că nu a fost cea mai bună, nu îmi pare rău. Până la urmă totul este un risc, totul trebuie încercat şi abia apoi în funcţie de rezultat ne putem mândri că am învăţat lecţia. Nu fac parte din categoria fricoşilor ce nu păşesc în zăpadă de teamă că urma paşilor vor lăsa semne în stratul ei. O, nu! Viaţa este plină de încercări. Iar eu am fost omul ţelurilor, iar pentru reuşita lor  am aşteptat să mă trezesc în fiecare zi cu nerăbdare. Aşa că, pot spune: Marian Covache a acţionat fără păreri de rău!

   - Dacă mâine... peştişorul de aur ar vrea să-ţi îndeplinească trei dorinţe, care ar fi acelea?

  - Nu mai cred de mult în existenţa peştişorului de aur. Dar, dacă în acvariul fermecat al imaginaţiei tale se găseşte unul ce poate îndeplini dorinţele noastre, ale mele ar fi următoarele:

  Prima ar fi să ne asigure pacea lumii.  Nu mă refer la cea sufletească, pe aceasta va trebui s-o găsim singuri, în noi.

  Prin cea de-a doua dorinţă i-aş cere sănătate pentru întreaga lume şi în special tuturor celor ce mă înconjoară, fie prieteni, fie duşmani .

  Iar în cea de-a treia dorinţă i-aş cere iubire între semeni, deoarece observ că am uitat să ne iubim aproapele. Să fim îngăduitori între noi. Alergăm mereu după alte lucruri care nu au importanţă prea mare pentru viaţă, devenind câteodată robii lor: poziţii sociale, bunuri materiale şi cât mai mulţi bani în cont. Am uitat complet că atunci când am venit pe Pământ am venit fără niciun ban, iar când vom pleca o vom face la fel. Şi toate acestea se întâmplă deoarece am uitat... să ne iubim. Nu este nevoie să mai amintesc că din acest minunat sentiment izvorăsc şi celelalte virtuţi umane: iertarea şi credinţa.