De ce?

   Întrebarea care îţi macină sufletul, atunci când viaţa te poartă pe cărări pline de obstacole, este ,,de ce?”Atunci când destinul îţi este potrivnic, poate, prima întrebare care îţi invadează  mintea este de ce?, unde ai greşit  de-ai stârnit soarta să-ţi fie potrivnică? De ce trebuie să ţi se întâmple ţie? Noianul ,,de ce?”-urilor, îţi învăluie raţiunea, iar sufletul varsă lacrimi atât de grele încât nu-ţi mai pasă de nimic. Încerci să te scuturi de problemele ivite şi să găseşti răspunsuri logice la întrebările care-ţi înăbuşă iluziile dintr-o dată.

  Temerile îţi ard întreaga fiinţă, iar îndoiala că poate undeva ai greşit şi  trebuie să plăteşti pentru greşeala făcută, te cufundă adânc în oceanul tristeţii. Înoţi şi strigătul tău de ajutor străbate văzduhul cu durerea lui.

  Şi în aceste momente se nasc  prietenii,  cei care te vor scoate din impas, fiindcă au întotdeauna o mână pregătită să ţi-o întindă. Ţi se reaminteşte că nu trebuie să renunţi, că mai devreme sau mai târziu vor apărea răspunsurile pe care le cauţi. Că fiecare barieră ce-o ai de depăşit,  are un moment ce-şi cere tributul de nelinişte, teamă şi zbucium. Speranţa aceea micuţă, ce încă licăreşte în inimă, te ajută să găseşti în acele de ce-uri picătura de înţelepciune care te va căli, te va îmbărbăta pentru încercări viitoare.

  Fiecare de ce? care îţi încarcă fila inimii se şterge când accepţi realitatea vieţii şi realizezi treptele pe care eşti dator să le urci şi să le cobori şi care-ţi cresc valoarea ca om, dacă reuşeşti să ţii fruntea sus. Admiţi... chiar şi ridul acela micuţ ce poposeşte pe chipul tău sau fluturii albi ce îţi încarcă tâmplele parcă prea devreme şi... înţelegi că nu trebuie să laşi banalul să se aştearnă la picioarele tale, chiar eşti dator să lupţi, să înveţi, să biruieşti. Până la urmă nu cantitatea trăirilor sunt importante, ci calitatea lor!

  Imensitatea ,,de ce-urilor” rostite şi nerostite se topesc în mintea ta, şi prăbuşesc, de multe ori, temelia curajului. Te ţin pe loc, te îngrădesc şi nu mai observi sublimul vieţii. Şi nu mai pari atât de surprins când o persoană aleasă de destin îţi iese în cale, de undeva din pânza imensă a timpului. Uiţi că Dumnezeu îţi trimite piedici doar pentru a te întări, pentru a-ţi încerca voinţa şi a-ţi testa dorinţele. O dorinţă ce vine din inima Universului, şi care îţi este destinată, nu trebuie sufocată! Ea nu se explică. Nu cu îngustimea minţii. E acea Mână nevăzută ce te conduce din umbră.

  De ce trebuie să înfrunţi atâtea obstacole ? De ce ţi se dau atâtea lecţii?

Oricine are locul său în lumea aceasta, un rost bine gândit! Chiar şi de ce-urile. Nimic nu este întâmplător în viaţă. Însă, adeseori uiţi... Şi pierzi nopţi întregi prin mrejele de ce-urilor până descoperi cheia ce se afla deja în tine şi cu care ar fi trebuit să înfrunţi momentele de impas care ţi-au întretăiat calea. Eşti propriul tău stăpân, ai putere asupra deciziilor tale, te laşi purtat de curentul vieţii doar când simţi chemarea din interior. Biletul cu care călătoreşti este aici, şi acum, în prezent. Nu e nevoie să-l rezervi pentru altă destinaţie, în alt timp! Răstoarnă-ţi limitările şi vei găsi cu uşurinţă soluţii! Poate că, a sosit timpul schimbării! De ce nu? Fii receptiv la semnele destinului, s-ar putea să nu ţi se arate de două ori!

   Desluşeşte răspunsurile eternelor de ce, eliberează-te de existenţa liniară şi îndrăzneşte să lupţi pentru fericire!

   Niciodată nu-i târziu pentru a căuta răspunsuri! Merită să aştepţi,  ele vor sosi cu siguranţă, la timp, atunci când eşti într-adevăr pregătit să le accepţi şi să-ţi asumi responsabilitatea lor. Şi regăseşti cu siguranţă puterea unui alt început, dacă vezi acea parte plină a paharului! Şi priveşti cu ochii sufletului frumosul din jur şi nu mai tremuri de răspunsurile ce le primeşti, înveţi să le admiţi aşa cum sunt, imperfecte şi cu mici ciobituri. Căci aripile realităţii tale, nu vor fi niciodată perfecte, ele sunt crescute din tine, poartă amprenta imperfecţiunii tale.

 Observi seninul dintr-odată, cum lumina se reaprinde în destinul tău, iar umbrele reci dispar cu prima sclipire a răsăritului, ce alungă cu vraja sa nălucile nopţii, botezând totul în  speranţă. De ce?-urile nu te mai bântuie...

 

Cornelia Vîju