George Bacovia

Ecou de romanţă


S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!


Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Interviu cu un aviator- partea a XVI-a

   - Printre diplomele ce încarcă panoul realizărilor tale profesionale, am zărit  şi brevetul de revoluţionar. Vorbeşte-mi despre el! Ai fost şi tu în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989?

- Păi... dacă nu eram acolo, astăzi nu aş fi fost recunoscut ca: Luptător  pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite!

  Deci... răspunsul ar fi că: am fost în mijlocul evenimentelor în decembrie 1989, ce

s-au desfăşurat la Brăila, încă din primele clipe ale intrării întâiului grup de brăileni în Casa  Albă,  încercând să-l înlăture de la putere pe fostul prim-secretar Anton Lungu, cu care aveam totuşi o relaţie bună, prin prisma meseriei mele. Pot să spun că împreună cu actualul director al Teatrului Maria Filotti, cantautorul Mircea Bodolan, am cântat, în balconul de astăzi al Prefecturii Brăila, prima oară melodia ce avea să devină Imnul de Stat,  Deşteaptă-te române!

Tudor Arghezi

Dragoste târzie

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tău si-atât, şi nu-ţi mai pasă

Jorge Luis Borges

Silvina Ocampo mi-a spus că un poet are nevoie să scrie și versuri proaste. Altfel, celelalte nu pot ieși în evidență... Numai poeții de mâna a doua scriu numai versuri bune. Măcar din politețe, trebuie să ai și versuri proaste.


Îmi amintesc ce spunea Sfântul Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, știu ce este. Dacă sunt întrebat, nu știu ce să răspund.


Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic.



Îmi amintesc ce-a spus Emerson: limbajul este poezie fosilă. El a spus că fiecare cuvânt este o metaforă. Puteți verifica acest lucru căutând un cuvânt în dicționar.

Rabindranath Tagore

       Nu-ți ofensa prietenul, împrumutându-i merite din buzunarul tău.

                  

        Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.

                 

        Credința este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă.

                     

        Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte și florile vieții tale înfloresc singure.

                 

        Numai acela este liber care iubește libertatea pentru el și e bucuros s-o extindă și asupra altora.

                    

      Nu te uita în urmă, ci privește cu curaj tot ce ți-a hărăzit soarta. Mergi înainte cu bucurie, adună-ți toate puterile pentru a alege binele din tot ce vei avea de înfruntat.

Interviu cu un aviator - partea a XV-a

  - În ultimul timp toată lumea pleacă în străinătate în dorinţa unui trai mai bun. Tu ai trăi în altă parte decât România? Iar dacă ai vrea să schimbi locaţia, în interiorul ţării, în ce oraş ţi-ar plăcea să locuieşti?

 - Din păcate trăim exodul acesta al forţei de muncă. Nu pleacă nimeni din ţară doar de dragul de a pleca. Sunt câţiva nababi care pleacă temporar, îşi cheltuie acolo milioanele de euro sau dolari în loc să-i cheltuie în staţiunile din ţară, atât în cele montane cât şi-n cele de la Marea Neagră . După părerea mea, nu este cu nimic mai frumos în altă parte decât în ţara ta. N-am avut ocazia să văd Palma de Mallorca, dar bănuiesc că nu este cu nimic mai frumos decât o staţiune balneară românească. Nu ştiu ce este mai important pentru unii: perna de sub cap sau stelele de la intrarea în hotel?  Eu cred că perna şi acoperişul sunt cu mult mai importante decât stelele unui hotel, de aceea nu aş pleca nicăieri din România.

  Iar ca locaţie, unde aş vrea să trăiesc? Nu aş schimba Brăila, ci aş schimba doar mentalitatea administraţiei locale, pentru că oraşul cu salcâmi este un oraş superb, al doilea după Bucureşti ca importanţă istorică arhitecturală. Este un oraş cosmopolit, unde întâlnim mulţi oameni, mulţi indivizi cu caractere minunate de la care putem învăţa multe lucruri interesante. A căror experienţă

s-a scris chiar pe aceste meleaguri de la mal de Dunăre şi în sufletele cărora au curs multe poveşti de viaţă unice.

  Iar, strategic, Brăila este aşezată aproape de munte, de mare, de învolburata Dunăre. Oraşul acesta ne-ar putea oferi o sumedenie de satisfacţii din multe puncte de vedere, doar că trebuie umblat undeva la mentalitatea celor care dirguiesc destinele sale.

  Nu, n-aş pleca, aş trăi din nou pe malul Buzăului, la Gradiştea, între Vişani şi Mircea Vodă unde este un peisaj mirific! Aproape de Dunăre! Mă mir că nu l-a descoperit nimeni până acum ca să-l pună în valoare!

 Recunosc că am fost tentat odată să mă mut în vestul ţării, aproape de nişte mătuşi şi unchi de-ai mei din Arad. Pe parcursul vieţii am constatat că am ales corect şi că nu mirajul vestului este important, ci oamenii care te înconjoară. Acolo aş fi fost înconjurat de patru-cinci familii, pe când aici, la Brăila sunt printre zeci de familii ce-mi sunt dragi.

  Poate că nu ţi-am zis, dar într-o zi sunt salutat, sunat sau vizitat de cel puţin zece persoane. Iar aceasta mi-ar fi lipsit cu siguranţă acolo, eu fiind o persoană sociabilă, plăcându-mi permanent să fiu un om activ. Doar aşa mă simt împlinit ca om: atunci când mă fac util celor din jur, când sunt un formator al lor. Îmi place să mă dăruiesc total celor care au nevoie şi-mi solicită ajutorul, bineînţeles.

  La Brăila mă simt cu adevărat la mine acasă. Chiar dacă rădăcinile nu mi-au crescut aici şi sunt, într-un fel, adoptat de aceste meleaguri, acel ACASĂ magic în sufletul meu este Brăila. Recunosc că adopţia i-o datorez  lui Anton Lungu, prin locuinţa ce am primit-o în acest oraş, în urma unei misiuni de aviaţie executată în Insula Mare a Brăilei.

Tu nu mă poţi trăda...

Poezie, de Iacob Coman


M-am prins de flori, de spini,
De stânci, de frânghii şi de mâini
M-am prins să scap,
Să nu cad în adânc
M-am prins de oameni mari
De tot ce este nobil
De tot ce s-a părut că-i sfânt
Şi-acum trădat de toate
Alunec adânc, tot mai adânc
Spre suferinţă…

Cornelia, Galaţi, 27 mai 2012

Axis libri targ de carte - Galaţi- 27 mai -

Interviu cu un aviator - partea a XIV-a

- În domeniul presei a fost mereu concurenţă . Totuşi, mulţi jurnalişti reuşesc în timp să lege prietenii sincere, de durată. A reuşit cineva să-şi scrie numele cu litere de aur în inima ta, prietenie care durează şi astăzi?

  -  Poate că ar trebui să-l amintesc pe Candiano Tirian Priceputu! A fost omul care, pur şi simplu, m-a frapat la timpul acela, la venirea mea în mass-media! A fost omul care m-a cizelat şi m-a cicălit tot timpul pentru ceea ce făceam eu în presă, de la scris până la pus în pagină, secretariat de redacţie, absolut orice! Nea Candi va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu ca un adevărat profesionist, în ceea ce priveşte presa.

    Sigur mai sunt câteva nume! Mirela Boroianu dar şi Daniela Crăciun, secretara de redacţie de la Monitorul de Brăila, o fată care, chiar dacă nu a avut studii finalizate, a pus mult suflet în presă şi în mai puţin de un an de zile chiar stăpânea multe din tainele jurnalismului. Puţini produşi ai presei locale s-au făcut remarcaţi de mine în perioada când am fost redactor şef.

  Dincolo de cei ce lucrau direct cu mine, sunt multe nume în presa brăileană de care mă simt legat. Nu pot să uit tipografii cu care am lucrat. L-aş aminti pe Ştefan Ghiţă de la care am aflat taine ale tipografiilor. Ca redactor, pierdeam nopţi în tipografie încercând să descopăr toate chichiţele mediului tipografic.Tipografii s-au arătat îngăduitori cu cicăleala mea şi astfel mi-au explicat multe secrete din arta meseriei lor, lucruri care mi-au prins bine ulterior.

  Nu pot să-l uit pe Radu Apostol, fostul director al RODIPET-ului Filiala Brăila cu care am avut o colaborare foarte bună în domeniul distribuirii ziarelor la care am lucrat. Nu mă mulţumeam doar cu scrisul, nu eram doar redactor de rubrică! Mă interesa şi vânzarea produsului ce-l scoteam. Chiar am rămas prieten cu acest om. Observi, iată , îţi creezi multe legături în presă, care nu ţin doar de oamenii implicaţi în redactarea materialelor. Aşa se nasc prieteniile care durează, poate, toată viaţa!...

 - Cine reuşeşte să smulgă mereu surâsul de pe buzele tale? Sau poate ce loc sau lucru?

  - Păi, în ultimul timp, nepoţelul meu. Este o minunăţie de copil, care mă face să mă simt tânăr şi-ale cărui cuvinte răscolesc inocenţa şi-n sufletul meu. În perioada când fiicele mele erau mici cred că le-am privat de clipe alături de mine, însă nepoţelul meu beneficiază de mine la orice oră. De fapt, în agenda timpului meu liber, numele său este primul. Şi asta, cred eu, spune multe. Chiar sunt un bunic fericit! De câte ori mă strigă -Buni! îmi încarcă sufletul de bucurie; de fapt preaplinul inimii mele în ultimul timp prezenţei lui se datorează.

  Pescuitul este o altă pasiune ce-mi încarcă timpul liber care, de asemenea, mă umple de linişte şi energie binefăcătoare. Florile şi copacii, natura în general mă linişteşte de câte ori sunt în mijlocul ei. Iar muntele este un loc unde îmi place să evadez câteodată.

  Împreună cu nepoţelul şi fiicele mele, familia completă de multe ori, ne retragem la nişte cantoane silvice pe malul râului Buzău, în vecinătatea locurilor unde am copilărit. Este o zonă apropiată atât judeţului Buzău unde m-am născut, cât şi ale judeţului Brăila unde stau acum. Aici, în aceste locaţii silvice, ne petrecem o parte din timp departe de lumea dezlănţuită a oraşului, acolo unde civilizaţia nu mai este atât de seducătoare şi unde doar natura dictează regulile.

  Tot clipe frumoase retrăiesc şi atunci când privesc spre colecţia mea de machete de avioane; chiar dacă o parte sunt deja strânse în cutii deoarece fiica cea mare, Lavinia, avea o plăcere deosebită de a le studia şi a le dezasambla cu degetele sale micuţe pe vremea când era copil .

 Mai am şi o colecţie de reviste ale aviaţiei, o publicaţie recentă, însă am şi cărţi interesante de aviaţie pe care, fără să exagerez, mărturisesc că adesea le ating. Iar una sau două chiar sunt deschise zilnic de mâinile mele.

Luceafărul, de Mihai Eminescu

-fragment- 
(...)
– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

De ce?

   Întrebarea care îţi macină sufletul, atunci când viaţa te poartă pe cărări pline de obstacole, este ,,de ce?”Atunci când destinul îţi este potrivnic, poate, prima întrebare care îţi invadează  mintea este de ce?, unde ai greşit  de-ai stârnit soarta să-ţi fie potrivnică? De ce trebuie să ţi se întâmple ţie? Noianul ,,de ce?”-urilor, îţi învăluie raţiunea, iar sufletul varsă lacrimi atât de grele încât nu-ţi mai pasă de nimic. Încerci să te scuturi de problemele ivite şi să găseşti răspunsuri logice la întrebările care-ţi înăbuşă iluziile dintr-o dată.

  Temerile îţi ard întreaga fiinţă, iar îndoiala că poate undeva ai greşit şi  trebuie să plăteşti pentru greşeala făcută, te cufundă adânc în oceanul tristeţii. Înoţi şi strigătul tău de ajutor străbate văzduhul cu durerea lui.

  Şi în aceste momente se nasc  prietenii,  cei care te vor scoate din impas, fiindcă au întotdeauna o mână pregătită să ţi-o întindă. Ţi se reaminteşte că nu trebuie să renunţi, că mai devreme sau mai târziu vor apărea răspunsurile pe care le cauţi. Că fiecare barieră ce-o ai de depăşit,  are un moment ce-şi cere tributul de nelinişte, teamă şi zbucium. Speranţa aceea micuţă, ce încă licăreşte în inimă, te ajută să găseşti în acele de ce-uri picătura de înţelepciune care te va căli, te va îmbărbăta pentru încercări viitoare.

  Fiecare de ce? care îţi încarcă fila inimii se şterge când accepţi realitatea vieţii şi realizezi treptele pe care eşti dator să le urci şi să le cobori şi care-ţi cresc valoarea ca om, dacă reuşeşti să ţii fruntea sus. Admiţi... chiar şi ridul acela micuţ ce poposeşte pe chipul tău sau fluturii albi ce îţi încarcă tâmplele parcă prea devreme şi... înţelegi că nu trebuie să laşi banalul să se aştearnă la picioarele tale, chiar eşti dator să lupţi, să înveţi, să biruieşti. Până la urmă nu cantitatea trăirilor sunt importante, ci calitatea lor!

N-ai înţeles...

N-ai înţeles,

n-ai înţeles ce vreau!

Degeaba-mi aşezi trupu-n palme

ca pe-o ofrandă mi-l oferi

veşmintele-ţi ating podeaua rece

şi-n urme de săruturi rătăceşti.

Nu vreau să te ascunzi

după un leş,

căci

trupul e-a timpului epavă

deşertăciunea crudă a acestei lumi,

otravă risipită-n valuri

ce curge-n braţe arse, de ale dorului furtuni.

Timpul...

Timpul este moneda vieţii tale. Este singura monedă pe care o ai şi numai tu poţi hotărî cum o vei cheltui. Fii atent ca nu cumva să-i laşi pe alţii s-o cheltuie pentru tine. (Carl Standburg)

Timpul este proba de foc pe care o trece doar sufletul care a experimentat în străfundul lui, la un moment dat, trăirea mistică numită dragoste...

                                   (Adina Cristinela Ghinescu)

Interviu cu un aviator- partea a XIII-a

- Familia, celălalt pol din viaţa ta, probabil că a fost cea care te-a menţinut mereu în linia întâi. De aceea, te rog, să-mi vorbeşti şi despre ea !

  - Ţi-am zis mai devreme că soţia  m-a susţinut şi încurajat pe parcursul carierei mele. Dar până la încurajarea ei mi-au fost alături mama şi bunicul din partea ei.

  Am fost menţinut mereu în linia întâi de cele două fiice ale mele şi în ultimul timp şi de către Lucas, nepotul meu, pe care îl ador deoarece a dat nenumărate valenţe vieţii mele din ultimii ani. Altfel privesc lumea din jurul meu cred ; încerc să înţeleg divergenţele de opinie dintre tineri şi persoanele ajunse la vârsta a treia.  Observi că şi mie mi-a nins timpul în păr şi îmi place să cred că în cel mai frumos mod cu putinţă. Nu mă consider un mare înţelept, însă am acumulat o experienţă de viaţă, de trăiri intense pe care unii oameni nu le pot simţi toată existenţa lor.

    Familia a fost pentru mine ploaia de vară ce m-a spălat de nisipul strâns în cutele degetelor ostenite uneori de tot cenuşiul cules din locurile unde mergeam să adun informaţii. A fost mătasea aceea moale, a primei zile de primăvară cu care ne place să ne învelim după o iarnă lungă, gura de oxigen proaspăt, după o zi poate plină de stres de la serviciu...

  Soţia mea a fost umărul peste care-mi despleteam of-ul sufletului, iar fiicele mele au fost cei doi trandafiri albi, ale căror petale aruncau bobiţe de rouă în săruturi inocente pe obrajii mei, palizi câteodată. În lumina familiei mele m-am redescoperit mereu, am devenit victorios la sânul ei întâi şi-apoi la cel al lumii. Aş continua la nesfârşit cu semnificaţia Raiului meu familial... dar, devin mult prea sentimental şi - cum una din trăsăturile dominante ale zodiei mele- Rac-ul este sensibilitatea, n-aş vrea să mă dezbrac de vălul ei înaintea cititorilor, mai mult decât ar trebui.

     Dacă eu am reuşit să deschid poarta aerului timp de 16  ani cu multă măiestrie, soţia mea, Gina, a ştiut să-mi folosească mereu cheia sufletului, a cărei uşă a deschis-o întotdeauna cu uşurinţă. Mi-a înflorit acolo veşnicia, prin dăruirea celor două fiice, Lavinia şi Raluca, aşa cum spuneam mai sus, ramurile prin care mă înalţ la cer în fiecare zi.  A suflat cu lumina dragostei şi răbdării în candela căsniciei noastre menţinând-o aprinsă mereu.

   Să nu crezi că a avut o viaţă uşoară alături de mine ! Să ştii că bărbatul vieţii tale, omul prin care îţi respiră jumătatea inimii  este expus riscului, atunci când punea piciorul în carlinga avionului, nu este tocmai plăcut. Adeseori o tachinam şi-i spuneam că doar emoţiile mele au modelat-o interior atât de frumos, au făcut-o puternică şi i-au zguduit imaginaţia în cel mai special mod, i-au scos mereu gândurile din ţesătura lor strâmtă şi le-au dat posibilitatea să zburde. Treci la următoarea întrebare, că deja mi-ai smuls o lacrimă din colţul ochiului !

Mihai Eminescu

Te duci

Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochi-mi trişti,
Înamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.

Mihai Eminescu

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

Interviu cu un aviator - partea a XII-a -

  - Aptitudinile conducerii nu ţi-au lipsit, mai ales că parte din funcţiile deţinute de tine s-au situat în acest sector . Vorbeşte-mi puţin despre ele !

  - Aşa cum ai amintit, majoritatea ocupaţiilor mele au fost de conducere.

  Într-adevăr, am fost redactorul şef al publicaţiilor menţionate mai înainte. Îmi plac funcţiile de conducere, mi se potrivesc ca o mănuşă. Şi, ca să fac o paranteză, un prieten îmi zicea cândva că numărul  1  semnifică cifra conducătorilor în numerologie, iar cum eu sunt născut într-o zi de 10, care prin adunare fadică înseamnă unu, iată că o explicaţie pentru aptitudinile mele au găsit-o alţii înaintea mea.

  Şi ca să rămânem în sfera cifrelor, hai să te uimesc cu o coincidenţă de numere. Codul meu de pilot sub care îmi desfăşuram convorbirile radio în primul an de şcoală a fost 515. Aceste cifre se regăsesc şi-n adresa mea de acasă, eu locuind într-un apartament cu numărul 51 la etajul 5. Observi că prin adunare fadică ne dă 11, adică de două ori cifra  1. Cu alte cuvinte cifra învingătorilor se regăseşte pe parcursul vieţii mele în mai multe momente importante. Nu vreau să fac acum o analiză numerologică, dar am amintit, fiindcă tot s-a adus în discuţie lucrul acesta şi s-au legat cumva de întrebarea ta cu aptitudinea de conducător. Iar cifra destinului meu este tot 11, îmi spunea un prieten care este pasionat de acest domeniu. Şi dacă te-am făcut curioasă, caută într-o carte de numerologie semnificaţia cifrei 11 !

  Din iunie 2005 până în prezent, ocup funcţia de preşedinte la F.U.A.P. Brăila, iar înainte, în perioada decembrie 2004-iunie 2005 am fost director  al federaţiei sus-menţionate (Federaţia Uniunii Asociaţiilor de Proprietari).

  Tot funcţie de conducere am deţinut şi în perioada august 1998 - mai 2004, fiind director şi inspector daune auto la Metropol Brăila.

   Mi-a plăcut să dăltuiesc întotdeauna corăbii puternice din sufletul meu. În care să încapă tot greul celor dragi, în care echipa să-şi înalţe catargul cât mai sus, iar eu în calitate de conducător al vasului să transform braţul fiecăruia în învingător. Am avut mereu o echipă unită, mi-a plăcut să cred că aceasta s-a datorat calităţilor mele manageriale. Iar unda de graţie mi-a plăcut să acopere nu doar condeiele, ci şi calităţile lor de oameni. Am văzut prietenii durabile cum au înflorit sub privirea mea şi asta m-a făcut să mă simt fericit.

  Când lucram în învăţământ, pentru că am fost şi dascăl o perioadă scurtă, îmi plăcea să sculptez din sufletele elevilor mei cele mai frumoase opere, să trezesc în ei vise şi aspiraţii înalte. Îmi plăcea să descopăr şi să scot furtuna dinlăuntrul lor, aşezând liniştea în loc.

   Chiar dacă par lipsit de modestie, recunosc, am fost un redactor şef bun, ce nu s-a dat înapoi dinaintea niciunei furtuni ce poate a lovit în mijlocul colectivului redacţional. Îmi place să cred că liantul dintre colaboratorii mei a fost iscusinţa mea. Iar sigiliul ce-a închis scrisoarea prieteniilor alese a purtat semnătura lui Marian Covache.

 Dar... aptitudinele de conducător nu sunt suficiente pentru a excela în activitatea ce-o desfăşori. Uitasem să-ţi zic că am avut o colaborare scurtă şi cu televiziunea, în calitate de redactor şef la postul Mega Tv. Îţi dai seama că aici nu vinzi decât imaginea, nu este suportul de hârtie de pe tarabă pe care luai banii, ci îi obţii doar din imagine.

  Este foarte greu  să poţi pune în aplicare aptitudinea aceasta de manager ! A unei redacţii de ziar sau a oricărei activităţi pe care o impresariezi !

  În presă nu este ca la croitorie: să-ţi alegi o armată de oameni şi să-i pui la treabă. Aici trebuie să faci o triere extraordinară a omului, a materialului uman. Nu oricine ştie să scrie, de exemplu, tu ai fost una din descoperirile pe care le-am făcut din cei 15  ani de presă şi mă laud cu lucrul acesta. Chiar dacă uneori doar scoicile de pe fundul mării ascund perle unice, îmi place să cred că eu am descoperit vreo patru aici, pe uscat. Printre foşnetul vântului de ţară, printre vuietul prelung al Dunării brăilene. Aşa că... alături de tine au mai fost vreo trei jurnalişti pe care îmi place să cred că i-am modelat cât mai potrivit. V-am dat acea formă de care aveaţi nevoie. Ştii cum se spune ! Aurul străluceşte altfel în mâinile dibace ale unui bijutier, spre deosebire de orice  mână ce îl atinge !

  Cum spuneam, în afară de tine mai sunt încă vreo trei jurnalişti care mi-au dat satisfacţii încă de la începutul colaborării. Rar mai întâlneşti oameni ce ştiu să mânuiască pixul cum aţi făcut-o voi.  Tot la Monitorul de Brăila am lucrat cu jurnalişti consacraţi ( adică aveau ceva vechime în presă) dar al căror produs nu era de-o calitate excepţională. Am avut surpriza neplăcută de a nu putea găsi în cadrul absolvenţilor de jurnalism brăileni, achiziţiile profesionale pe care să le fi învăţat în facultate, aşa cum mă aşteptam eu. Erau oameni care nu aveau abecedarul jurnalismului... deci vorbeam limbi străine când puneam problema pregătirii lor profesionale. Majoritatea jurnaliştilor de azi nu au cunoştinţele necesare exercitării unei astfel de profesii: sunt fie sociologi, psihologi, ingineri, preoţi chiar şi aviatori. Eu, pe lângă faptul că am făcut în tinereţe nişte cursuri de jurnalism, acele tabere U.T.C, m-am perfecţionat prin studiu individual permanent, am fost autodidact.

  Mi-a plăcut partea de ţinută a unui ziar, modul de prezentare al subiectelor, lucru pe care nu l-am întâlnit la tinerii absolvenţi de azi. Care nu ştiu măcar cum se face o aşezare a fotografiilor în pagină, titlurile, mărimea lor, caracterele ce trebuie folosite şi multe altele. În presă nu este de ajuns doar să ştii a scrie ; este nevoie de mult mai mult şi nu orice scriitor de la un ziar poate fi numit jurnalist, din păcate. Se fac greşeli simple, de la cuvinte paronime şi exprimări pleonastice, la multe altele. Un exemplu care mă enervează la culme, ar fi faptul că  există o localitate la noi în judeţ, pe care ar trebui să o ştie tot brăileanul, localitatea Gradiştea, leagănul fănuşian. Este numită de mulţi impropriu, Grădiştea. S-a mai făcut precizarea aceasta şi cu alte ocazii, dar observ că este nevoie să facem mereu educaţie cu anumiţi jurnalişti ai generaţiei de azi.   

Friedrich Nietzsche

Dacă vrei să ajungi sus, folosește picioarele tale. Nu te lăsa purtat, nu te cățăra pe spinarea sau pe capul altora.


Vrednic de cinstire este tot ce pare anevoios.


Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.


Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine.


Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici.


Pentru ființa cea mai puternică, răul nu vine de la cel puternic, ci de la cel slab.

Marcus Tullius Cicero

Filozofia este medicina sufletului.


Norocul este orb.


Istoria este învățătura vieții.


Dușmănia este ura care așteaptă prilej de răzbunare.

Interviu cu un aviator- partea a XI-a

  - Cea mai frumoasă amintire din viaţa de jurnalist care a fost ? Cum s-a descurcat inima unui aviator sub terapia cuvintelor ?Ai da... un regat pentru a retrăi acea amintire azi ?

  - L-aş da, dacă l-aş... avea ! Cea mai frumoasă trăire a fost aceea când am realizat singur împreună cu domnul Constantin Ionescu - câteva numere ale ziarului Libertatea. Am avut atâtea materiale scrise încât directorul ziarului ne-a permis să tipărim câteva numere doar cu semnătura mea. Erau articole deosebite care punctau problemele la zi de atunci ; aproape tot ziarul era semnat într-o perioadă, Marian Covache, cu mici excepţii Constantin Ionescu. Atunci am primit cea mai mare încurajare posibilă pe care ar putea să o aibă un jurnalist. Chiar dacă sună a laudă, am avut cele mai multe semnături în cotidianul Libertatea la timpul cât am activat eu acolo şi - de ce să nu amintesc ? - erau jurnalişti de marcă în vremea aceea, nume precum : Rodica Oană, Virgil Matei, Liliana Mitulescu, oameni consacraţi în scris, nemaivorbind de Constantin Ionescu în prezent un ziarist de marcă al Brăilei. Din păcate şi domnia sa a îmbătrânit şi scrie mai puţin în prezent, scrie totuşi, dar nu la potenţa ce a avut-o  atunci...

  Alte satisfacţii au fost când am readus în prim planul presei brăilene cotidianul Monitorul de Brăila care intrase într-un con de umbră puternic. Când am plecat de la Arcaşul şi m-au chemat cei de la Monitorul de Brăila am reuşit, în doar şase luni de zile, să-l repun la locul ce-l merita pe piaţa presei brăilene. 

   Fiecare om, atunci când găseşte  teren fertil, trebuie să ştie cum să planteze un pom, mai ales în sufletul cuiva. Aşa se naşte statornicia. Mie îmi place să cred că am procedat astfel mereu.

  Şi... poate că  aş da chiar un... regat sufletesc, imaginar, pentru această perioadă, sau măcar  mi-aş stropi trei pahare de vise cu ea, aş lăsa lumina unui răsărit sublim să le traverseze sticla, iar din aroma razelor ce le vor reflecta m-aş stropi atunci când m-ar cuprinde dorul acelor vremuri.

• Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din satul Şuţeşti

Biserica din localitatea Şuţeşti, ctitorie a familiei Grigore Şuţu

Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din satul Şuţeşti, construită în 1842, prin strădania logofătului Constantin Grigore Şuţu şi a doamnei Ruxandra.

Biserica din localitatea Şuţeşti păstrează parfumul epocii în care a fost construită, chiar dacă timpul şi-a pus amprenta pe zidurile sale exterioare. Ctitorie a lui Costache Grigore Şuţu, Biserica parohială Sfinţii „Constantin şi Elena“ din  Şuţeşti este una dintre cele mai mari lăcaşe de cult de pe întreg arealul judeţului Brăila. Textul pisaniei, scris în limba română, cu alfabet slavon, are următorul conţinut: „Mare al credinţii logofăt, fiul lui Grigorie Şuţul Costake cu soţia sa Rocsandra prea iubită fiică a lui Dimitrie Vornicul Racoviţă, satul Şuţeşti înfiinţându-l ăst sfînt lăcaş clădit-au spre vecinica a moşi părinţilor lor tot pomenire şi acelor din cei coborîţi în veacul de vecie, la una mie sute opt şi patruzeci doi leatul, îngrijitor aflându-să kir Ioan Radiki“.

Zilele comunei Şuţeşti, ediţia a IV-a, 20-21 mai 2012

Un eveniment consemnat în Cartea de onoare a localităţii Şuţeşti

   Zvon de ceas aniversar ne anunţă că într-o localitate brăileană se desfăşoară Zilele comunei Şuţeşti ( 20-21 mai) eveniment cultural de a cărei organizare s-a  ocupat şi anul acesta Primăria şi Consiliul  localităţii respective.

  La invitaţia unui locuitor al acestei comune,  am participat la evenimentele organizate pe 21 mai 2012 şi, nu mare mi-a fost mirarea, să descopăr ospitalitatea şuţenilor, pe care nu avusesem ocazia să o cunosc. Cu mic cu mare, locuitorii satului, dar şi cei din satele vecine s-au strâns ca să asiste la concertul oferit cu ocazia acestui eveniment deosebit, respectiv Ediţia a IV-a a Zilelor comunei Şuţeşti.

   Cântăreaţa de muzică populară, Tina Militaru ale cărei rădăcini o cheamă mereu pe tărâmul natal, a fost amfitrion al spectacolului, derulat pe scena amplasată pe stadionul din localitate.

Spectatorii au fost vădit impresionaţi de prezenţa scenică a următorilor artişti: Tina Militaru, Ilie Roşu, Ştefania Rareş, Trupa Datina, Aurel Moldoveanu, Taraful comunei Şuţeşti, grupul de dansuri populare din Bărăganu, Grupul Vocal Folcloric al Şcolii Generale Şuţeşti şi alţii.

De aplauze s-a bucurat şi primarul Cristian Codreanu care a adresat un salut călduros tuturor invitaţilor de pe scenă şi a făcut urări de ,,La mulţi ani!” (era şi firesc!) celor care îşi serbau ziua onomastică, Elenelor, Constantinilor şi altor persoane ce poartă nume derivate din acestea, de Sfinţi prăznuiţi la 21 mai din an. Într-adevăr, e în obiceiul românilor să fie sărbătoriţi la zile de sfinţi, iar cu această ocazie cu atât mai mult s-au petrecut aleşii acestor nume de  botez.

  La un moment dat, dincolo de perdeaua nopţii şi-a făcut apariţia Luceafărul de seară, care nu a risipit mulţimea, ci din contră, a încins atmosfera de pe stadion, cetăţenii prezenţi strângându-şi mâinile în vesele hore.

 Au rămas în urmă momente superbe, de care locuitorii şuţeni vor vorbi mult timp de acum înainte, mai ales că momentul artificiilor care au îmbrăcat cerul în sclipiri de foc, preţ de câteva minunte, a fost momentul mult aşteptat de cei prezenţi şi, în special, de tinerii care nu dădeau semne de oboseală.

Abraham Lincoln

Poți să păcălești câțiva oameni tot timpul și toți oamenii o perioadă, dar nu poți să păcălești toți oamenii tot timpul.


Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.


Un prieten este cineva care are aceeași dușmani ca și tine.


Caracterul este precum un copac, iar reputația precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.


În definitiv, nu anii din viața ta sunt cei care contează, ci viața din anii tăi.


Adevărul este în principiu cea mai bună soluție împotriva calomniei.

Hipocrate

Sufletul e același în toate ființele vii, deși corpul fiecăruia

Interviu cu un aviator - partea a-X-a

Capitolul al II-lea

Aroma vieţii de jurnalist, printre norii fumului de ţigară…

   Pentru că lumea brăileană, în mijlocul căreia trăieşti, te cunoaşte mai mult datorită celei de-a doua meserii pe care ai practicat-o cu succes - aceea de jurnalist - hai să facem un periplu prin perioada aceasta a vieţii tale.

   -Când ai decis să urmezi calea jurnalismului ? Care a fost momentul declanşator şi cine te-a determinat să-ţi prinzi de degete cătuşele unei meserii atât de creative şi puternice în acelaşi timp? Cuvântul scris sau vorbit este o armă puternică, iar tu ai ales să-l foloseşti chiar în profesie. 

    - Într-adevăr, nu m-am temut să arunc pentru a doua oară zarurile vieţii într-o profesie grea şi frumoasă în acelaşi timp. Este lumea cuvintelor, este biserica în care curg  lacrimile şi a of- urile lumii, dar şi realizările oamenilor talentaţi.  Dar... să încep cu primul pas:

  În februarie 1996 am avut un conflict cu unul dintre comandanţii mei din aviaţie: acesta voia să trec pe postul de navigator al unui echipaj ucrainean care urma să zboare în România. Am refuzat să plec cu acel echipaj, iar ulterior aveam să aflu că au căzut în apropierea Clujului şi că au ars toate cele trei persoane din aeronavă.  În urma acestui refuz, s-a creat un conflict între mine şi comandantul unităţii unde lucram. Încetul cu încetul, datorită divergenţelor de opinie dintre noi, starea de tensiune părea că ia amploare din ce în ce mai mult, de aceea, în astfel de condiţii nu mai aveam plăcere să-mi desfăşor aici activitatea.  Era undeva la şase ani după revoluţie, când fiecare făcea ce voia, cum voia  şi nu era tras la răspundere de nimeni.

   Într-o zi de marţi, 13 februarie, am scris un articol, nu-mi mai amintesc tema, pe care l-am trimis la un ziar local, Libertatea.  Am fost sunat de către directorul ziarului şi informat că materialul va fi publicat, iar domnia sa şi-a exprimat dorinţa de a ne vedea. Desigur, am dat curs invitaţiei, iar în urma întrevederii am consimţit la o colaborare. Îmi plăcea să scriu, îmi descoperisem veleităţi scriitoriceşti în  verile frumoase petrecute în taberele de pregătire U.T.C., când am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrisul la Scânteia Tineretului.

 Am început o colaborare cu acest cotidian brăilean,  Libertatea, colaborare ce a ţinut din februarie până la 1 iunie 1996, dată în care mi-am luat transferul de la aviaţie, cu mult regret.

  Totuşi, mi-amintesc că nu m-am uitat în urmă şi mi-am început activitatea ca jurnalist, am încercat să mă contopesc cu noul loc de muncă de la Libertatea, cu care încheiasem deja un contract .

   Am promovat foarte repede, chiar este o evoluţie cu care mă laud, de la funcţia de redactor simplu, la redactor de rubrică, redactor principal de rubrică şi şef la departamentul social-economic.

  Pe fondul unor schimbări politice în România, ziarul a fost preluat de cineva cu care nu am împărtăşit aceleaşi viziuni ideologice. Aşa că a trebuit să-mi întrerup activitatea la Libertatea, după o perioadă scurtă de colaborare.

Elena Farago

Căteluşul schiop 


Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă "cuţu' schiop".


Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca danşii,
Că sunt schiop şi cad mereu!

Interviu cu un aviator partea a IX-a

  - Zborul, pentru tine, a fost pasiune, ambiţie, dorinţă în a-ţi demonstra că poţi, sau o parte din fiinţa ta, pulsaţiile acelea de preaplin ce invadează minutul?

  - A fost o dragoste ascunsă câţiva ani, probabil până la adolescenţă şi pe care, de când am descoperit-o o păstrez cu sfinţenie în mine, şi-o voi păstra chiar până în momentul când voi merge să completez Escadrila din Ceruri, probabil.

   Primul impuls este să zic pasiune, dar... cred că iniţial a fost dorinţă, apoi ambiţie, muncă şi perseverenţă iar, în final, s-a transformat în adevărată pasiune.

  Şi da... dacă într-un minut, la o persoană normală pulsul trebuie să fie până la 80 de impulsuri parcă, pentru un aviator tot ce depăşeşte este preaplinul acela de adrenalină, care te menţine în forţă, care te transformă într-un vultur în ghearele căruia prada nu are nicio şansă (prada fiind cu siguranţă înaltul).

   - Ce satisfacţii ţi-a adus zborul în viaţă ? Cum te-a ajutat în viaţa personală, de zi cu zi?

   - Fiecare meserie pe care o practici îşi pune, fără să vrei, amprenta asupra comportamentului tău. Toate automatismele de acolo, le aduci în viaţa de zi cu zi sub forma îndemânării. Mai mult, viaţa de pilot cere un program riguros, sever chiar, pe care dacă eşti iscusit îl împleteşti şi-n viaţa personală bine. Am fost mereu un om punctual şi onest. Nu mi-au plăcut jumătăţile de măsură. Nu ! Corectitudinea şi cinstea au fost valori morale sub lumina cărora am acţionat mereu. Recunosc că zborul mi-a format un caracter solid, m-a format ca OM.

   - Vorbeşte-mi despre cel mai frumos moment al carierei de aviator şi cum te-a marcat ?

  - A fost momentul brevetării ca pilot. Mi-amintesc că în august 1980, Vasile Plecşa, un mare elicopterist, a venit la Bobocu, fiind inspector de zbor pe vremea aceea. În ziua când am primit brevetul de zbor, ţin minte că ne-am urcat în elicopter trei persoane : Vasile Pleşca, eu şi maistrul militar, Plăiaşu. Plăiaşu am aflat că a murit într-un accident de elicopter acum vreo doi ani de zile, Dumnezeu să-l odihnească în pace ! Şi... ca să-mi continui ideea,  după ce am decolat, mi-am executat misiunea ordonată cu succes. Spre uimirea mea,  Vasile Pleşca s-a dat jos în acelaşi timp cu mine din elicopter, mi-a dat mâna, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis pe un ton hotărât: - De azi eşti pilot de aviaţie ! 

  Acesta pot spune că a fost cel mai frumos moment al carierei mele, când am căpătat încredere în propriile forţe şi când s-a împlinit cu adevărat visul meu. E primul poem al vieţii de pilot, pe care adeseori  îl  recit  în momentele mele de meditaţie.

Sterian Vicol

LEBĂDA BOLNAVĂ, lui Fănuş Neagu

Vinu-i lebada bolnavă
trecută prin geamuri de mănăstiri,
cu spinul cel subtire
înmugurindu-i aripa.
numele celui risipitor.
a începutului de ziuă,
luminând şi piatra, şi grâul tăiat,
şi gura arcuită tacere.
al cântecului inimii mele adăugându-l !...
smulge spinul stelei ca pe un pumnal
din pânza albă a femeii visând...

Socrate

Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu.


Cunoaște-te pe tine însuți. 


Invidia este ulcerul sufletului.


Există doar un lucru bun, știința, și doar unul rău, neștiința.


Cine vrea să miște lumea trebuie mai întâi să se miște el însuși.


Știu că nu știu nimic, dar știu că pot ști mai mult decât știu.


Știu ce e binele, dar săvârșesc adesea răul.


Adevărata înțelepciune înseamnă să-ți recunoști propria ignoranță.

Interviu cu un aviator -partea a VIII-a

  -Ce manevră de zbor ţi-a fost cea mai dragă, o efectuai perfect şi cu care îţi impresionai colegii?

  -Nu aveam una anume! Nu căutam să mă îndrăgostesc de o anume evoluţie, iar între mine şi colegi nu a fost niciodată o întrecere, o concurenţă. Noi ne făceam misiunile şi atât!

  A! În perioada când eram în şcoala militară, mai căutam câteodată să execut cea mai frumoasă aterizare. Sau cea mai frumoasă decolare. Mi-aduc aminte că totdeauna evitam să îmi iau la decolare ca reper, un autobuz în mers. Am avut un coleg, care decola spre est, dar practic ieşea cu avionul spre sud - est deoarece îşi lua ca reper un autobuz care circula între Focşani şi Mândreşti, spre Brăila. Asta ca să înţeleagă cititorul ce înseamnă ca un reper să fie un vehicol în mişcare.  

  - În perioada în care zburai, ţi se spunea de către superiorii tăi că pilotezi bine? Ai născut invidii , respectiv admiraţie, în inimile colegilor?

   - Admiraţie da, invidii nu cred.

   Instructorul niciodată nu-ţi spunea că eşti bun, pentru că ţi-ai fi luat lumea în cap şi cădeai fără să vrei în teribilism, probabil. Sigur, aveam după fiecare cursă aviatică şefi ce întocmeau după zborul de control nişte rapoarte care erau consemnate în carnetul de zbor.

  Mi-aduc aminte că pe atunci existau şi unele controale. Nu m-au mulţumit, pentru că erau subiectivi. Fiindcă dacă cineva nu voia să fii promovat, chiar nu erai. După părerea unui secretar sau altul de partid, care nu precupeţeau să ne facă adesea şicane. Era perioada comunistă, când chiar am avut şi multe satisfacţii. Recunosc că nu-mi aduc aminte cu plăcere de unii secretari de partid, care erau printre altele şi piloţi de recepţie şi control. Ne făceau fel de fel de probleme.

   Iar să fiu superior colegilor, nu am căutat niciodată ! Nici ei nu au avut astfel de ambiţii, din câte îmi amintesc. Noi am căutat să ne perfecţionăm cu toţii la fel. Nu ne-a animat o concurenţă pentru ceva mai mult,  în zbor.

 -  Piloţii, la fiecare zbor, jonglează cu moartea. Ei sunt nu doar stăpânii clipelor sunt chiar şi robii lor, fiind cu fiecare cursă la dispoziţia hazardului. Te-ai temut vreodată că te-ai putea prăbuşi ? Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi dacă nu te-ai mai  întoarce ? Te cuprindeau des astfel de întrebări, şi dacă da, cum le depăşeai?

   - Probabil de fiecare dată aveam un gând ascuns despre aşa ceva. Era riscul meseriei. Glumeam între noi pe această temă. Spuneam : -Măi, care ajunge primul în Rai să rezerve locuri şi pentru ceilalţi!  Sau : - Nu  uitaţi când zburaţi deasupra mănăstirilor aprindeţi o lumânare-două, poate şi-o rugăciune n-ar strica ! Ca să ne menţinem în relaţii cordiale cu Divinitatea !