Iarna

Praf de-argint căzut pe gene,

Pământul alb, înghețat,

Iarna lasă-ale ei semne,

Peste uliți, peste sat.

Vine cu-a ei vijelie

În toiagu-i lustruit,

Iar pe derdeluș își suie

Strigătul prelung, vrăjit.

Nimeni nu vrea s-o înfrunte

Sau s-o întoarcă din drum,

Ea a coborât din munte

Iar în urmă-i numai fum.

Abia către dimineață,

Când cărări a troienit,

Se oprește să își scoată

Cingătoarea de argint.

Și văzând-o obosită,

Copilași, cu-ale lor sănii

Se joacă sub a ei sită

În nămeți, făcând mătănii.

Vîju Cornelia