Atunci când în jur
liniştea cuprinde secunda, când doar zgomotul gândurilor îţi susură în ureche,
eşti legănat de corabia singurătăţii. De multe ori, această stare, de izolare
de toţi şi toate, ce te acoperă, este chemată de momentele melancoliei depline,
când nu poţi vedea lumina ce încearcă să ţi se răsfrângă pe chip. Când îţi legi
visele cu lanţuri de... teamă. Când chiar şi îngerii plâng de tristeţea atât de
fină în care te-ai îmbrăcat.
Singurătatea este o stare
apăsătoare, rece, te învăluie şi te rupe
de lumescul în care trăieşti. Aripile îţi sunt acoperite de mantia laşităţii, a
dorinţei de a fi singur, de-a întrerupe comunicarea cu lumea din jur. Lama
singurătăţii taie bucăţi din trup, lăsând în urmă răni adânci. Sunt răni
sângerânde, pe care trebuie să înveţi să le bandajezi la timp, când strigătul
durerii nu sfâşie până în profunzimea osului.
