Aplicarea practicilor incluzive în școală

  În ultimele decenii, la nivelul politicilor şcolare şi al practicilor educaţionale s-a impus ca un principiu funcţional educaţia incluzivă. Aceasta a apărut ca o reacţie firească a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura cadrul necesar şi condiţiile impuse de specificul educaţiei persoanelor cu cerinţe educative speciale.

Procesul educaţiei incluzive este susţinut de o serie de documente cu caracter internaţional şi european. Educaţia pentru toţi a preocupat şi angajat comunitatea internaţională încă din anul 1948, o dată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Declaraţia de la Salamanca (Spania, 10 iunie 1994) este un document de valoare majoră în promovarea educaţiei incluzive. Principiul-cadru care guvernează Declaraţia de la Salamanca este acela că: „Şcolile trebuie să includă în procesul de învăţământ toţi copiii indiferent de condiţiile fizice, intelectuale, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură.

Incluziunea (şcolară) este procesul permanent de îmbunătăţire a serviciilor oferite de unităţile de învăţământ pentru a cuprinde în procesul de educaţie toţi membri comunităţii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele sau dificultăţile acestora.

            Educaţia incluzivă presupune extinderea scopului şcolii obişnuite, transformarea acesteia pentru a putea răspunde şi altor categorii de copii, în special a copiilor cu CES.       Educaţia incluzivă are ca scop adaptarea continuă a şcolii la cerinţele speciale de învăţare ale elevilor şi se realizează prin eliminarea barierelor în învăţare şi asigurarea participării tuturor celor vulnerabili la excludere şi marginalizare printr-o abordare strategică menită să faciliteze necesarul învăţării pentru toţi copiii.

Şcoala incluzivă este unitatea de învăţământ în care se asigură o educaţie pentru toţi copiii şi reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare şi segregare. Copiii/elevii din aceste unităţi de învăţământ beneficiază de toate drepturile şi serviciile educaţionale, psihoterapeutice, medicale şi sociale, conform principiilor incluziunii sociale, echităţii şi al asigurării egalităţii de şanse.

            Şcoala de tip incluziv este şcoala de bază, accesibilă, de calitate şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, de a-i transforma în elevi şi de a-i deprinde şi abilita cu toate cunoştinţele şi aptitudinile de bază.

            În funcţie de dizabilităţile elevilor integraţi, pentru a duce o viaţă pe cât de independent posibil,  şcoala noastră a parcurs următorii paşi:

Ø      construirea unei rampe care să faciliteze accesul cărucioarelor cu rotile la una din căile de acces în şcoală;

Ø      achiziţionarea de  mobilier de înălţime reglabilă, astfel încât elevii să-şi poată sprijini ambele picioare pe podea şi pentru a le asigura confortul necesar pe durata şederii în bancă;

Ø      angajarea unui profesor itinerant, care se ocupă atât de instruirea specială a copiilor dar şi cu părinţii, pentru a-i ajuta să alcătuiască un program de învăţare.

 Pasul care poate constitui model de bună practică aplicat şi în alte şcoli îl reprezintă profesorul itinerant, care prezintă avantajul că elevii cu deficienţe pot învăţa alături de ceilalţi copii normali şi permite o intervenţie timpurie pentru copii şi pentru părinţi: se evită deplasările la cabinete de specialitate, se întocmeşte un raport după fiecare şedinţă pentru părinţi şi cadrul didactic astfel încât, acesta din urmă să poată folosi strategiile didactice  cele mai potrivite pentru remedierea deficienţei semnalate.

În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor și mijloacelor optime de intervenție educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de populație infantilă.

Integrarea şcolară - proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne în echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe în planul acţiunii sale.

           Primirea în școală a copilului cu cerințe educative speciale, atitudinea față de el, trebuie să păstreze o aparență de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalți copii din clasă. Conduita și atitudinea învățătoarei trebuie să demonstreze celorlalți copii că i se acordă școlarului cu dizabilități aceeași valoare ca și celorlalți, respectându-se principiul democratic al valorii egale.

Curriculum școlar trebuie să fie controlat de nevoile elevilor. Să îl gândim accesibil, centrat pe nevoile și punctele forte ale elevilor, să valorifice colaborarea, experiența personală și ocaziile sociale, fiind mereu focalizat pe esențial.

Etapele prin care profesorul adaptează curriculum sunt: identificarea punctelor slabe și ale celor forte ale fiecăruia, stabilirea priorităților de învățare, instruirea prin metodele și strategiile cele mai adecvate, înregistrarea progreselor elevului și evaluarea intervenției.

Fiecare copil cu dificultăți de învățare are dreptul de a fi considerat un copil cu șansă la dezvoltare și felul cum îl apelăm este important pentru imaginea lui. Munca didactică trebuie să pună în centru copilul, nu problema acestuia. Copilul cu nevoi speciale integrat în școala obișnuită are nevoie nu doar de adaptare curriculară, sprijin psihopedagogic, acceptare și susținere din partea învățătorului /profesorului integrator ci și de un mediu social propice dezvoltării, de un rol bine definit, recunoscut în grupul în care își va petrece majoritatea timpului-clasa de elevi.

 Profesorul de sprijin, împreună cu profesorul/ învățătorul integrator trebuie să recunoască faptul că integrarea copilului cu nevoi speciale este dependentă de modul în care clasa, ca întreg, îl acceptă printre membrii ei, iar acest lucru poate să devină hotărâtor în cazul unui copil cu CES.

  Profesorul de sprijin, conștient de această realitate, realizează:

- încurajarea relațiilor naturale de sprijin;

- promovarea interacțiunilor copiilor de aceeași vârstă prin strategii de tipul  „învățarea în cooperare și parteneriat între elevi în învățare“;

- dezvoltarea prieteniei prin cunoaștere reciprocă.

Cadrele didactice trebuie să cunoască și să utilizeze o gamă diversificată de strategii

didactice care se identifice și să sprijine rezolvarea dificultăților de învățare în clasă.

În acest context învățătorul/profesorul clasei este de dorit să respecte câteva cerințe:

-să cunoască bine dificultățile de învățare ale fiecărui elev, modul lor de manifestare și domeniul în care apar;

- să se asigure că elevii aflați în situații dificile au achiziționat aptitudinile prealabile;

- să adapteze materialul didactic folosit la fiecare temă;

- să procure material de sprijin atunci când este nevoie;

- să-și rezerve un timp necesar în fiecare oră pentru a evalua eficacitatea activită-

ților de învățare și predare;

- învățătorul/profesorul clasei trebuie să organizeze situații de învățare variate la

care să participe toți elevii, inclusiv cei cu dificultăți;

- învățarea trebuie să se producă într-un mediu stimulativ și adecvat pentru toți

copiii, deci și pentru cei care primesc o intervenție suplimentară în afara clasei.

 Terapiile prin muzică, desen, teatru sau mișcare pot juca un rol complementar în

curriculum-ul necesar pentru anumiți elevi și trebuie planificate ca parte componentă a

curriculum-ului integral. Aceste programe trebuie să includă niște obiective precise, pentru a determina pe ce anume se va concentra terapia respectivă pentru fiecare elev

în parte.

Încurajând modelul şcolii inclusive, vom reuşi crearea unei culturi incluzive atât la  nivelul şcolii, cât şi la nivelul comunităţii, venind în sprijinul societăţii viitoare, societate în care fiecare îşi va asuma un rol, o identitate bine definită, unică, dar capabilă de convieţuire cu ceilalţi care, prin natura lor firească, sunt diferiţi.

BIBLIOGRAFIE

-A. Gherguț, „Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale.Strategii de educație integrată”, Ed. Polirom, Iași, 2001.

-Hall și Tinklin 1998 „Elevii cu deficiențe din învățământul superior”, Consiliul Scoțian de Cercetare a Educației.

-T. Vrăjmaș, „Învățământul integrat și / sau incluziv pentru copiii cu cerințe educative speciale”, Ed. Aramis, București, 2001.