Singurătatea

         

      Atunci când în jur liniştea cuprinde secunda, când doar zgomotul gândurilor îţi susură în ureche, eşti legănat de corabia singurătăţii. De multe ori, această stare, de izolare de toţi şi toate, ce te acoperă, este chemată de momentele melancoliei depline, când nu poţi vedea lumina ce încearcă să ţi se răsfrângă pe chip. Când îţi legi visele cu lanţuri de... teamă. Când chiar şi îngerii plâng de tristeţea atât de fină în care te-ai îmbrăcat.

            Singurătatea este o stare apăsătoare,  rece, te învăluie şi te rupe de lumescul în care trăieşti. Aripile îţi sunt acoperite de mantia laşităţii, a dorinţei de a fi singur, de-a întrerupe comunicarea cu lumea din jur. Lama singurătăţii taie bucăţi din trup, lăsând în urmă răni adânci. Sunt răni sângerânde, pe care trebuie să înveţi să le bandajezi la timp, când strigătul durerii nu sfâşie până în profunzimea osului.

            Atunci când singurătatea te ţine prizonier în propria viaţă, trebuie să te smulgi din ea, să laşi prietenii să-ţi ungă rănile cu balsamul dragostei lor. Ei îţi vor reda forţa să lupţi, să ridici piciorul îngenuncheat şi să păşeşti din nou cu fruntea sus. Îţi vor aminti că toate trec, îţi vor reda curajul de a spune: şi mâine este o  zi.

            O altă formă de care te ciocneşti în viaţă este singurătatea în doi. Atunci când lângă tine mai este cineva, dar care nu poate rupe tăcerea ce-o ţii atât de strâns în fiinţa ta. Este acea singurătate din care nici prietenii nu te pot scoate, ci doar voinţa ta şi puterea divină. Este o formă a singurătăţii care chinuie usturător, biciueşte, smulge suspine, ameţeşte şi-ţi varsă până la ultima lacrimă din suflet. Care tulbură încât rătăceşti drumul şi-ţi strecoară mângâierea sa rece pe obraz, din ce în ce mai des, afundându-te într-un gol imens. Este acea beznă din mijlocul unei zile luminoase, care-ţi trădează fiinţa iar privirea ţi-o aruncă în neputinţă. Te face să renunţi zile şir în a mai căuta prin buzunarul sufletului moneda cu care să-ţi cumperi fericirea. Pentru că, te determină să minţi inima, doar ca să menţii iluziile ce le-ai creat lângă cel de alături. În vene-ți curge sânge amestecat cu durere şi foc, doborându-te puţin câte puţin...

            Și astfel ajungi să te ascunzi într-o închisoare proprie, să-ţi îmbraci viaţa în nepăsare pierzându-ţi orice dorință de a trăi şi aproape că nu-ţi mai aparţine, devii străin parcă de sufletul tău ce hoinăreşte acum pe cărări pe care nu le mai alegi tu.

            Şi totuşi, există un remediu:

            Să urci în trenul vieţii din nou şi să laşi în fiecare gară o bucăţică din trupul singurătăţii, să opreşti în tine doar un strop, atât cât să ajungă clipei să descătuşeze doruri strânse în suflet!

            Iar frica de singurătate, las-o să hoinărească în noapte, să cadă pradă tălpii piciorului când vei alerga să atingi iar vise descântate de culmi înalte.

Cornelia Vîju